Barcelona din decembrie anul trecut nu este Barcelona din decembrie anul ăsta. Şi nu aş fi scris despre asta dacă nu aş fi fost stimulat aici şi nici dacă nu găseam o filă din cartea Smillei care să mă facă să ies din letargia lui Octavian. Letargia lui Octavian constă în a cumpăra periodic bilete de avion cu destinaţia Barcelona şi a trece prin procesul ăla psihologic rizibil în felul lui de a ignora, până în ajun, că merge iar la Barcelona. Moment în care inundaţiile de androfină sunt cu greu stăvilite, intru pe culoarul vieţii, şi nici nu ştiu când mă şi trezesc lângă statuia lui Francesc Macià şi pentru câteva ore (de obicei noaptea) picioarele mă duc într-un vagabondaj de somnambul în care fiecare bordură, fiecare albatros, fiecare Starbucks şi fiecare dealer sudamerican sunt prietenii mei. Imaginea de hologramă prost tunată se transformă pas cu pas în cele mai limpezi fotografii, şi toate, fără excepţie, sunt dintr-o viaţă anterioară sau ulterioară, a mea.

Când m-am îndrăgostit de Barcelona, nu eram acolo. Ajunsesem târziu acasă de la birou şi ca să eludez starea aia de oboseală (nu stres) pentru care nu s-au inventat încă medicamente, am creat un background cu dvd-ul cu ‘Todo sobre mi madre’ şi am început să mă uit la ce cunoşteam deja, sperând că o să combat oboseala cu plictiseala şi o să mă resemnez şi deci o să mă culc. Şi apoi s-a întâmplat asta. Şi mi-am dorit să fac şi eu drumul ăsta (dinspre mine, înspre mine) şi l-am şi făcut. Când m-am suit prima dată în taxi şi am urmat acelaşi parcurs, cu necuviinciosul iPod pe repeat, număram cu atenţia pe care ţi-o dă vertijul de câte ori poţi multiplica o senzaţie.

Barcelona nu este un oraş ca toate celelalte, nu pentru mine. Dacă mă încolţeşti, poate, o să recunosc că este format din străzi şi clădiri şi oameni şi mare şi culmi, poate şi de palate şi muzee. Barcelona este oraşul meu interior. La exterior este format din faţade decorate, dar dacă treci de ele, găseşti straturi de pagini îngălbenite, gramofoane, limba îngerilor şi oamenii care o vorbesc, pentru care timpul a stat în loc din momentul în care au hotărât să rămână în prostraţie în faţa complexităţii propriei fericiri.

Asta este lista mea de bifat în fiecare Barcelonă pe care o vizitez:

- să mă dau în leagăne în faţa Sagrada Familia şi să o observ din balans

- să joc şotron pe Sepulveda

- să dansez la Metro minim până la 8 am şi când ies să mă minunez că este lumină şi că oamenii se îndreaptă spre job

- să mă plimb printre statuetele din scena nativităţii din Plaça Sant Jaume

- să mă pierd printre rafturile de cărţi de la Llibreria Catalònia

- să merg pe străzi orbit de soare şi să văd brusc marea în capătul străzii

- să citesc ore în şir la Ciutat Comtal

- să cumpăr pantofi de pe strada Pintor Fortuny

- să spun Bon-dia-hola-que-tal necunoscuţilor

- să beau dimineaţa cafeaua undeva aproape de Jardins del Palau Reial de Pedralbes

- să mă trezesc dimineaţă de dimineaţă cu sentimentul că zilele freamătă de nou, frumos şi împreună