Ziua în care mori este altă zi din viață

Pe V. l-am cunoscut acum 10 ani. Nu-mi amintesc unde şi nu-mi amintesc de ce: probabil că memoria elastică o să-mi permită să spun că l-am cunoscut direct în mansarda mea de pe Calea Victoriei în timp ce-mi recita o poezie. Pe care ulterior am tradus-o împreună cu altele şi probabil că mai sunt prin vreun cotlon de hard. Dar azi nu-mi amintesc.

Când cunoşti pe cineva şi acel cineva îţi citeşte o poezie, ai sentimentul ăla bizar de recunoaştere şi recunoştinţă. Ştii că jumătatea aia de măsură care îţi spune că nu cunoşti oricum pe nimeni niciodată poate să fie ignorată o clipă, iar clipa respectivă poate să însemne exact cât vrei tu. Clipa mea cu V. a durat 10 ani.

Acum mă întreb unde se duc poveştile pe care mi le-a spus şi pe care hârtia nu le găseşte. Şi de ce nu găsesc nimic în afară de o vară cu bicicleta abia oprită la marginea câmpului, o scrumieră plină şi un volum de poezii. Şi o zi monotonă din Piaţa Victoriei, aşa cum sunt toate, cu voci identice şi aceleaşi claxoane în fiecare zi, când brusc nu s-a mai auzit nimic în afară de flautul lui fermecat. Undeva, pe nişte trepte, era V. la un număr de zile prea mic acum până la ziua de azi, dar care atunci părea suficient. Şi apoi V. s-a retras în spaţiul ăla pe care i-l lasă noua etică şi nu ştiu ce să fac cu informaţia asta, venită târziu, unde să o pun. Oriunde altundeva decât la rubrica de morţi anonime.

V. a scris poezia asta acum câţiva ani. Şi acum nu o mai pot citi fără să mă gândesc la ziua în care a murit. Nu ca la o tragedie, ci la o altă zi din viaţa lui V.

Ziua în care mor

la 23 de ani de viaţă

nu mai am ce să scriu până mor

şi e viaţă azi

e gura mea deschisă în faţa morţii gurii mele

e soare peste foc

e tot ce-aş mai scrie

dacă aş mai avea ce să scriu până mor

e pielea cea mai întinsă a zilei

e ziua în care mor

ziua în care mor este încă o zi de viaţă

Tagged as: amintiri, optimism, urban, vise