Am mai scris despre trilogia Millennium aici: Zece motive să citești Stieg Larsson | Pippi Långstrump vs. Lisbeth Salander

A trecut un an și jumătate de când am citit trilogia Millennium (și încă nu i-am găsit un loc în lista de lectură să o recitesc, dar simt că vine și momentul acesta), iar acesta e motivul principal pentru care nu m-am învrednicit încă să merg la cinema să văd producția americană a primului volum, apărută la finele lui 2011, chiar dacă are două elemente care mă incită peste măsură (Daniel Craig în rolul lui Mikael Blomkvist și coloana sonoră marca Trent Reznor). Dar pentru că nu vreau să las timpul să treacă, am zis să petrec niște timp de calitate cu seria Millennium altfel – citind literatură recentă despre serie. Apariția filmului american, cu mult tam-tam mediatic, a însemnat și apariția câtorva titluri despre Millennium, foarte drăguțe și foarte recomandabile persoanelor care vor să pătrundă mai adânc în universul cărților lui Stieg Larsson.

Prima care mi-a căzut în mână se autorecomandă prin seria din care face parte: Blackwell Philosophy and Pop Culture Series (care aduce în prim plan artefacte foarte diferite și discută impactul lor în societate din perspectiva multiplelor discipline academice hip; e seria pe care trebuie să o căutați dacă nu știți care e cea mai cool perspectivă feministă pe care o puteți aborda atunci când vorbiți despre Spongebob, de exemplu) și se cheamă The Girl with the Dragon Tattoo and Philosophy (editată de Eric Bronson, Wiley and Sons, NY, nov-11). Deși inițial mi s-a părut plictisitoare în preambulul prin care încerca să facă palatabil unui public american universul suedez al romanelor lui Larsson, cartea s-a dres suficient de repede să deschidă conversații foarte interesante despre sofism, stigme sociale, panoptic, despre latura queer a lui Lisbeth Salander, despre watchdog journalism, dar și despe subiecte mai triviale, de exemplu despre de ce-ul consumului de cafea excesiv din trilogie.

Cu titluri ca Why Are So Many Women F***ing Kalle Blomkvist? sau Why We Enjoy Reading about Men Who Hate Women: Aristotle’s Catharctic Appeal cartea trece prin mare parte din meandrele romanelor (cu focus un pic cam excesiv pe primul volum, dar nu ignoră că există și celelalte două) și încearcă să arate că există un fir roșu al simbolurilor și aluziilor culturale din romane, care, în citiri diverse, adaugă conținut sau fac lipsite de echivoc sentimente ale cititorului. De un interes suficient de mare mi s-a părut unul din ultimele capitole, The Hacker’s Republic, care, în lumina discuțiilor foarte frecvente despre ce etic și nu pe internet și ce rol poate avea statul în regimentarea consumului și interacțiunilor de pe internet, mi-a deschis apetitul pentru literatură despre hackeri (și acum caut titluri relevante despre cum, de ce și când s-a născut un crez hacker, recomandările sunt binevenite). The Girl with the Dragon Tattoo and Philosophy e o lectură care nu funcționează perfect, după înțelegerea mea, în absența lecturii cărților – dimpotrivă, cred că ar descuraja-o; dar pentru cei care sunt interesați de abordări fresh despre Millennium, le-o recomand cu căldură.

Al doilea titlu care m-a interesat abordează triogia dintr-o perspectivă un pic mai izolată și desigur e o lectură mai anostă, dar nu fără virtuți. The Psychology of the Girl with the Dragon Tattoo (editată de Robin Rosenberg și Shannon O’Neill, Benbella Books, dec-11) discută într-un jargon suficient de arcan, dar nu în totalitate neinteligibil pentru ‘profani’ despre implicațiile psihologice ale personajului Lisbeth Salander, despre presupusul său challenge intelectual, despre tăcere și rolul formator al tăcerii în percepția personajului, despre corp și limite corporale, despre psihologia goth, dar și despre componentele patologice ale personajului, despre simțul neclintit al moralei și despre instinctele de răzbunare pe care Salander nu se sfiește să le activeze de fiecare dată când experiențele ei negative din trecut sunt subliniate apăsat de răufăcători, în special de bărbați care urăsc femeile.

