A fost o vreme în care, ca toţi copiii bolnăvicioşi, am fost somat să petrec prea mult timp în aer liber. De la parcul x cu aer static şi care mi se părea că este orice altceva decât aer liber la valea y în care îmi vâjâia capul de ceea ce recunoşteam că ar corespunde sintagmei ‘măreţia naturii’ pe care o cunoşteam doar din lecturi, şi care mi se părea orice altceva, numai măreţie nu. E aceeaşi perioadă în care puţinele referinţe la sex erau de obicei aduse în prim plan ca să mi se definească noţiunea de in/acceptabil şi în termeni meniţi să-mi provoace silă (este ciudat, retrospectiv, că ar fi încercat cineva vreodată să mă convingă că atunci când tragi linie, a făcut un act murdar ca să mă nasc eu).

Ieri dimineaţă am ieşit din casă şi m-a speriat cerul care mi se părea prea aproape de culmile blocurilor şi zgârienorii din Piaţa Victoriei păreau nişte biscuiţi înmuiaţi de într-o spumă de lapte care deşi răsturnată, refuză să se reverse. Şi aerul era împuţit. În sinea mea, sper ca fiecare dimineaţă să fie una în care merg pe Magheru şi simt – iarăşi – exact în aceeaşi secundă în care coboară din zbor sincron pescăruşii – mirosul de aer salin de la mare şi că pentru câteva clipe am senzaţia că bulevardul coboară la orizont pe plajă şi că, asta este! sunt la mare. Nu a mai fost de mult cazul. În fiecare dimineaţă încerc să găsesc o definiţie pentru aerul de Bucureşti; ieri dimineaţă a fost abur de fier de călcat filtrat prin perdele îmbâcsite de administraţie publică, iar azi a mirosit a bucătărie bătrânească în care se intră doar când vecinul aduce pâinea şi laptele. Şi mi-am amintit că şi sexul era murdar, şi că, deşi nu mi-am permis niciodată să mă gândesc la asta vreodată, nu am avut niciodată impresia că ar fi aşa. Nici măcar nu mi-am pus întrebarea. Mă întreb unde s-au dus toate didascaliile mai mult sau mai puţin părinteşti. Prefer să cred că le-am împins sub pat de prima dată şi că nu mi-am mai pus niciodată de atunci problema. Mă întreb câţi pot.