Săptămâna trecută când scriam despre lucrurile sălbatice nu aveam de unde să știu că wekeendul o să-l petrec cu alt copil violent, la fel de scris ca și Max, dar de data asta mai frate cu Ben din ‘The Fifth Child’ al lui Lessing decât cu Ralph din ‘Lord of the Flies’, cu toate că mai verbal decât Ben (niciodată nu i-am iertat lui Lessing cruzimea cu care l-a redus pe monstrul Ben la un aparat tăcut al luptei mamei procreatoare de a avea un cămin fericit, dacă n-ar fi fost el cu ce s-ar mai fi luptat femeia?).
În fine, cum e evident și din titlu, am petrecut ceva timp (atâta cât solicită cele 500 pagini) cu ‘We Need to Talk about Kevin’ (mai 2006, Profile Books). Și am ajuns la concluzia că nu despre Kevin trebuie să discutăm, ci despre Eva. Eva Khatchadourian, mama lui Kevin, este pe departe un caz mult mai interesant decât Kevin. Ok, Kevin omoară șapte colegi, un profesor și un angajat de la cantina liceului, dar nu văd nimic inedit în asta. Poate singurul lucru care îl scoate în evidență este faptul că poate să o lase pe sora lui fără un ochi folosind detartrant, deși nu există suficiente dovezi că el e făptașul și toată lumea preferă să creadă ca a fost un accident. Kevin e cât se poate de fad ca adolescent, și-mi pare rău că nimeni nu încearcă să îi ofere înțelegere și afecțiune. Cred că noțiunea de mamă drăguță și ratată e clară în dialogul de la pagina 462: Mama: ‘Nu pari fericit.’. Kevin: ‘Am fost vreodată?’
Eva Khatchadourian nu e o mamă tipică, asta e sigur. Câte mame ar mai face un copil după ce primul e o ratare și apoi câte ar mai avea tupeul să își lase copilul rău să facă babysitting pentru copilul bun? Unde mai pui că nici măcar nu face asta ca toată lumea, ca să păstreze aparențele unei familii normale. Adică, totuși, timp de câteva luni îi povestește soțului viața ‘de familie’ în scrisori. Nu e ca și cum Kevin le strică vreo armonie, armonia era distrusă dinainte, și Kevin sigur nu era cauza, având în vedere că tatăl său Franklin e unul din aliații lui de bază. Așadar Lionel Shriver putea foarte bine să aleagă titlul ‘We Need to Talk about Eva’, pentru că problema reală din carte este o mamă care nu recurge la momentul potrivit la ajutor social și psihiatric pentru fiul ei și chiar pentru ea. Știu că toți părinții se așteaptă ca familia lor să fie aia normală și perfectă, dar dacă ne-am uita în jur cu mai puțină superficialitate am ști că nu e așa. Și Kevin n-ar mai ucide pe nimeni, iar Eva i-ar scrie soțului înstrăinat despre tratamente, nu detenție. Dar probabil că mirajul normalității e ceva care e mai ușor dobândit decât mirajul responsabilității.
{ 9 comments… read them below or add one }
Mi se pare ciudat cum pot sa spun despre unele carti, cum e asta, de exemplu, ca imi plac. Pana la urma imi place violenta din ele? Imi plac relatiile alea fucked up? Ce imi place?
Dar We need to talk about Kevin m-a tinut si pe mine cu sufletul la gura si cand o acuzam pe Eva, cand ii dadeam dreptate. Cea mai mare greseala pe care poate o femeie sa o faca, imho, este sa dea nastere unui copil just because; fara intr-adevar sa-l doreasca, fara sa fie sigura ca poate sa fie acolo pentru el.
@ionuca:
trebuie sa recunosc ca aceeasi dilema am avut si eu citind cartea. lucrul pe care nu l-am scris in post este ca intr-adevar cartea e scrisa frumos si pe alocuri induiosator. dar modelul pe care-l prezinta, cel al mamei ale carei dorinte de camin pasnic sunt zadarnicite de copii nu e unul nou (si nu cred nici ca Lessing l-a inventat). Ma rog. Eu tind sa invinovatesc mama pentru ca responsabilitatea asupra cresterii copilului ii revine. Si nu e o discutie literara, ci o discutie care se foloseste de validarea literara ca sa treaca testul. Ori nu imi place asta. Deloc :-)
Cat despre multele carti despre violenta & copii, cred ca alele sunt intrebarile pe care trebuie sa ni le punem. Eu unul nu sunt tocmai dispus s-o fac :P
xoxo
O.
