Încep cu un mesaj fanului (?) care m-a dojenit că nu am mai scris de o săptămână, răspunzându-i că am fost foarte ocupat cu lectura pixel cu pixel a ‘The Sartorialist’ (Bespoke Edition, Penguin Group USA, august 2009). Io n-am un crez fashionist și în general cred că oamenii care se uită prea mult la ambalaj uită că într-o femeie grasă și îmbrăcată urâțel se află un suflet minunat, iar într-un bărbat skinny cu haine atât de largi că seamănă cu  Micul Prinț de la depărtare se află un băiat de zahăr, dar trebuie să recunosc că mă uit cu coada ochiului când nu mă vede nimeni la thesartorialist.com ca să văd oameni frumoși.
Așa se face că am citit într-o săptămână toată cartea, de fapt am mâncat-o. Îmi pare rău că e grea și nu-ncape în orice geantă, intenția mea este să port în continuare în ce geantă am chef dimineața și să nu fac mușchi cărând cărți, pentru că undeva mai nutresc speranța (și țineam neapărat să folosesc cuvântul ‘nutresc’) că există cineva acolo care mă dorește mușchi-less, sau are el mușchi și pentru mine, ceea ce e deja mult prea tare.

Așadar, n-am putut să nu observ c-am făcut șanț la pagina 434 și acum dacă trântesc cartea pe birou se deschide automat acolo. Inițial am zis că mi se pare, dar după am zis să mă confrunt cu adevărul și iată cum am ajuns să am dialoguri imaginare cu bărbatul de la pagina 434. Suntem împreună de o săptămână și totul merge epocal, și eu mă întreb ‘is he for real?’, iar răspunsul vine via Wikipedia,

‘Scott Schuman este creatorul popularului site de modă ‘The Sartorialist’. După ce a renunțat la poziția de director al colecțiilor pentru bărbați de la atelierul său pentru a avea grijă de fiica sa în septembrie 2005, a început să poarte cu el o cameră digitală și să fotografieze oamenii pe care îi vedea pe stradă și al căror stil îl găsea ieșit din comun. Apoi posta aceste fotografii la el pe blog, uneori însoțite de scurte comentarii, întotdeauna ori favorabile, ori deschise la minte. Este foarte cunoscut pentru fotografierea a ceea ce se descrie ca ‘oameni reali’.

Cartea nu m-a ajutat să-i găsesc vreun nume, dar știu foarte bine că de-acum, cel puțin una din viețile mele o să o trăiesc alături de el. Are ochi calzi și pare blând, are un gust dubios la îmbrăcăminte, dar poate să intre la fel de bine la bancă, în restaurant și sub pătură cu mine îmbrăcat așa. Deci nu găsesc inconveniente majore până acum. În viața asta pe care o să o petrecem împreună e suficient timp să ajungem la o vârstă venerabilă împreună, fix până atunci când frumusețea tinerilor devine dureroasă. La o aniversare o să-mi facă un colier cadou și pe el o să fie inscripționat ‘the snow of the Tyrol, the clear beer of Vienna/are not very pure or true’ în amintirea unor momente impure trăite de noi ici și colo. Și la un moment dat, ori el, ori eu o să dăm shut down primul (*) și o să pot să zic când ajung în rai că l-am iubit până la moarte pe bărbatul de la pagina 434 din ‘The Sartorialist’.

(*) În ultimele zile m-am gândit mult la moarte, deloc morbid și mi-am dat seama că eu mă gândesc la moarte ca la o călătorie cu taxiul. Șoferul o să arate ciudat, dar cum trebuie să ajung la o destinație precisă, voi lua totuși taxiul cu sentimentul de ceva-ciudat-pare-să-se-ntâmple-dar-nu-mi-s-o-ntâmpla-tocmai-mie. Și atunci o să plecăm în noapte, nu o să ajung la destinație, dar nici n-o să mai ajung să scriu pe blog unde am ajuns. The end.