De ce să recitești Alice’s Adventures in Wonderland

by Octavian on 11/11/2012 · 4 comments in lecturi

Nu-mi amintesc să fi citit vreo ediție din Alice’s Adventures in Wonderland care să nu fi cuprins frumoasele ilustrații ale lui John Tenniel, și probabil acesta este și motivul pentru care nu am chestionat vizual universul cărții lui Lewis Carroll din altă perspectivă. Alice’s Adventures rămâne totuși una din cărțile mele preferate chiar și după ce am citit noua versiune grafică apărută anul acesta (Penguin Classics, New York, 2012) cu un set de ilustrații noi și cu o tipografie foarte sugestivă, pregătită de Yayoi Kusama.

Cu desene hipnotizante, culori vii, modele repetitive și mărimi de font care urmează creșterea și scăderea în înălțime a lui Alice, dar și momentele în care acțiunea pierde din logică sau se apropie un moment crucial, noua ediție din Alice’s Adventures in Wonderland este o ocazie foarte bună să pătrunzi mai adânc în straturile cărții, cele pe care în copilărie le-ai luat ca atare sau citind-o în școală le-ai supus criteriului lecturilor obligatorii – și vă asigur că e o experiență care vă garantează o zi de vacanță superbă.

Yayoi Kusama este una din cele mai cunoscute artiste japoneze contemporane și viziunea sa psihedelică nu este numai un crez artistic: desenatoarea suferă de o condiție rară a ochilor și vede pete de culoare indiferent ce obiect privește, lucru pe care l-a transpus în opera sa de pictură, desen, design vestimentar, sau peisagistică. Mai jos găsiți câteva imagini din carte, precum și trailerul cărții.

[continuă lectura…]

Octavian

Probabil cea mai bună carte citită anul acesta

by Octavian on 18/08/2012 · 2 comments in lecturi

Vestea că o carte nouă semnată Jeanette Winterson urmează să apară m-a luat prin surprindere și la fel de ușor cum am aflat că urmează să se întâmple am și uitat: așa se întâmplă când îți precomanzi o carte cu 100 și mai bine zile înainte de apariție și apoi când în ziua lansării o găsești în reader rămâi surprins din nou de faptul că totuși s-a întâmplat, da, da, o carte nouă. Ultimul ‘roman’ al lui Winterson l-am citit în 2007, chiar dacă îi revizitez frecvent cărțile și chiar dacă între timp a mai lansat un volum de ficțiune pentru copii (“Battle of the Sun“) și prima sa autobiografie (“Why Be Happy When You Could Be Normal“). Dorul de un roman al lui Winterson a fost mare, așa că profitând de vacanță m-am pus pe citit imediat cum am primit cartea și am dozat lectura în așa fel încât nici să nu o termin în câteva ore, dar nici să nu las timpul să treacă în defavoarea unui titlu care te ține cu sufletul la gură. Pentru că da, The Daylight Gate este genul de carte care e scrisă impecabil și lucrează cu finețe cu universuri foarte atractive: de la istorie la magie, de la politcă la religie și de la dragoste la sex.

The Daylight Gate (iul-12, Hammer, Londra) este, în mod neașteptat pentru mine, o revenire la vena care a dat The Passion sau Sexing the Cherry – lucru care m-a bucurat foarte tare, având în vedere că sunt două dintre titlurile lui Winterson care m-au entuziasmat cel mai mult, chiar și când am trecut de a zecea lectură a lor. Astfel, vorbim de o Anglie istorică, una cu o coloratură politică suficient de permisivă cu creativitatea scriitoarei: sfârșitul epocii elizabetane și începutul epocii iacobine, deci trecerea de la un trai renascentist și deschis la unul sumbru în care viețile oamenilor sunt bulversate de maniile regelui împotriva catolicismului și vrăjitoriei. Jeanette Winterson scrie o ficțiune foarte bine documentată fără să devină măcar preț de un paragraf aridă, dar care lasă loc la inedit: de exemplu, William Shakespeare apare ca personaj al cărții, într-o poziție ușor neconformă cu imaginea sa actuală, are conexiuni în lumea vrăjitoarelor și deplânge soarta teatrului și moralului populației sub James I, chiar dacă el, în viziunea lui Winterson, și-a modificat textele piselor și știe să se facă plăcut la curtea regelui la fel cum o făcuse în regimul anterior. Deși Shakespeare nu este un personaj principal, el arată de fapt felul în care viețile oamenilor au fost afectate de noul regim – avem femei independente și bogate (printre care personajul principal al cărții, Alice Nutter, a cărei avere provine din perfecționarea unei nuanțe de magenta pentru materiale textile, cu care a câștigat încrederea reginei Elisabeta și și-a construit o avere), femei care nu își găsesc nicio împlinire în viața domestică și protestantă și cochetează cu singurele roluri neconforme ale societății (prostituate și vrăjitoare, așa cum este cazul lui Elizabeth Southern), în fine, avem bărbați a căror credință catolică îi animă chiar și după ce au fost mutilați de tortura oamenilor regelui (așa cum este cazul lui Christopher Southworth), dar și bărbați care încearcă să-și găsească împlinirea intelectuală și socială în noile condiții (de exemplu, Thomas Potts, judecător al regelui, care preferă să aducă dovezi false de vrăjitorie pentru a avea un caz de succes, care, odată pus pe hârtie, să-l facă renumit).

