Curtea miracolelor

De ceva secole, Parisul și zonele sale limitrofe erau infestate de o mare de vagabonzi și săraci. Mare parte, oameni fără apartenență religioasă, cerșetori de meserie, își aveau cartierul general în curtea miracolelor. Se numea astfel zona pe care o populau deoarece odată intrați acolo, renunțau la masca și la costumul pe care le presupuneau rolurile lor. Orbii vedeau cu claritate, paraliticii recuperau utilizarea membrelor, cei care șchiopătau mergeau drept. Orice mijloc era bun pentru a trezi compasiunea trecătorilor (…). Un imens vestiar, în alte cuvinte, în care se îmbrăcau și dezbrăcau la acea epoca toți actorii acestei comedii eterne pe care furtul, prostituția și crima le joacă pe trotuarele Parisului.

Bru P., ‘Histoire de Bicêtre’, 1890, sursa aici.

Probabil lectura asta anevoioasă am făcut-o acum 10 ani, când citeam ‘Notre-Dame de Paris’ cu toată ura pe care mi-a provocat-o vreodată Hugo, pentru că exemplifică teoria mea că avea avantajul să scrie într-o perioadă în care nu foarte multă lume scria, și atunci nu mai conta că o făcea prost. În fine. M-am gândit  zilele astea la pasajul ăsta din povestea despre Bicêtre, spitalul care l-a găzduit pe Sade și despre care avea să scrie mult mai târziu amicul Foucault, și gândul parcă nu mă lăsa în pace, dar nu-mi aminteam citatul exact, la fel cum nu-mi aminteam nici dacă Sade a fost într-adevăr la Bicêtre, deși, cu toată onestitatea de care sunt în stare, i-ar fi stat bine acolo.

Nopțile Barcelonei le-am petrecut mai mult hai hui pe la Rambla, în drum spre sau înapoi de la întâlniri cu prietenii, râzând și trăgând un sprint pe Carrer de l’Hospital, oprindu-mă să mă liniștesc în Plaça del Pi, apoi continuându-mi drumul pe la Rambla și intrând pe sub Arc del Teatre și ajungând acasă. Și pe drum m-am întâlnit cu cavalerul fără cap despre care @bluegod îmi spusese că e din România, dar care n-a răspuns când l-am întrebat ce face, era ocupat să se șteargă de funingine cu o rolă de șervete de bucătărie pe care le scosese din sacoșa de la Supermarket Honesto, un magazin deschis acum câțiva ani de niște chinezi care combăteau cu numele ceva precauții rasiale. Și m-am întâlnit cu doi malingreux cărora le ieșeau brusc mâini în plus din cămăși și care vorbeau atât de animat în urdu că am crezut că de fapt cântă un refren în vogă dintr-un succes de Bollywood. În altă seară m-am întâlnit cu un drogat exoftalmic care m-a întrebat dacă vorbesc engleză (‘Yes, a little’) și m-a rugat să îi dau bani de autobuz. I-am răspuns în română că nu-i frumos să-ți jecmănești conaționalii, că există turiști americani al căror rol în ecosistem ăsta este, să fie creduli și să ajute, ca să aibă ce povesti când se întorc acasă despre decadența europeană și a dat din cap, îngăduitor. Tot în acea seară m-am întâlnit cu o mulatră gigant care mi-a zâmbit și s-a frecat de mine susurându-mi la ureche ‘tócame el coño, tócame el coño’, dar care a fost înțelegătoare cu mine când i-am zis ‘mejor fuese una buena pinga’ și după mi-a explicat în puține cuvinte caraibe că masculul alb cu ‘cara de guiri’ conduce încă lumea și că ea are un copil pe care-l crește în Republica Dominicană la o mănăstire, că după ce a terminat facultatea nu a găsit de lucru și acum se prostituează aici pentru că, după cum spunea, bărbatul alb conduce încă lumea. Și tot acolo, sub fereastra mea de pe la Rambla 25, un conațional român vindea unui alt român un telefon, cel mai probabil furat, indicând printre features că are de toate, chiar și poze cu o blondă prin toată Barcelona. Și m-am gândit la turista rămasă fără telefon, victimă nu a furtului, ci a ideii că fără telefon nu se poate în 2009, și la copiii care se dădeau cu skateboardul pe Carrer del Vidre la 4am ca și cum n-ar fi avut a doua zi școală și mi-am zis că e bine aici în curtea miracolelor, în viață trebuie să vezi de toate, și că e bine, până la urmă, că sunt bărbat, și alb.

Tagged as: 2009, barcelona, urban