Atunci când dansăm suntem liberi

Întotdeauna totul are legătură. Uite, săptămâna trecută am fost să dansez la Metro, pentru că e doza mea anuală de clubbing gay, pe care o satisfac cu sfințenie, pentru că undeva într-un cod gay nescris scrie: 'vei merge în club [măcar o dată pe an] și vei dansa până dimineața!'. Asta e total împotriva a ceea ce cred și gândesc eu, dar e un cod, așa că o singură dată pe an, fac și asta. Înspre dimineață, când încă ultimii rămași în picioare nu își dădeau seama că petrecerea Strip Boy s-a terminat, iar eu mă luptam cu al patrulea mojito, mi-am amintit cuvintele lăsate la garderobă, "Dansează, dansează, Zarité, pentru că un sclav care dansează este liber... atâta vreme cât dansează".

*

Cuvintele astea sunt unele din puținele pe care le spune Zarité, personajul principal al ultimului roman scris de Isabel Allende, 'La Isla Bajo el Mar' (august 2009, traducere în engleză: aprilie 2010, traducere în română: -).  Când am citit penultimul ei roman, 'La Suma de los Días', am avut vagul sentiment că ceva se termină, că Allende a îmbâtrânit, că nu mai poate să scrie decât despre cum se împrăștie cenușa fiicei într-o poieniță sau despre cum un grup de femei 60+ se îmbată și își arată țâțele una alteia. Nu spun că nu mi-a plăcut, dar când cineva te obișnuiește cu secole de istorie umană și cu descrieri neobosite și neobositoare de decoruri și ținute, parcă ai vrea să citești altceva. Una peste alta, nu zic că 'La Suma de los Días' e o carte proastă, doar diferită. Iar La Isla Bajo el Mar' e o revenire în forță, poate oricând sta alături de 'La Casa de los Espíritus' sau 'Inés del Alma Mía' fără nicio problemă.

Rețeta lui Allende nu este una nouă, dar câștigă detașat la capitolul conținut. Istoria, care se întinde pe 40 de ani și 500+ pagini este cea a revoltelor sclavilor din Santo Domingo, a sfidării comerciale din Cuba, a schismei franco-americane din Louisiana. E o narațiune la persoana a treia, cu plăpânde inserturi de interviuri fanteziste și libere cu sclava Zarité, care nu are altfel drept de replică. Din 500+ pagini, poate 50 sunt cuvintele lui Zarité despre ce simte sau despre ce revelații are, în rest este un instrument narativ, un personaj de fundal, ale cărui cuvinte nu sunt niciodată cu linie de dialog, doar relatate, în cazul în care contează, de alte personaje.

"În cei patruzeci de ani ai mei, eu Zarité Sedella, am avut mai mult noroc decât alți sclavi. O să trăiesc ani mulți și bătrânețea mea o să fie senină pentru că steaua mea - mi z'etoile - strălucește chiar și în ceața din noapte. Cunosc fericirea de a fi cu bărbatul pe care inima mea l-a ales atunci când mâinile lui îmi trezesc pielea. Am avut patru copii și un nepot, iar cei care încă trăiesc sunt liberi. Prima mea amintire fericită este de când eram doar un copil slab și urât, și mă mișcam în ritmul tobelor, și asta este și cea mai recentă fericire a mea, pentru că aseară am fost în piața Congo și am tot dansat, fără niciun gând în minte, iar azi corpul meu este cald și obosit".

