Asta a spus-o Paul Johnson, şi eu îl cred, pentru că istoriile lui despre creştini, intelectuali şi evrei sunt mai bune decât cele ale fraţilor Grimm şi într-o zi care nu încă nu există, cu o temperatură incertă, cu un ceas care stă (genul ăla de zi, în care te uiţi pe geam şi poţi să spui că este orice oră) şi cu prea multă ceaţă, eu m-aş băga în pat şi aş reciti, cred, 'Intellectuals', pentru că deşi nu mă fascinează subiectul, mă fascinează oamenii care-ţi organizează realitatea într-un mod convenabil şi îţi oferă suficient sprijin anecdotic să uiţi, până la urmă, cât de greu este să le dai lucrurilor un nume, cu conştiinţa că etimologia trebuie să fie coerentă, şi totuşi să speri că măcar o mână de oameni le vor lua pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce înseamnă, şi vor trăi previzibil de fericiţi.
Dacă nu are sens să spui că are sens, atunci şi reciproca e valabilă. La pragul dintre coerenţă şi delir, ne întâmpină prea multe lucruri, pe care ne-am înrăit să le facem 'ale noastre' şi să ne înfăşurăm în steagul lor ca să ne ascundem lipsa de sens. Devine evident de permeabil totul când încercăm să numim asta poziţie personală. Devine hilar când ne complacem în credinţa deja populară că suntem relevanţi pentru ceilalţi şi prin opţiuni şi poziţii. Să zâmbim că suntem un sat global populat de pitici lideri de opinie. Şi, ceea ce este poate cel mai supărător, deşi suntem gata să recunoaştem oricând că opţiunile respective sunt bifate dintr-o serie (aleatorie, dar făcută coerentă, limitată, dar nu limitativă), doare să treci peste cele cinci minute în care poziţia ta polarizează discuţii argumentate de fiecare după propriile criterii şi fobii, iar apoi ne-am obişnuit să trăim în cicluri de n ani în care să găsim motivul pentru care alegerile noastre au fost orice altceva decât greşite (în cel mai bun caz am fost induşi în eroare şi trădaţi), iar cu fiecare nou moment în care trebuie să ne exprimăm o poziţie să ne afundăm şi mai mult în nonsens şi să ne îndepărtăm de ceea ce am vrut să reprezentăm.
Deşi nu pare, postul ăsta este despre alegerile electorale de pe 30 noiembrie a.c.
{ 6 comments… read them below or add one }
Off… chiar asa de repede moare optimismul? Incep sa cred ca trebuie sa ma duca acasa sa ma culc :))
Draga popej27, de data asta optimismul chiar a murit. Azi am intrat sa vad cum vezi tu lucrurile, dar ai preferat sa schimbi brusc perspectiva (sau doar cadrul?), desi, pe mine tare m-ar fi interesat cum ai vazut tu alegerile astea (de fapt pe mine ma intereseaza tot ce vezi tu, incl. pe strada).
Hai totusi sa schimb si eu perspectiva: Nu pot sa spun ca a murit optimismul. Sau fie: cel in clasa politica, fireste, cel in electorat, ii mai dau 20 ani (sau 25 minute daca e sa urmez calculul de mai sus). Oricum, la cat ma duce pe mine capul, urmatorii patru ani o sa fie penibili. Nu m-ar mira sa ne dam seama ca trebuie sa reciclam in acelasi timp si clasa politica si deseuri. M-ar mira, in schimb, sa vad altceva decat o clasa politica apta sa se consume interior si sa uite de ce sunt acolo si ca mai exista si oameni in jurul minusculei lor constelatii (si asta spune cineva care e total neinteresat de politica).
i hear ya sista. n-avem parlamentari gay (si inchipuie-ti numai ce costume poarta cand se aduna toti la un loc). m-am uitat pe rezultate sa gasesc macar o lesbiana, dar nici vorba. sau nu despre asta vorbeai? :D
@definitia barbatului: nope, gresesti aici. era vorba de altceva. daca nu mai ai rabdare sa citesti inca o data, o sa te rog sa te multumesti cu explicatia asta, ca era vorba de altceva.
Neaaah.. n-am schimbat perspectiva. Am revenit doar la tema blogului meu: prostia din jur.
Deocamdata nu postez la tema alegerilor pina nu vad daca imi iese pronosticul.
Da’ de optimist, recunosc ca am ramas :)
Heyo! pai ma bucur. In primul rand pentru ca daca tu ai ramas optimist, ai tu un talent aparte sa-mi insufli si mie optimismul asta in timp ce te citesc. In al doilea rand, pentru ca trebuie sa mai educi pe cineva in optimism (deh, asa e cand esti tata) :)