Vine o vreme când îți dai seama că jocurile copilăriei nu fac decât să te pregătească pentru o viață adultă. Și ca și cum asta n-ar fi suficient, odată cu praful care se depune peste jocurile copilăriei vine și revelația că nu, nu ești scutit niciodată de dureri de creștere sau de reguli absurde. Reguli pe care le înveți una câte una, le renovezi periodic și ajungi la concluzii cum este cea venită via Oanamarrria și anume ‘cine pierde, câștigă’. Mie mi-e dragă concluzia asta, pentru că deși pierd întotdeauna (și uneori mă mândresc cu faptul că știu foarte bine cum să pierd), văd câștiguri în orice. Cam așa e și cu viața adultă, și nu spun asta ca să mă plâng, ci dimpotrivă, pentru că îmi place relaxarea jocului ăsta care te lasă să fii în continuare copil și în fața chestiilor serioase. Au și copiii captivi în corpuri adulte de bărbați și femei farmecul lor.
A trecut o lună de când am terminat să citesc ‘The Dare’ a lui John Boyne (aprilie 2009, Black Swan, *), un quickread foarte fain, dar despre care simțeam că am foarte puține lucruri de scris. Așa că l-am lăsat la o parte, dar fix în partea în care pot să văd de oriunde cu colțul ochiului coperta cărții. Așa mi-am închipuit primele zile, după au venit evident alte cărți și haine și dvd-uri aruncate care încotro și au acoperit coperta cărții, iar eu tot o vedeam, așa că în loc să trag concluzii referitoare la normalitatea mea, am scos-o de acolo, am pus-o în raft și cam așa stau lucrurile și la ora actuală.
Și ziceam de jocurile copilăriei. Multe dintre ele sunt așa brutale. Și numărul victimelor care nu se ridică de la pământ este infinit. Asta e și povestea din ‘The Dare’ — e un joc al copilăriei care se poate termina tragic: o provocare să treci strada în fugă și să suni la soneria vecinului de vizavi care se termină cu scrășnet de frână și spitalizare. Nu știu dacă povestea este despre lipsa de replică a copilului aflat în comă sau despre mustrările de conștiință ale adultului căruia i-a sărit deliberat în fața mașinii un copil apărut de nicăieri. Știu, în schimb, că Boyne se joacă foarte mult cu adevărul sentimentului de vină mai degrabă decât cu îndrăzneala provocării. Și oricât de demodate sunt guilt-tripurile, știu oh prea bine că există cazuri în care frământările adulților sunt poate la fel de atrăgătoare și nevinovate ca ale copiilor. Oh și ce-am mai aflat, John Boyne nu este un criminal de copii, știe și să trezească copii din comă.
Și dacă nu citeam cartea nu-mi aminteam de povestea asta. Aveam 4 sau 5 ani și eram foarte conștient de cât de mic sunt și oarecum inutil. Daniel avea 6 ani și era prietenul meu cel mai bun. Ne întâlneam în fiecare după-amiază într-un loc de joacă în care sub efectul memoriei eram de fiecare dată numai noi doi. Oh și părinții. Într-o toamnă Daniel a făcut oreion și nu l-am văzut câteva săptămâni. Dacă e să iau toată povestea la bani mărunți, atunci am început să am dialoguri imaginare cu oameni cunoscuți și necunoscuți. Coboram în fiecare zi la locul de joacă sperând să-l văd pe Daniel. Și evident, vorbind de o vârstă idilică, s-a întors. Când l-am văzut în leagăn, împins de tatăl lui, am fugit spre el și m-am oprit exact în locul în care leagănul m-a lovit în tâmplă. Tatăl lui a înmărmurit, eu am văzut niște sânge, Daniel mi-a zâmbit, eu i-am zis ‘Ai venit’ și i-am zâmbit și de acolo tot ce-mi mai amintesc este că mult timp de atunci încolo tatăl lui Daniel mi-a adus zilnic (?) dulciuri.
(*) Despre relația mea epistolară cu John Boyne am scris aici.
{ 11 comments… read them below or add one }
Ce te-a marcat mai mult? Faptul ca ai vazut sange la leagan sau ca tatal lui Daniel ti-a adus dulciuri zilnic in urmatoarele zile? :)
@Elena: clar ca mi-a adus dulciuri :D
xoxo
O.
grown ups act silly sometimes , don’t they !?
cred că la aşa concluzie măreaţă nu puteam ajunge decât După câteva pahare de vin. şi, hai să zicem, nişte îmbrăţişări năucitoare. :)
Să ştii că am jucat un joc din ăsta “adevăr şi provocare” mai demult, cu tipul care îmi răspundea “îhîm” ;), şi am ajuns să ne certăm rău de tot, de la adevăruri neplăcute. :))
Minunată povestea cu Daniel. Chiar dacă sângeroasă. :*
@omu’ de la colt: si inca cum!!!!
@oanamarrria: ihim!
imbratisarile au fost le comble!
adevarul e in general neplacut, asa ca adevar/provocare e un joc fix pentru situatiile astea, in care vrei sa te certi cu cineva. acum nu zic ca asta a fost cazul cu nume de cod ihim, dar experienta mea cam pe acolo se situeaza.
da, daniel – - – n-am nici cea mai firava idee ce s-a intamplat cu el?
xoxo
O.
ce poveste frumoasă… apropo de copilării, eu am fost multă vreme şi prea de timpuriu adult şi nu mi-a plăcut deloc; greu te dezveţi odată ce te-ai învăţat, iar eu încă mai am scăpări…
needless to say, concluzia este minunată :)
PS n-am să uit prea curând cum ne-am jucat adevăr şi provocare atunci, în patru, la oktoberfest, când s-a lăsat cu ascuns sub masă (literally)… îhîm, e bun jocul ăsta.
:*
@nada: da, ce-i drept, nici eu n-am avut o copilarie foarte … copilareasca, dar recuperez acum :D
xoxo
O.
Copilăria, cu micile (şi uneori esenţialele) sale descoperiri, e de departe cea mai interesantă perioadă pe care am trăit-o vreodată. Poate, exact din motivul ăsta, mi-e aşa de greu să renunţ la ea.
Am citit cu mare drag rândurile tale sincere. Spune-mi, Octavian, nu-i aşa că niciodată dulciurile nu au mai avut un gust atât de bun?
Îmi amintesc când un unchi, despre al cărui sfârşit nimeni nu mai e interesat, mi-a adus ceva napolitane. În vremurile alea, o duceam tare greu şi nu mai mâncasem dulciuri de o veşnicie. Pentru asta îl apreciez mai mult decât pe tata, care părea să-şi pună influenţa proastă în dulciurile zdrobite pe care le aducea ocazional.
Mulţumesc!
@Răzvan: dragu Răzvan, pai nu cred ca se termina copilaria vreodata… si unele lucruri nu vor avea niciodata nici gustul si nici mirosul pe care le-au avut in copilarie. da, dulcuiurile de la tatal lui Daniel au fost si raman exemplare!
xoxo
O.
şi evident că
nu mă pot abţine să zâmbesc
:)
toţi suntem copii..mai blegi,mai responsabili,dar întodeauna extraordinar de jucăuşi
@nutoataiarbaelafel: si totusi cu cata ura isi anihileaza unii copilul interior :-S
xoxo
O.