Există lucruri despre care nu vorbim? Suntem mai vulnerabili când suntem sinceri?
Voiam să citesc 'Wintergirls' a lui Laurie Halse Anderson. Putea să fie un prim contact nedureros cu o scriitoare despre care am auzit suficient de multe încât să vreau să văd cum scrie. Plectrude mi-a vorbit despre 'Speak' și am ales să o citesc mai întâi pe aceasta, pentru că îmi place când cineva îmi recomandă o carte (mulțumesc, Miss P.!) și apoi pentru că am văzut videoclipul acesta:
Poezia o puteți citi și aici. Așadar au trecut 10 ani de la lansarea cărții 'Speak'. Înainte să citesc cartea, cu toate că am o educație desăvârșită în ceea ce privește monstrul din viața cotidiană (mulțumită televiziunii în mare parte), m-am întrebat dacă se poate vorbi despre adolescență și viol cu bun simț. Răspunsul mi-a fost neclar, mai întâi pentru că fără a fi insensibil, sunt obișnuit cu o oarecare ipocrizie justițiară în genul ăsta de cazuri, apoi pentru că e foarte greu, după părerea mea, să cuantifici suferința cuiva. N-am fost violat niciodată, deci nu am de unde să știu ce simte o victimă. Compasiune? Desigur. Convalescență psihică? Și asta, da, de ce nu. Dar cam aici se opresc noțiunile mele despre trauma unui viol. Și, probabil ca majoritatea tăcută sau grăitoare, am la îndemână un arsenal suficient de drame la care să fac referință fără să am nevoie de viol în top 10.
Convenționalismul ăsta al meu (care mă face să iau mai întâi în calcul dramele colective sau cele cu care mă pot relaționa) a fost pus la grea încercare citind fiecare propoziție din 'Speak'. Cartea este scrisă chiar foarte bine, și așa am putut să trec peste altă prejudecată, cum că literatura contemporană pentru adolescenți n-are cum să fie foarte complexă sau bine pusă la punct. Am fost uimit să descopăr, deci, o lume aproape la fel de desăvârșită ca universurile paralele din 'Girl, Interrupted' a Susanei Kaysen. Și o echidistanță calculată și o calibrare aproape perfectă a sentimentelor. Povestea unui acting-out al unei victime al unui viol are, probabil, pașii săi bine descriși într-un tratat de psihoterapie, dar și viețile noastre se regăsesc în același tratat și totuși diferă. Așadar, nu m-am așteptat să văd cum o poveste, indiferent ce încărcătură negativă are, să mă captiveze. Primele o sută de pagini le-am citit fără pauză, apoi după o repriză de somn, au urmat și ultimele o sută. Nu sunt genul care se entuziasmează când binele învinge sau când narațiunea se rotunjește: probabil că nu mai poți face asta după ce citești un număr variabil de cărți. Dar m-am bucurat să văd că există confort în tăcere, că lipsa unei mărturii nu este sfârșitul lumii și că fictiv cineva poate să nu vorbească timp de un an și viața să meargă înainte. Era nevoie, cred, de o poveste despre adolescenți neîngrijiți, tăcuți, care navighează prin viața cotidiană cu un al șaselea simț al pericolului. Am fost și eu pe acolo, fără să fiu împins de vreo experiență negativă să mă închid în mine sau să găsesc confort în lucruri pe care ceilalți le-ar cataloga drept bizare.
'Speak' a împlinit anul acesta 10 ani. Evitând o discuție despre catarsisul cititorilor, probabil că nu mai rămâne să spun decât că e o carte convingătoare. Și că, în ciuda poveștilor nefericite cu final nefericit pe care le vom auzi la știri și azi și mâine, e bine să avem acces din când în când la lumea tăcută a unui personaj cum este Melinda din cartea lui Laurie Halse Anderson. Fie și numai pentru egoista recunoaștere că suntem altfel, preferabil, un altfel împăcat cu sine.
{ 1 trackback }