Joaca de-a altcineva

... şi mă gândeam la tine. Cu aversiunea ta faţă de ştiri şi felul tău tranşant de a contracara orice exemplu pe care ţi-l dădeam din presă şi tu îmi dovedeai că nu are nicio legătură cu viaţa ta. Cum îmi spuneai că numai ce te afectează direct [şi începeai să numeri pe degete: câinii, o inundaţie, un cutremur, ...] este news şi restul este bullshit. Şi pe urmă tăceai. Cred că din cauză că tăceai şi că mi-ai rămas în minte total intransigent la mişcarea lumii, care, contrar credinţei tale, nu este o mişcare perpetuă înainte. [...] Poate din cauza asta m-am gândit azi la tine, există ceva în înverşunarea cu care nu mi-am permis să mă gândesc la sfârşitul lumii care mă apropie de tine. Într-un fel ciudat, abia acum observ că sunt la fel ca tine. Şi m-am gândit la tine ca la un om prins între falii de istorie: chiar dacă ar fi venit sfârşitul lumii, tu ai fi mers înainte, pentru că n-ai fi ştiut ce s-a întâmplat, sau, într-o perspectivă optimistă, nu te-ar fi interesat. Identic cu felul în care spui tu că probabil am murit deja cu toţii şi nu suntem decât nişte impulsuri neuronale care îşi caută independenţa şi şansele de supravieţuire într-o nouă formă de viaţă. Dar, Octavian, lumea nu este ceea ce îţi doreşti tu să fie. Şi nici nu o să fie vreodată. Şi eu cu atât mai puţin. Dacă şi ăsta este un mail - al douăzeci şi doilea - la care nu îmi răspunzi, eu tot o să îţi scriu. Trăiesc cu impresia, nu, e greşit, certitudinea, că într-o zi o să fii iluminat, o să-ţi dai seama că nu poţi să cunoşti pe nimeni cum mă cunoşti pe mine, şi o să ridici telefonul, şi o să îţi aud iar vocea, şi de atunci înainte, viaţa o să poată să înceapă să fie perfectă.

Heyo. Nu am răspuns pentru că de fiecare dată când am început să îţi scriu m-a atras ideea să salvez ceva în Drafts. Drept pentru care există paisprezece sau cincisprezece de mesaje în Drafts destinate ţie. Le recitesc uneori şi îmi dau seama ce utopie este şi comunicarea. Sunt mici icnete fără ecou în lumea de azi. Ţi-am scris, de exemplu, că am zâmbit când am alergat prin ploaie şi mi-am luxat glezna. Apoi mi s-a părut că nu vei înţelege de ce îţi scriu asta şi nici nu vei aprecia. Şi că mesajele mele incomplete nu au rost. Şi, totuşi, recitindu-le, mi-am dat seama că nu mai e rentabil să împart viaţa între somn şi veghe, pentru că mă comport oricum identic, şi că nimeni nu mă poate scoate din genul ăsta de stare unică. Ieri seară am avut febră [din nou] şi stăteam aşa confortabil în starea aia de inactivitate în care îţi permiţi să stai complet nemişcat şi să simţi fizic cum circulă gândurile. Ca nişte omizi verzi. Şi mă gândeam la ce mi-ai scris tu odată, acum cinci ani? că am prea puţină legătură cu lumea în care trăim, şi mi-am spus, fie, dar până la urmă care este criteriul? Da, nu-ţi răspund la telefon pentru că nu pot să mă decid dacă mi-e mai frică de telefon sau de tine. Şi nu ies în locurile în care ştiu că te-aş putea întâlni. Geografia oraşului e alta de când nu te-am mai văzut. Are mult, mult mai multe pete negre. Şi mă simt bine cu noul meu oraş. Şi cu celelalte oraşe pe care nu le-am cunoscut împreună. La un moment dat am crezut că te-am văzut la Barcelona: erai într-un grup şi râdeai. Mi-am zis că da, probabil că în asta constă noţiunea de destin: să te reîntâlnesc în Barcelona şi cum spui tu, viaţa să poată de atunci încolo să fie perfectă. Totuşi, îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu erai tu. Şi sfârşitul lumii ... da, am auzit de asta! Într-un fel m-a şi frustrat, pentru simplul motiv că toate teologiile sunt defectuoase la capitolul ăsta. Şi că probabil, frustrarea a generaţii întregi este să nu trăiască scindări de epoci teologice. A mea, dacă am una, este că nu ţi-am găsit şi nu-ţi găsesc niciun loc în teologia mea personală.

Tagged as: andrei, personal, urban