Printre zecile de francezi depravați (dar șarmanți) și spanioli fugiți de sărăcie pentru a se căpătui în Lumea Nouă, printre hibrizii sociali creoli, cărora le este și nu le este permis un trai decent din motive de culoare, personajul principal al romanului este o armată de jumătate de milion de negri, ascunși în munți, unde recreează o Guinee și o Zambie natale. Printre ei, personaje incredibile, cum este Macandal, sclavul ars pe rug pentru răzvrătire, dar care în imaginația sclavilor se transformă în muscă și împrăștie boli de care se molipsesc doar albii; Gambo, devenit căpitanul La Liberté, cel care urmează idealul unei țări negre, Haiti, și care acceptă să-și împartă iubita cu stăpânul, dar o repudiază când află că stăpânul este tatăl copilului pe care aceasta urmează să-l nască; Tante Rose, vindecătoare consultată de doctori parizieni și mesager nebănuit al sclavilor de pe plantații și a celor din munți. Și printre ei, Zarité, sclava care la 9 ani își dorește să devină damă de companie cum era salvatoarea ei, domnișoara Violette Boisier, creolă și frumoasă, și care nu ia ad litteram sfatul care i se dă, că frumusețea este un blestem pentru o sclavă. Următorii 30 de ani ai lui Zarité sunt o suită de avorturi și nașteri pe care învață să le facă în tăcere, cu un căluș în gură, într-un fel de sinucidere a speciei în care nu poți aduce pe lume un nou sclav. Puținii copii pe care îi naște și care supraviețuiesc trebuie să se conformeze Codului Negru și ierarhiei sociale de 16 clase de culoare, trebuie ascunși, înfiați de creoli liberi sau să crească sub protecția tatălui alb, chiar dacă paternitatea este negată. La limita condiției de animal de reproducție care refuză perpetuarea muncii gratis și la nașterea instinctului libertății, manifestat prin fugă sau prin dans tribal,  Zarité învață să fie tăcută, să pară proastă, să se urâțească și astfel să-și asigure supraviețuirea.Doar când dansează, Zarité are sentimentul unei depline libertăți:

"Lovesc pământul cu tălpile și viața îmi urcă prin picioare, îmi umple corpul, mă domină, îmi ia durerea și îmi îndulcește amintirile. Lumea întreagă tremură. Ritmul acesta se naște în insula de pe fundul mării, zguduie pământul, mă străpunge ca un fulger și se îndreaptă spre cer luând cu sine mii de dureri".

Stăpânul Valmorain, cel care o violează și îi neagă libertatea atunci când îi salvează viața, în ciuda idealurilor sale anti-sclavagiste, devine alături de Zarité un pragmatist al sexului și tabieturilor: compania lui Zarité în pat este o obișnuință plăcută, iar când încearcă s-o transforme în tovarăș de drum, cu care să facă conversație și față de care să-și manifeste tandrețea în limitele permise de relațiile între rase, Zarité îl respinge. Un moment interesant este cel în care în lipsa unui interlocutor Valmorain, omul alb, îi cere lui Zarité, femeia neagră, părerea despre revoltele negrilor ca și conversație de salon; Zarité îi răspunde într-un afront total că oricum nu contează ce crede ea, pentru că este sclavă și neagră. Deși încearcă s-o apere de pedepse, Valmorain recunoaște că o face pentru că îi repugnă sexul cu un corp plin de răni. E mult sex explicit în acest roman, departe de descrierile de baldachin din romanele anterioare ale lui Allende, sex care e descris ca o apocalipsă a corpurilor în dominația bărbatului alb și ca o sărbătoare tribală în puținele ocazii în care sclavii prind un moment torid departe de privirea stăpânilor.

Supraviețuirea lui Zarité este de fiecare dată și cea a copiilor ei, cei pe care alege să-i aducă pe lume: pe Jean-Martin, pentru că nu știa ce i se întâmplă, pe Rosette, pentru că spera că este copilul lui Gambo și nu al stăpânului, pe Violette pentru că era copilul născut în libertate. Chiar dacă nu are dreptul să-i crească, cum este cazul lui Jean-Martin, sau trebuie să le ascundă faptul că sunt sclavi, cum este în cazul lui Rosette, Zarité descoperă maternitatea ca formă de supraviețuire și reușește alături de loa Erzuli și Papa Bondye (*) să treacă prin plantații arzând, insurecții armate, traversări maritime în care să lase totul în urmă și să spere la o viață nouă. Viața în libertate, pe care o obține cu îndârjire, pentru că recunoaște că așa cum frumusețea este un blestem, și visul libertății este unul, și că odată imaginat, nu mai poți trăi în sclavie.

(*) nume creol pentru Papa Bon Dieu, a.k.a. Dumnezeu

L.E. Destinul lui Zarité cea fictivă nu este numai unul în care i se neagă discursul, dar și unul în care i se neagă sexul. Cotidianul, probabil datorită pernicioasei absențe a genului din comunicatele în engleză, o face pe Zarité bărbat.

Tagged as: barcelona, carte, isabelallende, lecturi, spaniolă, vacanţă