Nicio poveste nu este propriul început

(* din ‘Lighthousekeeping’)

Și nicio poveste nu se sfârșește. E ultima dată, cel puțin pentru o perioadă, în care o să scriu despre Jeanette Winterson, din seria de amintiri pe care mi-am promis mult timp că o să le pun pe hârtie și tot nu reușeam să o fac. Nu e deloc bizar că viața mea de până acum pot să o scriu în citate din Jeanette Winterson, poate mai ciudat este că avem nevoie de confirmări pentru ceea ce trăim. Și e optim când le găsim. Și poate nu e bizar să-mi amintesc atâtea momente în care am deschis geanta și primul lucru pe care-l vedeam era cotorul unei cărți de-ale lui Jeanette. Uite, de exemplu:

Stăteam la Cosmos cu o cafea în față, cum fac practic în fiecare dimineață care implică și las Ramblas. Și citeam. ‘Spune-mi o poveste, Pew’. ‘Ce fel de poveste, copile?’ ‘O poveste cu sfârșit fericit.’ ‘Nu există așa ceva.’ ‘Sfârșit fericit?’ ‘Nu, sfârșit.’ (‘Lighthousekeeping’) Tu apari, îmi explici cum stau lucrurile (iar eu nu știu dacă e o idee bună să-ți spun că ‘Am o teorie care spune că de fiecare dată când iei o hotărâre importantă, partea din tine care rămâne în urmă continuă viața pe care-ai fi putut s-o ai’. ‘Oranges Are not the Only Fruit’) și după pleci. Pleci fără să fi înțeles de ce zâmbeam, de ce vestea unei despărțiri, proprii, nu este un icnet de mușchi prea întins și rupt și de ce ți-am spus că prefer să rămân acolo să termin de citit cartea. A fost nevoie de un an să ne dăm seama că nu există sfârșit, dar că nici începutul nu mai are drepturi depline. Că am conservat mult timp ficțiunea că putem începe ceva, dar totul fusese început deja și noi, în mijlocul lucrurilor, nu am fost decât niște guri flămânde care nu ordonau sunetele A, E și R în căutarea lor. Și-apoi au mai fost clipe în care eu am ținut vreo carte de Jeanette Winterson în geantă fără știrea ta, bucurându-mă într-un fel că într-o zi un prieten o să te întrebe dacă ai auzit de ea și probabil răspunsul o să fie nu, deși a fost intrusă la tine în casă și la tine în pat și tu n-ai știut-o.

***

Poate că amintirile mele cu Jeanette Winterson lasă impresia unei zbateri sau unui reflex masochist de a citi despre suferință. Nimic mai puțin adevărat. Amintirile mele, desigur, nu au fost niciodată cele mai fericite. Am învățat să mă joc cu amintirile exact cât să păstrez loc pentru mine și asta a însemnat la un moment dat să renunț la amintirile fericite. Dar asta este altă poveste, tot fără început și tot fără sfârșit. Dar am femei-gigant, pastori autoflagelatori, marinari, orfani, femei nebune care fură canari, paznici orbi de faruri, Napoleoni și mame habotnice cu care nu știu ce să fac. Și atunci recitesc. Nu e vina mea. Uite:

‘Am încercat să construiesc un iglu din coajă de portocală, dar se tot dărâma și chiar și atunci când am reușit să-l fac să stea în picioare, n-am avut vreun eschimos care să locuiască în el, așa că a trebuit să inventez o poveste despre cum a fost mâncat eschimosul, ceea ce m-a întristat și mai mult. Asta se întâmplă cel mai des cu diversiunile, te implici.’ (‘Oranges Are not the Only Fruit’)

Și chiar și așa, lumea încă mi se pare luminoasă și uimitoare. În zilele noastre tragediile provin din orice altceva, numai din dragoste nu. Și undeva, într-un buzunar secret țin citatul ăsta: ‘Cele mai mărunte accidente produc lumi noi’ (‘The Powerbook’). Așa pot să continui să sper în lucruri despre care Jeanette Winterson n-a vorbit încă. Și totuși, poate că lumea este așa cum spune ea și nimic mai mult: ‘Se spune că fiecare fulg de zăpadă este diferit. Dacă era adevărat, cum ar fi mers lumea mai departe? Cum de ne-am mai ridicat din genunchi? Cum ne-am mai revenit din minunea asta?’ (‘The Passion’)

(partea a treia și ultima a amintirilor cu Jeanette Winterson)

Tagged as: 2008, 2009, jeanettewinterson, lecturi, optimism, sărut, urban, vise