Azi o să merg mult pe jos

HARPER: Homosexualii fac multe plimbări lungi? 
PRIOR: Da, facem, îmbrăcați în streci și cu coifuri mov.(*) 

Eu când simt că gândurile mele nu încap între patru pereți, ies pe stradă să gândesc în aer liber. În orice altă zi dacă m-ai întreba cum a apărut viața pe pământ, o să îți confirm că după părerea mea omul a apărut în confortul a patru pereți și viața socială a fost un extra, din cauză că erau mai mulți sau prea mulți. Că nevoia de a ieși la plimbare nu e o cauză naturală înfiptă în genele noastre, ci că a apărut din plictiseală. Sau un alt motiv la care n-am avut timp sau chef să mă gândesc. 

Unul din aspectele vieții sociale este și parada gay de azi. Încerc să minimizez coeficientul politic și să o văd ca pe o formă de viață socială, în măsura în care probabil Rousseau ar fi spus că nu există viață socială anormală (în fine, n-a spus-o, nu în cuvintele astea, dar cam asta e concluzia mea). Azi am un motiv în plus să mă fac o plimbare lungă, este marșul gay de la care nu mă gândesc să lipsesc. Tocmai eu, care recunosc fără niciun stres că mi-e frică de câini, mașini și telefoane mobile, mă gândesc să ies pe stradă. 

Marșul gay este o plimbare fast-forward prin viața gay. Pe care nu sunt obligat să o fac în fiecare zi, cu toate că mândru nu ești doar o zi pe an. Marșul gay este stimulat și propulsat de chestiuni pe care le-am expus deja pe gaypride.ro, care m-au frământat, despre care am vorbit cu Robert la nesfârșit, hotărând de fiecare dată ce este bine și ce nu să scriem. 

Marșul gay, din punctul meu de vedere, este și o plimbare printr-un culoar antiseptic, o plimbare de fapt pe care o faci singur. N-avem pereți de sticlă pe culoarul ăsta, dar avem mulți jandarmi. În mod lamentabil, uneori, mai mulți decât participanții. Dacă eu fac plimbarea asta, o fac pentru mine, și ca să am răgazul să mă gândesc ce trebuie să scriu pentru tabu.ro, pentru moxow.es și pentru telsquels.be despre cum a fost la marș. Despre cum a fost, reducând prezentul marșului la un trecut jurnalistic. Aș vrea să am lucruri îmbucurătoare pe care să le scriu. Și aș vrea să fie mai mulți oameni ca mine, care nu se tem de reprezentativitatea celuilalt și se tem să fie puși în aceeași oală cu cine nu vor. 

Plimbarea asta se petrece deci într-un culoar. În două ceasuri în care o să văd mai multă ură pe margine decât văd pe parcursul unui an, o să aud mai multe cuvinte de ocară decăt cuprinde vocabularul meu foarte colorat, și dacă totul merge bine, nu o să trăiesc viața lui Matthew Shephard în două ore. 

Buldozerul politicilor despre noi ne lasă deseori fără suflare în fața generalizărilor care se aruncă de o parte și de alta despre ce suntem și ce nu suntem. Și foarte rar despre ce dorim sau ce merităm. ‘Eu nu sunt voi’ o să îmi sune în cap mereu, atâta vreme cât o să existe bărbați gay care ajung în pat mai ușor decât la job, care nu sunt gata de un commitment și care stau în casă și se plâng că n-au drepturi. Dar ‘Eu sunt eu’ nu este incompatibil cu ‘Eu nu sunt voi’. Fiecare are dreptul să tragă pe nas orice lifestyle dorește, și nu, nu mă (mai) simt lezat de oamenii care sper că vor mărșălui lângă mine. Prezența mea acolo este la fel de importantă ca a oricui altcuiva și nu o să mă abțin să spun asta de fiecare dată când am chef.

Când pui punct la o propoziție despre drepturile gay rămâi tot un individ și tot singur. Nu într-un sens ontologic, dar într-un sens care percolează și te atinge în cel mai intim mod. Atunci când îți dai seama că e nevoie și de tine la schimbarea socială și că una din puținele modalități pe care le ai la îndemână este acest marș. Desigur că aștept cu mai mare nerăbdare concertul lui Tori Amos de la Viena din toamnă decăt acest marș, dar cred că m-am făcut băiat mare și-mi dau seama că fericirea mea depinde mai mult de participarea la marș decât de concert. Și sunt fericit că o să le fac pe amândouă. 

Citeam zilele trecute pe net un text plin de entuziasm, cu confetti literar și cu drapele curcubeu fluturând în vânt. Textul aparținea unui exaltat de fotoliu ergonomic — care nu vine la marș — și asta mă supără puțin. Sunt conștient că îmi reduc șansele la fericire arătând cu degetul încă o formă de ipocrizie, dar chiar dacă pot să înghit multe, nu pot să înghit și militantul de canapea. Sunt conștient și de faptul că supăr lumea spunând asta, dar n-a spus nimeni că trebuie să aduc eu pace pe pământ. Eu știu că n-o să am confetti sub gulerul cămășii, că aerul o să fie irespirabil la marș și că singurul lucru care va crea falduri în vreun drapel va fi mișcarea. Dar știu și că vreau să fiu acolo. Pentru că mersul pe jos face bine la sănătate, și dacă duc un trai fizic sedentar mutându-mă de pe un fotoliu pe altul, nu trebuie să fiu sedentar și psihic. 

(*) Tony Kushner, Angels in America, Actul I, Scena 7 

P.S. Mi s-a spus de prea multe ori că parada este prea colorată. Anul ăsta o să încerc să țin culorile în dulap, dar nu și pe mine. 

P.P.S. Dacă intenționați să mergeți la marș, nu mă ocoliți, mi-ar face plăcere să ne strângem mâna și să ne zâmbim.

Tagged as: alegeri, comingout, gay, gaypride, homofobie, ipocrizie, optimism, personal, urban, vise, zâmbet