Cu toate că multe alte lucruri m-ai învăţat. Cum să îţi vorbesc cu ochii şi cum să îmi îndoi genunchii. Şi cum să îmi înfund fruntea în umărul tău şi cum să adorm la tine în braţe în autobuz. Nu o să uit ziua în care am reînvăţat să sărut, şi ai spune că asta nu se uită niciodată, ei bine, se uită. Şi ziua în care ai alergat după mine pe stradă şi m-ai luat în braţe şi am dansat pe o muzică şi coregrafie proprie printre sutele de oameni care ieşeau de la metrou. Şi cum să privesc cerul printre degetele tale m-ai învăţat. Şi cum să-mi întorc privirea pe stradă şi tu să fii tot acolo. Şi acum mă bazez pe asta. M-ai învăţat să îţi găsesc în pat călcâiele cu ochii închişi şi cum să te trezesc astfel încât tot ce să-ţi doreşti să fie viaţă, mai multă viaţă. Dar nu m-ai învăţat să trăiesc fără tine. Şi uneori mi-e al dracului de frică, până când ne revedem, plăpânda memorie umană, ce va alege să facă din noi, din miros şi din gust.
Uneori, distanţa între noi este ca distanţa dintre două cuvinte pe care le folosim prea frecvent şi uităm că au legătură. Ca, să zicem, 'ciudă' şi 'ciudat', niciodată nu ne gândim că au vreo legătură. Şi nici că la origine însemnau 'miracol'.































































































































{ 9 comments… read them below or add one }
Ciudat de Barcelona ;-)
Ciudat de Barcelona sau Ciudat de Bucuresti. Combinatia este oarecum fatala. Prea multi ciudati :P
:)
Si, ca sa ne aducem aminte de sensurile originale ale cuvintelor, ceea ce este fatal are de a face cu destinul, nu?
Poate le ştiai deja şi s-au născut ca după un somn adânc.
@popej27: :) back @ u
@Pinocchio: cam asa. doar ca destinul e ceva in care trebuie sa cred mai intai ca sa il accept ca si criteriu, nu crezi?
@anaAyana: da, cam asa ceva. uneori e prea confortabil sa dormi in sinea ta.
Nu mai stiu cine spunea (mama?) ca destinul e asa cum si-l face omul. Si, as adauga, trebuie privit in ansamblu: Ca vrei sau nu sa il schimbi, ca poti sau nu, ca reusesti sau nu, consecintele, totul se cheama destin. Credinta si acceptanta sunt chestiuni metacognitive si pina la urma secundare.
;-)
Daca lucrurile stau asa, nu ma opun. Deloc chiar. Te-am pupat. O.
:-*)
{ 3 trackbacks }