Pentru că am fost ferit de burgeri și de celelalte valori ale copilăriei americane, n-am auzit de Maurice Sendak până m-am făcut mare. Și atunci n-am putut să apreciez ‘The Wild Things‘ din cauză că citisem deja ‘Lord of the Flies‘ și mi-am zis, uh, știi ce, Octavian, nici chiar tu nu poți să te minți că încă mai crezi lucrurile respective. Eh, au trecut ceva ani și de atunci nu am mai dat atenție cărții, pentru că așa sunt eu, dacă nu e ceva trending topic, nu mă interesează (here, I said it). Anul ăsta, în schimb, când am aflat că Dave Eggers pregătește scenariul pentru grandiosul film ‘Where the Wild Things Are‘, m-am bucurat, pentru că n-ar fi prima carte de copii care și-ar boost sales chiar și la cincizeci de ani de la apariție din cauza unui amărât de film (*).

thewildthings

‘The Wild Things‘ al lui Dave Eggers (Penguin Books, octombrie 2009) mi-a produs totuși o reacție ciudată. Teoretic, un copil care are un costum de lup alb prea mare, și pe care mama lui îl fixează cu scoci și ace de siguranță până crește, nu pare decât un lup pricăjit. Că e un copil violent, nici asta nu m-a mirat, și probabil că oricine care s-a lăudat vreodată cu un ochi învinețit de către un preșcolar mi-ar da dreptate. Nu m-a mirat nici că-și mușcă mama sau că are răbdarea să care n găleți de apă să ude pereții și conținutul dormitorului surorii, cu toții am vrut să facem asta la un moment dat. Ficțiune și nu prea, m-am gândit. Mă rog, ca orice copil care a bifat pe lista de lecturi ‘Neverending Story‘ m-am gândit că na, s-a mai făcut înainte, deci e plauzibil, dar plusul de violență anunțat din titlu și din theatrical trailer m-a lăsat puțin descumpănit. Ok, eu sunt norocos, e destul de iarnă afară încât să am deja un sentiment de vacanță și să accept practic orice lectură a copilăriei în acest context, dar m-am iluminat brusc când mi-am dat seama că n-aș citi cartea asta primăvara. Ori dacă o carte e sezonieră, atunci ce mai poți spune despre ea?

Marea ficțiune a copilăriei nu e sigur în ‘The Wild Things’. O insulă de animale supradimensionate care sunt într-o competiție idioată și not fun at all. Un copil/lup/rege care încearcă să facă ordine, ordinea lui, bineînțeles, exact cât să-ți vină să-i tragi două palme la un moment dat. Bătălii cu făclii, cu noroi, mușcături care se lasă cu dezmembrarea bestiilor (și dezamăgirea că un animal căruia îi este smuls un braț nu sângerează, ci doar îi curge nisipul cu care era umplut). Și o aventură pe o insulă inutilă care durează 200 pagini sau fix cât eroul nostru să lipsească de acasă și să nu i se răcească mâncarea de pe masă.

Poate că în 1963 cartea lui Sendak mai spunea ceva și mai dădea o lecție. Cine știe, despre un bestiar moralizator, fiecare animăluț fiind vreo virtute sau viciu ale copilului prost-crescut. în 2009, succesul de box-office al filmului mă surprinde puțin. Conform unei statistici, 67% din copii au trăit o calamitate naturală, un război, au fost martorii unei omucideri sau unui alt act de mare violență. Și atunci mă întreb, ce exact mai putem să-i învățăm pe copii despre violență? Chiar, unde sunt lucrurile sălbatice?

(*) filmul nu pare chiar amărât, dar nici nu pare de bifat (trailer). Zice imdb.com că în România se lansează luna aceasta, pe 27-noiembrie. Întâmplător, ‘Where the Wild Things Are’ se cheamă și recent lansatul album al lui Steve Vai, pe care, după prima audiție l-am făcut cadou. O fi ceva cu numele…