original post: 23-oct, 2008

şi fără de care mă întreb, cum am trăit. Şi aş mai vrea încă 100, înainte ca viaţa să devină literalmente imposibilă.

#1

Copacii se zbat în spatele geamului de la bucătărie. Umplu carafa la chiuvetă şi nu le dau atenţie. Nu pun muzică aşa târziu: pereţii sunt subţiri. Uneori poţi să o auzi urlând pe fetiţa de alături, atât de aproape că poţi să o atingi. Un bărbat şi o femeie înjură de mama focului şi atunci fetiţa începe să urle. Se întâmplă numai noaptea. Ziua ai zice că e o casă părăsită. Nimeni nu cunoaşte pe nimeni aici. Suntem rezervaţi din diverse motive.

Aşa stau lucrurile deocamdată.

#2

Horst: Pentru că … pentru că. Pentru că îmi plac pietrele. [Pauză]. Pentru că te iubesc. Cu adevărat. Te iubesc. Pentru că atunci când nu visez pietre, te visez pe tine. În ultimele şase săptămâni, tot te-am visat. Mă ajută să mă trezesc. Mă ajută să fac patul fără nicio cută şi astfel să nu fiu pedepsit. Mă ajută să mănânc lăturile de la prânz. Mă ajută să trec peste certurile care nu se mai termină în baracă.  Ştiind că o să te văd. Măcar cu colţul ochiului. În trecere. E un motiv să trăiesc. Aşa că mă bucur că sunt aici.

#3

Atunci, în aşteptare, ea se reazămă cât poate de dreaptă de spătarul scaunului cu rotile, îşi aşează mâinile în cruciş peste genunchi şi se uită la el.

Da, se uită la el, se uită la el, viaţa este lungă şi mai poate să ducă încă şi mai mult în cârcă.

Se uită la el.

#4

Ăsta nu e tot adevărul. Doar rămăşiţele lui după trecerea anilor. Atunci când încerc să le adun, se comportă ca nişte firimituri de pâine care zboară în toate părţile. Şi dacă încerc să le revăd cu proprii ochi, aş putea la fel de bine să încerc să merg cu spatele. Şi dacă încerc să mă întreb despre ce a fost vorba, îmi spun, dar, cunosc deja durerea asta.

#5

Dar, deocamdată, îşi spuse, putem continua aşa. Putem continua de la oră la oră şi cine ştie de la lună la lună şi chiar de la an la an. Poate că ar vrea să fie mama lui, chiar dacă acest lucru s-ar dovedi fatal pentru ea. Iar el, până la urmă, s-ar putea să nu o pândească să facă asta cu un cuţit de bucătărie, sau cu o pernă în timp ce doarme, poate că o să o facă treptat, aşa cum au făcut copiii de când lumea. Într-un fel a omorât-o deja, nu? A rupt toate legăturile ei cu lumea şi a luat-o cu el în lumea asta nouă, o renaştere nebunească, zbătându-se mereu înainte în acest tren, spre marea nedumerire care domneşte în lumea asta, spre interminabilul colaps şi simultana refacere, spre promisiuni tari ca piatra, spre proprietari lumii şi zilierii acesteia, spre sanctuare care nu rezistă, pentru că nu au fost niciodată menite să reziste.

Să mori e diferit de orice ţi-ai închipuit, şi încă mai norocos.

#6

Bunica locuieşte în clădirea de vizavi. Noi suntem la etajul cinci, iar ea la etajul trei, dar adevărul este că nu prea e mare diferenţă. Uneori îmi scrie mesaje pe geam, pe care eu pot să le văd prin binoclu, iar tata şi cu mine am petrecut o după-amiază întreagă tot încercând să facem un avion de hârtie care să poată să zboare din apartamentul nostru până la al ei. Stan a trebuit să stea în stradă şi să adune toate avioanele care n-au ajuns la destinaţie. Îmi amintesc că unul din mesajele pe care mi le-a lăsat imediat după ce a murit tata a fost ‘Nu pleca’.

#7

Există atâtea feluri de a trăi, dar numai un fel de a muri.

#8

Oamenii mă întreabă cum am ajuns acolo. Ce vor ei să ştie de fapt este dacă există posibilitatea să ajungă şi ei acolo. La întrebarea reală nu pot să răspund. Nu pot să le spun decât că este uşor.

Şi este aşa de uşor să ajungi într-un univers paralel. Există atâtea: cel al nebunilor, al criminalilor, al ciungilor, al muribunzilor şi poate chiar şi al morţilor. Universurile astea există în paralel cu al nostru, şi chiar îi şi seamănă, dar nu fac parte din el.

#9

Şi ce ar trebui să spun? Când? Când iubesc pe cineva. Ar trebui să spui asta.

#10

… aşa că ajung mereu la punctul ăsta, în care îmi sfâşii inima, şi părţile rele rămân afară, iar cele bune înăuntru, căutând întotdeauna calea să fiu aşa cum mi-ar plăcea sau cum aş putea fi dacă nu ar mai exista oameni pe pământul ăsta.

Acest post este programat şi este posibil ca în ritmul alert de schimbare al lumii în care trăim să nu mai corespundă realităţii în care a fost scris. Pe mine mă găsiţi diseară aici.