Pe lângă stratul de complot istoric și religios, Winterson se joacă foarte frumos cu înțelegerea vrăjitoriei ca artă și ca știință și creând o pâclă suficient de deasă în care frica de știință, metafizică, alchimie și vrăjitorie lasă oamenii să reacționeze brutal și nedrept, creând isterii de masă și cazuri de ardere pe rug. Neîncercând să pună limite între magie și știință, Winterson reușește să păstreze din sentimentul epocii și astfel să repună în prim plan unul din cele mai crude și misterioase procese împotriva vrăjitoarelor, și anume judecata de la Pendle. Contextului istoric îi adaugă trademarks Winterson și îi dă o consistență aparte mai ales prin poveștile de dragoste pe care le zugrăvește: cea dintre Alice Nutter și Elizabeth Southern, cea dintre Christopher Southworth și Alice Nutter – care rămân, după lectura cărții, unele din cele mai frumoase povești de dragoste, mult mai savuroase decât Romeo & Julieta sau Tristan & Isolda. Și chiar dacă, dintr-un obicei deloc supărător, Winterson nu dă șanse realizării amoroase sau dezbinării triunghiurilor amoroase, și chiar dacă nu permite nici măcar substituiri sacrificiale, sentimentul de speranță este unul virbrant. Ca de obicei Winterson primește de la mine nota 10 pentru stil, iar The Daylight Gate este una din cărțile pe care cu siguranță le voi reciti cu mare drag.

Alte articole despre Jeanette Winterson pe joacadeamine.ro: Când m-am născut, am devenit colțul vizibil al unei hărți împăturite | Dragostea este un ecosistem ca oricare altul | Bineînțeles că aceasta nu este toată povestea | Un pod este un punct de întâlnire, o posibilitate… o metaforă | Ce lume ciudată e asta în care poți să faci cât sex vrei, dar dragostea este tabu | Nicio poveste nu este propriul început | Cea mai bună carte citită anul acesta (probabil): 2010 – Emma Donoghue – Room | 2011 – Ali Smith – There But for the

 

Octavian

Cât de contemporane sunt textele vechi?

by Octavian on 05/08/2012 · 1 comment in el deseo producciones s.a.,lecturi

De când nu mai scrie ficțiune (și a trecut suficient timp), Jonathan Safran Foer mi-a dat suficiente motive să-l iubesc: mai întâi în 2009 cu cartea lui pro-vegetarianism Eating Animals (+), apoi în 2011 cu cartea lui de decupaje după Bruno Schulz, Tree of Codes (+). În 2012, Jonathan Safran Foer a revenit, nu singur, și din păcate din nou non-fiction, cu o echipă formată din Nathan Englander (+), Nathaniel Deutsch, Jeffrey Goldberg, Rebecca Goldstein și… Lemony Snicket. Oboseala cauzată de un Jonathan Safran Foer ne-autor de ficțiune (nu cred că sunt singurul care și-ar face timp pentru un roman nou scris de el – chiar dacă experimentele lui menționate mai sus sunt chiar lăudabile), dar și recenziile nu tocmai pozitive (de exemplu, din The Guardian + sau cea din Huffington Post al cărei titlu spune chiar tot: Extremely Similar and Incredibly the Same, +) m-au convins că nu e grabă să citesc cartea, dar cum era cumpărată și o formă de curiozitate tot mă rodea, am zis să o citesc, până la urmă, n-ar fi prima carte dubioasă pe care o citesc.

