Joacadeamine

Prima dată am auzit de copilul minune al literaturii pentru copii & tineri John Green în 2010; și asta într-un context foarte îmbucurător. Împreună cu un alt scriitor drag mie, David Levithan, a scris “Will Grayson, Will Grayson“, povestea a doi băieți pe care îi cheamă, desigur, Will Grayson; Green a scris capitolele unuia dintre ei, iar Levithan ale celuilalt. Pentru că mi-a plăcut cartea aceasta (și de altfel orice carte pe care văd numele de David Levithan), mi-am promis că nu ratez următoarea carte a lui John Green, ca să văd cum arată partenerul său ocazional de scris în stare pură.

Nu a trebuit să aștept mult și nici să caut departe. “The Fault in Our Stars” (ian-12, Dutton), noua carte a lui John Green, a apărut săptămâna trecută, dar se afla în topul de vânzări Amazon încă din decembrie. În jurul ei, o poveste drăguță: Green s-a angajat să semneze toate exemplarele primului tiraj, având în minte cifrele tirajelor anterioare (de cca. 30.000 exemplare), dar Dutton a decis un prim tiraj de 150.000 exemplare pentru “The Fault in Our Stars“, ceea ce a făcut până acum cel puțin semnarea tuturor exemplarelor imposibilă.Dar Green, un împătimit al vlogurilor, povestește și acum cum merge cu semnatul cărților și se pare că va reuși. Cartea sa, “The Fault in Our Stars” este o carte la care s-a gândit de ceva timp, iar ideea din spatele romanului i-a venit în anii studenției, când încerca să devină pastor și făcea voluntariat în centrul unui spital unde erau tratați adolescenți cu cancer terminal. Acolo a cunoscut-o pe Esther Earl, cea care i-a inspirat personajul feminin al romanului, Hazel Lancaster, al cărui cancer nu o împiedică să încerce să își calculeze viața în ore și zile, dar nici să trăiască lucruri naturale pentru vârsta sa.

Hazel Lancaster participă, mai mult împotriva dorinței sale, la un grup de terapie pentru tinerii creștini organizat de spitalul la care își face tratamentul și unde a aflat deja de câteva ori că moartea este iminentă sau că salvarea pe termen scurt este asigurată. Într-o nesiguranță perpetuă, sporită de imaginile nu tocmai liniștitoare pe care i le produc întâlnirile cu ceilalți pacienți adolescenți din grupul creștin de terapie, Hazel încearcă să-și găsească un ritm de viață care să nu o facă nici suspectă, nici fanatică, dar mai ales să nu o facă vulnerabilă. Și lucrurile merg exact așa cum le-a plănuit până îl cunoaște pe Augustus Waters, un tânăr simpatic și cu o poftă de viață molipsitoare, iar inevitabilul se întâmplă, cei doi se îndrăgostesc. Hazel și Gus (Augustus) își pun întrebări simple, dar de impact. Poți să iubești nestânjenit atunci când știi că urmează să mori, nu peste zeci de ani, ci posibil peste câteva luni? Care sunt sacrificiile pe care ești capabil să le faci, știind că nu ai timp nici să o cunoști bine pe cealaltă persoană? Și ce faci atunci când povestea de dragoste nu este așa cum ți-ai închipuit că va fi și nici nu ai siguranța că va exista o altă poveste de dragoste? Punând într-un colț lucrurile acestea, care ni se întâmplă oricum tuturor, dar pe o plajă de timp mult mai generoasă, John Green reușește să arate, fără sentimentalisme inutile, că dragostea este la fel la orice vârstă, că se va zbate mereu într-o limită de timp și că într-un mod pe care Hazel îl găsește la final deloc dureros, dragostea nu spune când vine, dar spune când pleacă.

Titlul romanului vine dintr-un citat din piesa “Julius Caesar” de Shakespeare (actul i, scena ii).