N-o să pretind că nu mi-a plăcut ce am citit, dar sigur am stat prost cu sincronizarea. Cărțile Hertei Müller, pe care n-aveam de gând să le citesc dacă nu se lăsa cu Nobel pentru literatură, le-am încercat mai întâi în octombrie și apoi în noiembrie, în vacanță, la Barcelona. Și am avut clar sentimentul că se pupă mult mai bine cu decor gri de București ploios și eventual cu țevi de eșapament în stație terminus de R.A.T.B., drept pentru care m-am întrebat ce-au găsit prietenii mei din Barcelona fun, cool și hip în a citi Herta Müller sub soarele Barcelonei. Eu n-am găsit niciun criteriu de-ăsta monosilabic citind, dimpotrivă, mi s-a părut pagină după pagină că sunt îndreptățit să nu fiu fascinat. Sunt convins că anii respectivi și locurile respective au pus niște bețe n roate în niște vieți, cam despre asta e orice yada yada care vorbește despre comunism. Dar tind să-i dau dreptate prietenului care îmi spunea că România o să dea primele semne de normalitate atunci când nu o să mai monetizeze comunismul. Sunt convins că există oameni care acceptă orice li se pune în față și nu-i deranjează că tema este mereu și mereu comunismul, dar sunt la fel de convins că dacă oamenii care contează și-ar pune arta la lucru pentru altceva, n-ar considera nimeni că se perpetuează crime ale memoriei. Whatever.

Dar cum nu-mi petrec vacanțele în Banat și cum nu am amintiri forțate despre ce nu mi-a plăcut în puținii mei ani pre-1989, prefer să nu fiu ipocrit și să mă lupt cu monștri invizibili și să observ cu coada ochiului niște relicve evidente de comunism prost înțeles și să-mi trăiesc unica viață bucurându-mă de ea. Cred că de aici provine și lipsa mea de înțelegere pentru oamenii de vârsta mea sau încâ și mai tineri care se spetesc să demonstreze că viața e nașpa din cauza comunismului în versiunea Ceaușescu. Mă întreb ce o să mai spună când numărul de ani trecuți de la Revoluție va fi egal cu mandatele de Secretar General, Președinte al Consiliului de Stat și Președinte al Republicii Socialiste România ale lui Nicolae Ceaușescu. Ceea ce, după slabele mele cunoștințe de istorie, se va întâmpla în cam 4 ani și atunci mă întreb, ok, au fost niște ani grei, mare parte din noi nu i-am trăit, cel puțin nu adult și responsabil, de ce nu înțelegem că 1965+24=1989 dar și 1989+24=2013. Și suntem în 2009.

hertamullerthepassportRevenind la doamna Müller. Primul text pe care l-am citit, ‘The Passport‘ (‘Der Mensch ist ein großer Fasan auf der Welt‘) a fost cartea de 90 pagini cu cel mai greu parcurs pentru mine. Textul parcă mă descuraja propoziție cu propoziție să merg mai departe, așa că trebuie să recunosc că i-am acordat o săptămână (asta în condițiile în care în ultimii 10 ani n-am citit sub 100 pagini/zi). Sunt convins că stilul (despre care am numai cuvinte de laudă) cu care nu eram obișnuit a fost mare parte din cauză, și evident, îi învinovățesc pe scriitorii mei preferați (și care nu rămân mai puțin preferați) că m-au obișnuit cu narațiuni straightforward, că îmi spun ce se întâmplă cu personajele și eventual mă anunță și ce, și când, și unde. Cred că doamna Müller face în ciudă cititorului și și-a pus în cap să nu-i fie citite niciodată cărțile pe plajă. Eu unul pot să garantez că n-aș fi sensibil la ce scrie decât în tunelul cotidian românesc, dar poate așa sunt eu, mai slab. De înger. Sau poate mi-a ieșit ultima dietă. Oricare din astea două.

Povestea e chiar cute, are suficiente bufnițe, drumuri de țară, personaje tipice ale satului românesc. Adaugă câteva zeci de credințe populare despre poziția călcâielor tinerelor fete și despre meri care-și mănâncă singuri fructele și ai cele 90 pagini din ‘The Passport’. Cuvântul ’surreal’ de pe copertă nu m-a convins (poate din cauză că am studiat suficientă literatură și nu mă mai impresionează foarte tare) și poate dacă era repetat pe fiecare pagină țineam minte că Herta Müller scrie altfel. Foarte mișto acest altfel, per total. Dar greu de citit. Și nu știu de ce eu prefer să cred că oamenii pe care eu îi citesc ar trebui să se concentreze pe lucruri drăguțe.

Apoi am încercat ‘The Land of Green Plums‘ (‘Herztier‘) hertamullerthelandofgreenplumscare mi-a plăcut un pic mai mult, repet, nu stilistic, pentru că la capitolul ăsta doamna Müller merita deja nota 10. Asta nu mai avea cuvântul ’surreal’ pe copertă, ceea ce a fost într-un fel liniștitor, la fel cum a fost și să regăsesc aceleași trademarkuri Herta Müller în text. Și am mai găsit un jurnal, și niște ore de sport, niște ședințe uteciste și nuci pe un ziar.

‘The Land of Green Plums‘ este un pic mai bine dozată decât ‘The Passport‘, dar asta nu o face tolerabilă în vacanță. Slavă Domnului, mi-am spus, că nu aștept vacanța să citesc și citesc tot timpul. Altfel chiar n-ar fi timp și spațiu de Herta Müller în lecturile mele. E bine și că nu m-a convins să nu mai citesc și alte titluri (ca dovadă prin ianuarie o să mai am timp și de ‘Traveling on One Leg‘). Și povestea asta e cute, dar evident, not funny at all, și cred că dacă la prima m-am grăbit în timpul lecturii să cred că o să aibă un happy-ending, la asta nici nu m-am așteptat. Până la urmă dacă premiza este că n-au fost timpurile concordante cu ce-și doreau oamenii, n-ai cum să obții focuri de artificii la final. Așadar cred că mai degrabă trebuie să te bucuri că se scrie și despre vieți amputate și despre capcane ale minții și că citești un text iremediabil frumos, cu care, eventual, te ferești să pretinzi că ai ceva în comun. Nu pentru că nu e interesant, ci pentru că dacă tot încerci să scapi de realitatea care nu ți-e întotdeauna pe plac refugiindu-te în lectură, probabil ți-ai dori să citești altceva.