Şi nu intră nimeni pe uşă ca să le fredonăm

Asta e o leapşă de la botesteanu.nu. Titlul tot de acolo vine (şi poate dintr-un sentiment similar, dezvoltat în lungi călătorii prea matinale cu metroul în care îmi doresc ca lumea să fredoneze ceea ce ascult eu: la o adică nici nu ar fi foarte dificil, având în vedere volumul muzicii şi pofta de viaţă pe care o inspiră. Într-o dimineaţă, un individ a fost foarte aproape de a fredona Charity: se citea în ochii lui asta, dar i-a sunat telefonul). Dar să nu divaghez. Avem zece săruturi cu soundtrack:

1. primul sărut, pacifist şi cât se poate de neaşteptat a fost validat de The Tide Is High

2. sărutul în ploaia caldă de vară, cu dinţii, a fost adus de Stay Together

3. sărutul din club, total lipsit de intenţii şi consecinţe a fost împuternicit de If You Hold My Hand

4. sărutul din Pans i Company din aeroport a fost zguduit de Stop and Stare

5. primul sărut de după despărţire a fost impus de Holocaust

6. sărutul leneş de duminică dimineaţa s-a întâmplat pe finalul de la Heavy on My Heart

7. sărutul care a declanşat mai mult decât puteam duce a avut în el ceva din Softroom

8. sărutul urmat de hai-să-ne-oprim-aici a venit după Crash Boom Bang

9. sărutul nevinovat care a durat ceva ani nevinovaţi a început cu Can't Get You out of My Head

10. sărutul OMG-vreau-să-mă-sărute-acum a fost cu Electricistas

Încă aştept: * The Infinite Kiss.

(Dez)avantajul este că au fost foarte multe săruturi. Şi că mi le amintesc pe toate. Şi pe cele cu soundtrack, şi pe cele fără. Şi că din toate săruturile, tot cele viitoare au gustul cel mai bun.

Leapşa merge mai departe la sertarul cu fluturi (se cheamă retaliere :D), la omuleti si la June 1st.

Tagged as: amintiri, leapşa, muzică