Vine o vreme când îți dai seama că jocurile copilăriei nu fac decât să te pregătească pentru o viață adultă. Și ca și cum asta n-ar fi suficient, odată cu praful care se depune peste jocurile copilăriei vine și revelația că nu, nu ești scutit niciodată de dureri de creștere sau de reguli absurde. Reguli pe care le înveți una câte una, le renovezi periodic și ajungi la concluzii cum este cea venită via Oanamarrria și anume ‘cine pierde, câștigă’. Mie mi-e dragă concluzia asta, pentru că deși pierd întotdeauna (și uneori mă mândresc cu faptul că știu foarte bine cum să pierd), văd câștiguri în orice. Cam așa e și cu viața adultă, și nu spun asta ca să mă plâng, ci dimpotrivă, pentru că îmi place relaxarea jocului ăsta care te lasă să fii în continuare copil și în fața chestiilor serioase. Au și copiii captivi în corpuri adulte de bărbați și femei farmecul lor.

A trecut o lună de când am terminat să citesc ‘The Dare‘ a lui John Boyne (aprilie 2009, Black Swan, *), un quickread foarte fain, dar despre care simțeam că am foarte puține lucruri de scris. Așa că l-am lăsat la o parte, dar fix în partea în care pot să văd de oriunde cu colțul ochiului coperta cărții. Așa mi-am închipuit primele zile, după au venit evident alte cărți și haine și dvd-uri aruncate care încotro și au acoperit coperta cărții, iar eu tot o vedeam, așa că în loc să trag concluzii referitoare la normalitatea mea, am scos-o de acolo, am pus-o în raft și cam așa stau lucrurile și la ora actuală.

john boyne -the dare

Și ziceam de jocurile copilăriei. Multe dintre ele sunt așa brutale. Și numărul victimelor care nu se ridică de la pământ este infinit. Asta e și povestea din ‘The Dare’ – e un joc al copilăriei care se poate termina tragic: o provocare să treci strada în fugă și să suni la soneria vecinului de vizavi care se termină cu scrășnet de frână și spitalizare. Nu știu dacă povestea este despre lipsa de replică a copilului aflat în comă sau despre mustrările de conștiință ale adultului căruia i-a sărit deliberat în fața mașinii un copil apărut de nicăieri. Știu, în schimb, că Boyne se joacă foarte mult cu adevărul sentimentului de vină mai degrabă decât cu îndrăzneala provocării. Și oricât de demodate sunt guilt-tripurile, știu oh prea bine că există cazuri în care frământările adulților sunt poate la fel de atrăgătoare și nevinovate ca ale copiilor. Oh și ce-am mai aflat, John Boyne nu este un criminal de copii, știe și să trezească copii din comă.

Și dacă nu citeam cartea nu-mi aminteam de povestea asta. Aveam 4 sau 5 ani și eram foarte conștient de cât de mic sunt și oarecum inutil. Daniel avea 6 ani și era prietenul meu cel mai bun. Ne întâlneam în fiecare după-amiază într-un loc de joacă în care sub efectul memoriei eram de fiecare dată numai noi doi. Oh și părinții. Într-o toamnă Daniel a făcut oreion și nu l-am văzut câteva săptămâni. Dacă e să iau toată povestea la bani mărunți, atunci am început să am dialoguri imaginare cu oameni cunoscuți și necunoscuți. Coboram în fiecare zi la locul de joacă sperând să-l văd pe Daniel. Și evident, vorbind de o vârstă idilică, s-a întors. Când l-am văzut în leagăn, împins de tatăl lui, am fugit spre el și m-am oprit exact în locul în care leagănul m-a lovit în tâmplă. Tatăl lui a înmărmurit, eu am văzut niște sânge, Daniel mi-a zâmbit, eu i-am zis ‘Ai venit’ și i-am zâmbit și de acolo tot ce-mi mai amintesc este că mult timp de atunci încolo tatăl lui Daniel mi-a adus zilnic (?) dulciuri.

(*) Despre relația mea epistolară cu John Boyne am scris aici.