Un neajuns al cărții, din perspectiva de cititor neavizat și nu foarte la zi cu abordările psihologice, mi s-a părut lipsa de interacțiune a exemplelor cu celelalte personaje. Foarte clinic așezată singură sub microscop, Lisbeth Salander, față de care, desigur, nu putem avea milă, pentru că e psihologie, nu terapie de grup, pare pe alocuri mai ciuntită decât mi-o aminteam din lectura cărților, chiar dacă, o să fiu drept, părți ale personalității ei prind un contur mai puternic din anumite perspective. Nu știu dacă ăsta e un neajuns al teoriilor actuale despre delincvență și despre integrarea persoanelor cu deficiențe, dar aș fi preferat, ca la finalul unui roman bun, ca eroina să iasă mai puțin zgâriată și un pic mai vie și atrăgătoare. Nu spun asta fără să creditez munca celor care au lucrat la volum; majoritatea părerilor sunt pertinente și suficient de relaxate mental, dar parcă în mintea mea Lisbeth Salander rămăsese mai puternică și mai atrăgătoare. Nici The Psychology of the Girl with the Dragon Tattoo  nu e o idee bună de lectură dacă nu ați citit Millennium, decât dacă vreți să scăpați de suspans și să cunoașteți personajele un pic mai bine înainte să plonjați în lumea lor.

Am mai scris despre lecturile pe iPad aici (programe și opțiuni) și aici (adăugarea de dicționare).

Unul din avantajele pe care le aduce lectura electronică este sumarul de lectură (note, citate, post-it-uri) pe care le poți avea după ce ai terminat de citit o carte și vrei să revezi impresiile de lectură sau chiar să îndosariezi citatele din cartea respectivă. Atâta vreme cât păstrezi o carte în biblioteca din iBooks, acestea vor fi mereu disponibile într-o formă foarte drăguță pe device-ul pe care le-ai citit. Dar cum poți să le dai dreptul la viață și în afara device-ului? Deocamdată iBooks nu permite exportarea notelor de lectură așa cum Kindle are sincronizarea și exportarea lor pe un alt device (desigur, există opțiunea de a folosi app-ul Kindle pentru iPad) decât individual, una câte una. Lucrul acesta e fun când ai 5-10 note de lectură, dar ce faci când ai 100?

Iată cum arată panel-ul de note și citate din iBooks:

Și iată cum arată, odată redeschis, un bookmark cu text și notă într-o carte:

Foarte frumos, nu? Din motive de protecție a copyright-ului cărților, notele și citatele nu pot fi exportate toate la un loc, nefiind nici măcar stocate în cartea respectivă, ci într-un fișier separat. Dacă e să dăm dreptate celor care au gândit iBooks, poate cineva are răbdare să evidențieze o întreagă carte ca un citat și să o exporte, așadar extrăgând dintr-o carte cu copyright una nouă, fără copyright. Sunt convins că pirateria e un punct nevralgic al industriei de carte electronică, dar sunt la fel de convins că după ce depui un efort de a citi o carte, notele și citatele pe care intenționezi să le utilizezi ulterior sunt mai mult rodul muncii tale decât al autorului cărții, drept care să ai acces la ele mi se pare o chestiune de bun simț.

Chiar dacă iBooks nu permite exportarea notelor (decât una câte una, fie în iCloud, fie pe mail, fie pe rețele de socializare), există o variantă (sau mai multe, eu una am găsit) de a exporta notele de lectură din iBooks.   [continuă lectura…]

În numărul 355 (19-25-ian) al revistei Taifasuri care apare mâine puteți citi un material realizat de Dana Purgaru despre obiceiuri de lectură. Mi-a făcut plăcere să vorbesc cu Dana despre ce mă motivează pe mine să citesc, cum găsesc timp pentru citit și cum îmi aleg următorul titlu pe care să-l citesc, dar și subiecte mai arzătoare, de pildă, la ce e bun un ebook reader, de ce orele de lectură ar fi binevenite în școli și dacă e adevărat că tinerii din ziua de azi nu mai citesc.

Alte articole similare pe joacadeamine.ro: Literatura urban fantasy: cine o citește și de ce | Generația pentru care timpul nu este destul | E-book readerele vor arde mai greu | Adevărul despre joacadeamine

(Acesta este un post personal. Dacă ai intrat aici pentru o sugestie de lectură, poți să mergi la arhiva de lecturi.)

