(* din The Passion)

În septembrie am încercat să recitesc toate cărțile lui Jeanette Winterson. Mi-a luat un pic mai mult de o lună, dar am reușit.

Prima mea întâlnire cu Jeanette Winterson a fost în toamna mohorâtă din 1997. Acum, când mă gândesc la clipa în care am ridicat cartea de pe raft și m-am îndreptat spre counterul unde se făceau împrumuturile la bibliotecă, mă gândesc că n-aveam de unde să știu că urma o perioadă de 12 ani în care  Jeanette Winterson avea să devină parte din viața mea cotidiană. N-aveam de unde să știu ce urma să găsesc în ‘Oranges Are Not the Only Fruit‘, cu atât mai mult cu cât alesesem cartea din plictiseală și pentru că eram în perioada în care citeam cărți cu titluri interesante (‘The Trick is to Keep Breathing‘ e alt exemplu care îmi vine în minte acum). Ce știu foarte bine de atunci este că niciodată nu o să mă opresc să fac ceva atunci când singura motivație e plictiseala.

Îmi amintesc că în momentul în care am luat cartea, am băgat-o în geantă și am părăsit biblioteca (unde mă duceam foarte des din motive de bibliotecar foarte sexy – uite încă un incentive pentru lectură care nu trebuie niciodată descalificat) și m-am pierdut printre umbrelele care răsăreau prin întuneric din toate părțile, mi-am zis că singura mea șansă de supraviețuire este să ajung acasă înainte de potop și să mă bag în pat cu cartea asta și eventual să dureze destul de mult lectura ei încât să treacă furtuna. N-aveam de unde să știu atunci nici de potopul din ‘Boating for Beginners‘ și nici de farul din ‘Lighthousekeeping‘, mai erau câțiva ani în care Jeanette Winterson avea să stea cuminte pe scaunul meu de la birou păzindu-mi lectura, dând din cap și încuviințând fiecare act dificil de lectură, fiecare durere pe care o recunoșteam în cuvintele ei, dar și fiecare bucurie pe care mi-o aminteam datorită ei. Pentru că Jeanette Winterson nu vorbește despre nimic fantasmagoric, ci doar despre noi. Despre mine, unul, sigur vorbește, și-i mulțumesc că-mi pune la dispoziție cuvintele de care aveam nevoie să înțeleg ce mi se întâmplă.

Prezenței ei spectrale în cameră lângă mine i s-a alăturat la un moment dat vocea. Am deschis radioul într-o seară și vorbea la BBC. Nu-mi amintesc ce vorbea, pentru că nu eram atent la cuvinte, ci doar la vocale și consoane, prin hățișul cărora încercam să o recunosc pe cea care mi-a spus ‘ai încredere în mine, ce-ți spun sunt povești‘. Îmi amintesc că a spus ceva de genul că ea nu este o lesbiană care scrie cărți, ci o scriitoare care iubește femei și m-am gândit atunci că nici eu nu sunt un homosexual care citește cărți, ci un cititor care iubește bărbați, ceea ce face o enormă diferență, așa că i-am dat dreptate, am deschis ‘Sexing the Cherry‘ și am încercat să recitesc în timp ce vocea ei continua să vorbească la radio, și atunci s-a întâmplat să încep să citesc cu vocea ei în minte, lucru care continuă și azi. Vocea ei care sună militant când spune în ‘Art & Lies‘ că ‘după pierderea identității, cea mai mare teroare modernă o reprezintă pierderea sexualității, sau cum n-a spus Descartes: “mă fut deci exist”‘, sau care sună la fel ca Emma Thompson în ‘Wit‘ când spune în ‘Lighthousekeeping‘ că ‘narațiunea continuă a existenței e o minciună. Nu există nicio narațiune continuă, există doar momente luminate, iar restul este întuneric.’

Apoi au mai trecut niște ani, nu mulți, și te-am așteptat pe un pod. Întâmplător, așa cum totul este întâmplător în viața mea, m-am sprijinit de balustradă și am deschis cartea. Tu nu mai veneai și în timpul în care te așteptasem am avut timp să uit și ce citeam. Am deschis deci cartea și am citit: ‘Un pod este un punct de întâlnire, … o posibilitate, o metaforă‘.

[partea întâi, alte amintiri cu Jeanette Winterson săptămâna viitoare]