Ce a făcut Jonathan Safran Foer să dezamăgească? Mie, după lectura cărții, mi-e greu să spun. Haggadah este una din cele mai vechi povești din această lume, și nu oricum, una sincretică, însoțind cea mai simplă și frumoasă sărbătoare evreiască, Pesakh-ul. Pentru că este o poveste care se respectă, Haggadah (Hamish Hamilton, New York, mar-12; sau ar fi mai bine să folosesc pluralul – fiind povești multiple și personalizabile – Haggadoth) este un compendiu de texte care implică acțiuni și care însoțesc ritualul sărbătorii ieșirii din Egipt. Jonathan Safran Foer compilează într-o ediție bilingvă (ebraică și engleză) textele sărbătorii și le condimentează cu comentarii și cu un timeline care merge de la 1200 î.e.n. la 2007 e.n, care spune destinul textelor și apariția multiplelor Haggadoth – de la cele în limbi locale ale comunităților evreiești la renașterea textelor în ebraică, de la Haggadoth marxiste la cele feministe, iar comentariul oferit de acest timeline este poate și mai prețios decât ‘noua traducere’, care nu m-a atins foarte mult. Traducerea, dacă ar fi să o evaluez, nu e cea mai bună pe care am văzut-o (ba chiar uneori șchioapătă și plictisește în confruntarea cu textul ebraic), dar are doza necesară de contemporaneitate să se impună ca o traducere pe care credincioșii să o aibă în vedere atunci când cumpără de la Walmart produsele sezoniere pentru Pesakh :-)

Dar trebuie să recunosc, că din perspectiva unui nou-venit în universul Haggadah, textul are și avantajele sale – sună contemporan, e ușor de asimilat, explicațiile de ordin ritual sunt suficient de clare și mi-a părut chiar rău că nicăieri, nici în introducere și nici în notele explicative, nu e exploatat potențialul de ‘Haggadah for Dummies’ – ok, e depreciativ, dar definește foarte bine ce realizează în plan concret ediția Safran Foer. Apoi, din punctul meu de vedere, cartea e o reușită și pentru că există un fel de temere de a da o față nouă textelor sărbătorilor, indiferent de religia căreia îi aparțin, iar absența unei parafe rabinice pe cartea lui Safran Foer este pentru mine dovada că în epoca privilegiată în care trăim, accesul la ritual nu este rezervat elitelor, iar rescrierea sărbătorilor poate cădea în responsabilitatea oricui dorește să participe la ritual, inovator, creativ și fără doza de cinism punitiv pe care o presupune o poziție ex cathedra.

Mi-ar plăcea să văd mult mai multe sărbători și textele lor adaptate la 2012, astfel încât bucuria lor să fie mai aproape de oameni și mai convingătoare chiar, atunci când partea lumească din noi, care e adorabilă, s-a îndepărtat istoric de origini și ficțiunile care le înconjoară. Dacă n-ai citit o Haggadah, poate chiar ar fi bine să începi cu interpretarea lui Jonathan Safran Foer & Nathan Englander; dacă ai citit, de ce să nu vezi destinul contemporan al unei cărți care guvernează o sărbătoare care se dorește contemporană?

Octavian

Must have: Book cover tees

by Octavian on 26/07/2012 · 4 comments in el deseo producciones s.a.

Plăcerile lui Noe e unul din site-urile pe care le citesc cu plăcere aproape zilnic, e o gură de aer proaspăt într-un mediu de bloguri din ce în ce mai arid şi la care simt din ce în ce mai puţin tragerea de inimă să particip (mai scrieţi şi altceva decât părerile voastre ne/avizate despre politică şi pozaţi mai rar iaurturile primite pe gratis şi o să aveţi un Octavian fericit). Whew, am spus-o! :-D Cu atât mai mult m-am bucurat de proiectul pe care l-am descoperit zilele acestea!

Book Cover Tee este prima serie de coperţi de carte imprimate pe tricouri, un proiect Plăcerile lui Noe & 109. “Book Cover Tee” este despre cărţile preferate ale prietenilor lui Noemi de la Plăcerile lui Noe, oameni creativi care vor fi invitaţi de două ori pe an (toamnă şi vara) să spună o poveste purtabilă, într-o imagine.  109 s-a creat tiparul tricourilor – un model pentru fete şi unul pentru băieţi – pe care au fost imprimate imaginile. Tricourile se vor vinde exclusiv în librariile Anthony Frost, Bastilia şi Cărtureşti, la preţul de 150 de lei.

O mare parte din banii obţinuţi din vânzarea tricourilor va fi donată “Centrului de Adopţii Iubirrre”. “Book Cover Tee” a fost posibil cu sprijinul Henkel Romania, cu al sau Atelier Perwoll, şi Philips Romania.

 În pozele de mai sus îi avem pe: Noemi Revnic & Marius Concita prezentând ‘Cineva cu care să fugi de acasă‘, Răzvan Firea prezentând ‘Portretul lui Dorian Gray‘ (+), Robert Raţiu & Ioana Ulmeanu prezentând ‘Accidentul‘ (+), Ovidiu Buta prezentând ‘Orlando‘ (+). 

Octavian

← Previous Entries