Nu știu când mi-a venit prima dată ideea unui tatuaj. Cum tatuajele se află (încă) în categoria de subiecte care mai ridică suspiciuni și celor pe care îi considerai open-minded, doar ca să-ți verifice teoria că open-minded e o chestie circumstanțială, valabilă doar până la următoarea încrâncenare, n-am vorbit despre intenția mea de a-mi face un tatuaj decât unui număr redus de persoane în ultimii … 16 ani. Am avut timp suficient să mă gândesc dacă personalitatea mea îmi va spune după primul tatuaj că mai am suficientă piele pentru încă niște zeci de tatuaje (sigur nu) și am avut suficient timp să caut și să găsesc ceva ce vreau să am pe piele de acum până când … well, până când nu o să mă mai întrebe nimeni ce-a fost în capul meu pentru că nu o să mai pot să răspund.

Primul tatuaj pe care mi l-am dorit vreodată a fost un pinguin. Care alunecă. Nu știu cum se desenează un pinguin care alunecă, dar sunt la fel de convins cum sunt că nu trebuie să mă auto-tatuez că există persoane care știu să deseneze pinguini care alunecă. În fine. Visul tatuajului cu pinguin e mai complex (și care a făcut persoanele cărora le-am povestit asta să chicotească) pentru că e vorba nu de un pinguin, ci de doi, în fine, nu ambii pe pielea mea, ci unul pe mâna mea și celălalt pe mâna persoanei cu care o să-mi petrec toată viața, așa, doi pinguini, pe braț, care alunecă amândoi, unul către celălalt. Când m-am trezit dintr-o reverie suficient de lungă să-mi dau seama că numărul de dimineți în care eu & iubitul meu ne vom trezi cu pinguinii side by side  alunecând unul către celălalt se reduce pe zi ce trece, mi-am zis că a sosit momentul să-mi păstrez un braț în acest scop, dar să nu renunț nici la visul meu de tatuaj personal (celălalt, cu pinguinul, este tatuajul meu interpersonal). Pentru că sunt o persoană practică, m-am gândit că mie îmi place să dorm la margine, în situația în care vorbim de un pat la perete, drept care am păstrat brațul drept pentru tatuajul cu pinguin și sunt gata să-mi brand-uiesc brațul stâng cu un tatuaj. Păstrez deci un braț și pentru tatuajul pe care sper să am ocazia să-l fac împreună cu o persoană care nu are nimic împotriva tatuajelor, are brațul stâng disponibil și mă va iubi pe termen lung.

Așadar azi mă tatuez! Mesajul pe care îl vreau pe mine nu e schimbător, e valabil întotdeauna, cel puțin în mintea mea, și unde mai pui că la sugestia unui artist va conține și ceva drăguț pe lângă text, un licurici! Asta face tatuajul absolut adorabil și chiar fără licurici, doar cu textul pe care l-am ales, “There Is a Light that Never Goes Out” tot adorabil e. Mesajul provine desigur din melodia omonimă de la the Smiths, cea care-mi oferă și food for thought pentru alegerea co-tatuatului cu pinguini cu versurile triste, dar frumoase, cum numai the Smith știu să-mi cânte, care spun: “And if a double-decker bus/Crashes into us/To die by your side/Is such a heavenly way to die/And if a ten ton truck/Kills the both of us/To die by your side/Well the pleasure, the privilege is mine“.  Tatuajul sper să fie prezentabil până la ziua mea (pentru că așa mi-l doresc, birthday tattoo, să pot să-i pun o fundă roșie și mare și perfectă și să-l desfac de ziua mea. Poate chiar în fiecare an.)

L.E. Iată-l!

Prima dată am auzit de copilul minune al literaturii pentru copii & tineri John Green în 2010; și asta într-un context foarte îmbucurător. Împreună cu un alt scriitor drag mie, David Levithan, a scris “Will Grayson, Will Grayson“, povestea a doi băieți pe care îi cheamă, desigur, Will Grayson; Green a scris capitolele unuia dintre ei, iar Levithan ale celuilalt. Pentru că mi-a plăcut cartea aceasta (și de altfel orice carte pe care văd numele de David Levithan), mi-am promis că nu ratez următoarea carte a lui John Green, ca să văd cum arată partenerul său ocazional de scris în stare pură.

