Dragă Liraz:

Sper că te-ai întors cu bine în Israel și că ai reluat activitățile tale preferate. Sunt convins că ți-e dor de București, la urma urmei doi ani petrecuți aici nu sunt o experiență ușor de uitat. Dar nu-ți face griji, Bucureștiul știe asta și te așteaptă oricând înapoi neschimbat. Mi-e dor de întâlnirile noastre și de discuțiile noastre – uneori mai vorbesc cu tine și mă gândesc să-ți scriu, dar automat intervine problema timpului și rămân cu discuțiile noastre imaginare. Uite în atașament niște poze din weekend, cu ele pot să încerc să conserv puțină normalitate și un sentiment de confort pe care știi că nu-l am zi de zi.

Dacă îl vezi pe Ari (+), spune-i te rog că nu am uitat Valsul cu Bashir.

O.

Prima dată am uitat Valsul cu Bashir la 20 minute după ce am văzut filmul. Era anul trecut. Un alt film de animație, mi-am spus, deși Liraz îmi spusese că prietenul ei, Ari Folman, nu-l vede ca pe un film. Ne-am uitat la film, la distanță de câteva stații de autobuz și 40 minute. ‘Fuck‘, mi-am spus, asta nu s-a întâmplat. Nu intenționez să învăț ce înseamnă războiul.

Mătușa mea lucrează la spitalul universitar din Haifa. Pe peretele din stânga biroului are agățată o diplomă pe care scrie ceva despre ‘combat trauma’. La universitate învață a 17a generație de psihologi care au ales să asculte poveștile de arme ale cetățenilor Israelului. În birou oferă consultații. N-am întrebat-o niciodată ce vorbește cu generația ei de supraviețuitori din Sabra și Shatila.

A doua oară am uitat Valsul cu Bashir (+) la un prieten. ‘Lasă-mi-o s-o citesc și eu‘, a spus, și i-am lăsat-o, în speranța că așa o să uit și povestea. Apoi am aflat că a plecat mai departe cartea, că n-a fost în țară o vreme, că s-a întors, într-un final a fost de negăsit. N-ar fi mai simplu să uităm ce e de negăsit?

Nava Semel este una din cele mai importante voci din literatura israeliană actuală. La noi e cunoscută vag pentru o piesă de teatru (Copilul din spatele ochilor) și pentru un roman devenit operă, care a avut o singură reprezentație anul trecut în cadrul unui festival (Râsul șobolanului). I-au fost traduse la niște edituri obscure Povestea Gershonei și din literatura pentru adulți Mireasă pe hârtie și Pălăria de sticlă. Literatură de a doua generație de supraviețuitori ai Holocaustului, numește ea (și câțiva universitari eretici din Israel și SUA) ceea ce face. Am întrebat-o, ‘Nava, de ce nu scrii despre Liban?‘ ‘N-am dat jos decât o pălărie de sticlă‘ (**), mi-a spus.

waltzbashir

A treia oară am uitat Valsul cu Bashir azi dimineață. Era mult prea devreme și într-un decor necunoscut mie, printre afișe electorale, jumate arborate, jumate așteptând în noroi, niște tineri de nici 18 ani aprinseseră un foc. Dansau în jurul focului și îndreptau din când în când un băț în dreptul chipului lui Băsescu. ‘Am mai văzut asta undeva‘, mi-am spus când am trecut pe lângă ei. Ființă deloc curioasă și deloc obsesivă cum m-a lăsat Dumnezeu, am trecut printre ei, cu teamă de foc și umbre și privirea deloc umană a lui Băsescu. ‘Ah, valsul cu Bashir’, mi-am zis 3 ore mai târziu.

Liraz susține că nu poți uita valsul cu Bashir. Că poți să nu te mai uiți la film, că poți să pierzi cartea (ea nu crede nici acum că s-a pierdut, ci că am pierdut-o) și totuși n-o să uiți niciodată valsul cu Bashir. Nu imaginea unui soldat prea tânăr dansând cu o mitralieră declanșată într-un altar de postere cu Bashir Gemayel. ‘Am un secret’ (*) cum își începe Liraz plin de tâlc orice explicație. ‘Prea puține lucruri pe pământ sunt făcute să fie uitate.’

(*) Liraz, prietenă, numele ei înseamnă ‘am un secret’.
(**) Pălăria de sticlă din cartea omonimă a Navei Semel e o imagine de neuitat: părinții supraviețuitori ai Holocaustului vorbind în șoaptă și niciodată în limba cunoscută de copil despre cruntele amintiri din lagăre, trenuri, despre rude decedate și despre tărâmul natal sunt ca o pălărie de sticlă pentru copil – știi că te protejează, dar știi că la cea mai mică mișcare greșită riști să se spargă.