O carte citita pe nerasuflate acum cativa ani, desi din cate-mi aduc aminte, mi-a provocat reactii ambivalente. Eva e mi se pare personaj extraordinar, tocmai pentru ca rupe imaginea clasica a maternitatii pure or whatever. Asta e de fapt topicul cartii, un atac la idealizarea maternitatii din cultura contemporana (in state e mai naspa ca la noi), si la presiunea pe care o resimt multe femei sa se reproduca pentru a multumi pe altii (Eva a ramas insarcinata la insistentele sotului, daca-mi aduc aminte bine). Nu toate femeile vor sa fie mame – un statement scandalos si revolutionar pentru multi, nu? Cartea de asta se cheama “we need to talk about kevin”, pentru ca Eva insasi e vocea naratoare. Noi cititorii, si ea, trebuie sa vorbim despre kevin – pentru ca un copil nu e intotdeauna binevenit; nu e intotdeauna o binecuvantare; si nu e intotdeauna dorinta cea mai arzatoare si implinirea suprema a unei femei, contrar marketingului… Iar esecurile sau problemele copiilor nu sunt intotdeauna responsabilitatea parintilor, sau a mamei, cum sugerezi in cazul asta. The evil mother e un stereotip destul de mainstream care serveste scopuri nu prea feministe…
Un mic detaliu: Franklin nu e instrainat, e mort. Murdered by Kevin.
:)
@hjell: mmm bine ai venit in primul rand ;-) si acum hai sa-ti raspund! Da, Eva e un personaj extraordinar, si stiu ca obligativitatea maternitatii e ceva anti-feminist. Dar nu vorbeam de obligatia procrearii, as fi cel mai putin in masura sa vorbesc despre asta, ci despre stari de fapt. Stiu ca sa iti commit oamenii dragi in mental institutions nu e o chestie pe care sa o facem ca gest curent, dar cred, cu tot respectul pentru diversitatea umana, ca unii oameni, da, trebuie sa ajunga acolo, oricat de mult i-am iubi. E un sistem creat de prea mult timp ca sa nu-l vedem ca optiune. Da, a ramas insarcinata la insistentele sotului, dar i s-a parut si ei o optiune comoda. Si cum n-am citit in ce scrie ea nicio tedinta de ars sutiene in piete publice, ma gandesc ca i s-a parut o optiune chiar viabila. Nu vreau sa fiu misogin, dar maternitate dorita/nedorita, odata ce o femeie devine mama, cred ca nu prea are optiuni, este mama. Si la fel, din experienta personala, stiu ca nu orice copil e o binecuvantare, dar ca poate deveni una.
Cat despre Franklin, m-am folosit de expresia de pe coperta IV, n-am vrut sa stric experienta lecturii in totalitate. Sunt multe alte detalii interesante in carte, Celia este si ea un personaj minunat in felul ei, dar ma gandeam sa le las pentru cei care vor sa citeasca pe bune cartea :P
xoxo
O.
Am auzit de cartea asta, dar nu stiam despre ce e vorba… poate-mi fac curaj. :P
@Tomata cu scufita: hehe, curaj se cheama ce-ti trebuie sa citesti cartea asta. Pe mine m-a tinut destul de arcuit lectura ei, si acum ma mai doare spatele :P
xoxo
O.
asta e o carte pe care e musai sa o citesc. Parintii problema si copii lor problema imi sunt un teritoriu prea familiar. Dar nu chiar acum…
E o poveste complicata , nu cea din carte, ci cea a mamelor si tatilor si copiilor lor. Si in genere sentimentul de culpa al parintelui e mai curand parte a problemei decat a solutiei. Vina exista, pentru ca gresesti si vei gresi de atatea ori ca parinte ca nici nu le mai poti numara. Dar nu ajuta. Responsabilitatea unui parinte -fie ea mama , fie el tatal -e cea care trebuie sa ne o asumam. Mai bine mai devreme decat mai tarziu. Si mai bine mai tarziu decat niciodata…
Eu mi-am promis sa nu judec nici un parinte – fie literar, fie in carne si oase. Si e o promisiune de care incerc sa ma tin….
eu cred că de la o vârstă copilul poate să le repare pe toate. mă rog nu scoţând ochi cu detratant, ci înţelegând de ce se comportă oamenii aşa – gen sunt glaciali şi îţi aruncă doar firimituri de afecţiune. eu cred că mereu în faptele urâte ale oamenilor se ascunde o lipsă uriaşă de înţelegere şi iubire şi nici ei nu vor să fie aşa. mă rog love love love până la capăt, that’s my point. (si Antony: I always imagined love to hurt. It does indeed).
@Ana: pai sigur ca povestea din viata reala e complicata. Si sigur e una despre responsabilitate si asumarea ei. Responsabilitate care merge pana la depasirea mirajului familiei perfecte si actionarea in consecinta. Nici eu nu vreau sa judec parintii, exceptandu-i pe cei literari. Mi se pare ca au o priza la public total neavenita. Ii prefer pe cei din viata reala, cu bunele si relele lor :P
@AndreiP: pai tu ai dreptate. intotdeauna. >:D<
xoxo
O.