Nu a trebuit să aștept mult și nici să caut departe. “The Fault in Our Stars” (ian-12, Dutton), noua carte a lui John Green, a apărut săptămâna trecută, dar se afla în topul de vânzări Amazon încă din decembrie. În jurul ei, o poveste drăguță: Green s-a angajat să semneze toate exemplarele primului tiraj, având în minte cifrele tirajelor anterioare (de cca. 30.000 exemplare), dar Dutton a decis un prim tiraj de 150.000 exemplare pentru “The Fault in Our Stars“, ceea ce a făcut până acum cel puțin semnarea tuturor exemplarelor imposibilă.Dar Green, un împătimit al vlogurilor, povestește și acum cum merge cu semnatul cărților și se pare că va reuși. Cartea sa, “The Fault in Our Stars” este o carte la care s-a gândit de ceva timp, iar ideea din spatele romanului i-a venit în anii studenției, când încerca să devină pastor și făcea voluntariat în centrul unui spital unde erau tratați adolescenți cu cancer terminal. Acolo a cunoscut-o pe Esther Earl, cea care i-a inspirat personajul feminin al romanului, Hazel Lancaster, al cărui cancer nu o împiedică să încerce să își calculeze viața în ore și zile, dar nici să trăiască lucruri naturale pentru vârsta sa.

Hazel Lancaster participă, mai mult împotriva dorinței sale, la un grup de terapie pentru tinerii creștini organizat de spitalul la care își face tratamentul și unde a aflat deja de câteva ori că moartea este iminentă sau că salvarea pe termen scurt este asigurată. Într-o nesiguranță perpetuă, sporită de imaginile nu tocmai liniștitoare pe care i le produc întâlnirile cu ceilalți pacienți adolescenți din grupul creștin de terapie, Hazel încearcă să-și găsească un ritm de viață care să nu o facă nici suspectă, nici fanatică, dar mai ales să nu o facă vulnerabilă. Și lucrurile merg exact așa cum le-a plănuit până îl cunoaște pe Augustus Waters, un tânăr simpatic și cu o poftă de viață molipsitoare, iar inevitabilul se întâmplă, cei doi se îndrăgostesc. Hazel și Gus (Augustus) își pun întrebări simple, dar de impact. Poți să iubești nestânjenit atunci când știi că urmează să mori, nu peste zeci de ani, ci posibil peste câteva luni? Care sunt sacrificiile pe care ești capabil să le faci, știind că nu ai timp nici să o cunoști bine pe cealaltă persoană? Și ce faci atunci când povestea de dragoste nu este așa cum ți-ai închipuit că va fi și nici nu ai siguranța că va exista o altă poveste de dragoste? Punând într-un colț lucrurile acestea, care ni se întâmplă oricum tuturor, dar pe o plajă de timp mult mai generoasă, John Green reușește să arate, fără sentimentalisme inutile, că dragostea este la fel la orice vârstă, că se va zbate mereu într-o limită de timp și că într-un mod pe care Hazel îl găsește la final deloc dureros, dragostea nu spune când vine, dar spune când pleacă.

Titlul romanului vine dintr-un citat din piesa “Julius Caesar” de Shakespeare (actul i, scena ii).

Acesta este spotul colecției toamnă-11-iarnă-12 Castro și mie mi-a plăcut foarte mult. Mai jos găsiți și textul reclamei în traducere.

(textul reclamei de mai sus) Postul acesta este dedicat oricui a visat vreodată. A sosit timpul să zburăm. Este dedicat celui care visează să ajungă departe. Și celei care visează să-și găsească dragostea. Celei care visează să-și piardă rușinea. Și celui care visează să o oprească pe chelneriță. Celei care visează să cucerească lumea. Și celui care visează să ajungă înaintea tuturor. Celei care visează la revenirea anilor ’70. Și celui care visează să se întoarcă la ea. Și celor care visează la o lume mai liniștită. Cu mult mai multe biciclete. Oricui visează la următoarea colecție. Sau la următorul start-up. Și celor care visează că momentul acesta nu se va termina niciodată. Hai, mergeți pe urmele visurilor voastre.