Nu știu dacă ți se pare ceva schimbat doar pentru că port haine necunoscute ție, sau pentru că au trecut suficienți ani de când nu ne-am mai văzut și undeva imaginea mea s-a despicat în două, imaginea mea pe care o văd zi de zi măcar cu colțul ochiului în oglindă sau vreo vitrină și imaginea mea așa cum a continuat să existe în mintea ta. ‘Ai crescut’, îmi spui, și eu sunt mândru de cei 4 centimetri neașteptați care fac diferența de înălțime dintre noi mai mică. Nu îți spun că mai degrabă ai scăzut tu în înălțime, pentru că sigur pari mai scund decât în mintea mea. Te așezi pe fotoliul nou din colț și te rotești cu el, de parcă urmează să-l cumperi și vrei să vezi cât de trainic este. Lumina cade în același unghi nepriceput ca ultima dată când ai stat acolo, pe un alt fotoliu, deja în altă viață. Îți fac cafea cu lapte într-o cană unic supraviețuitor al unui set la care te uiți de parcă ai vedea-o prima dată. Brusc ești nedrept cu câteva sute de dimineți.
Dacă ăsta este efectul memoriei, eu cred că toată lumea ar trebui să se despartă câțiva ani. Mi se pare că abia acum te uiți la mine. Doar că acum nu mai este important. Folosim aceleași cuvinte ca acum câțiva ani când aveam vocabularul nostru de siguranță. Al tău e format din verbe la imperativ, jumătate din ele abia șoptite. Încerci să fii amabil cu neadecvarea mea necalculată în singurul spațiu în care mă simt bine. ‘Dacă pleci din nou, iar va trebui să redecorez’, îmi spun și zâmbesc. Din motive total diferite, îmi zâmbești și tu. Nu știu dacă ar trebui să mă bucur că ideea de a redecora o cameră și tot drumul tău urban până la ea este o perspectivă îmbucurătoare, dar zâmbesc. Tu te ridici, și ridici una câte una toate lumânările de pe poliță. Nu mi-ai urmărit mâinile făcând aceleași mișcări în niciun magazin din care le-am cumpărat, așa cum făceai când ajungeam împreună la cumpărături. Lumânările astea nu sunt ale noastre, sunt ale mele, la fel cam tot ce împărțim acum. Dacă-ți povestesc puțin despre fiecare în parte, pot deveni și ale tale. Dar nu știu încă pentru ce avem timp.
Acum le punem la loc. Asta-mi place la tine, știi, cum distanța dintre noi și obiecte este minimă. Fiecare lumânare în parte. O iei, mi-o înmânezi, eu o pun la loc. Am ochii un pic încețoșați și mi-e frică să nu le scap. Când ajunge și ultima la destinație, întreagă, chicotești, mândru de ce am reușit să facem noi. Alți oameni construiesc case, le populează, îmbătrânesc la umbra copacilor pe care îi plantează. Noi așezăm lumânări. E cam tot ce putem să facem împreună fără să ne rănim. Scotocesc într-un sertar, scot niște chibrituri lungi, aprind la întâmplare lumânări. Ne așezăm amândoi cu fața la geam, ne uităm la două peisaje diferite și probabil că viața ar putea continua așa dacă n-am avea din când în când decăderi existențiale în care să ne spunem că viața se întâmplă în altă parte și că noi stăm aici la o pândă inutilă.
Așa le-aș povesti nepoților, dacă mi-ai lăsa suficient timp să-mi amintesc.
{ 9 comments… read them below or add one }
nedrept cu câteva sute de dimineți. minunatule.
povestea asta e un fel de întoarcere a ta la tine, a ta la blog, a blogului la tine, nu știu clar în ce sens, dar știu că e ca cea din Volver-ul lui Pedro. poveste despre iubire, cu tine și despre tine și toată duioșia și ardoarea pe care le pot cuprinde 1280 ori 1024 de pixeli, și fără vreo carte, vreun artist, vreo melodie la mijloc.
hug
Slava ! Mi-am dat si eu seama intr-o buna zi, ei, nu chiar azi, ca e o smekerie si de fapt au aparut si postari noi. Eu nu stiu cum e skema cu RSS-ul, am avansat doar pana la Google Chrome. Scrii superb, prinde foarte bine, am avut asa niste zile cu niste oameni asa de rauvoitori, paranoici si stupizi, si sunt asaa de obosita. Acum am sa ma uit la filmul “A Single Man”, sper sa-mi treaca nodul din stomac cauzat de posibilitatea si ratiunea existentei Reavointei. Grrrrr. Devin un om Rau, daca dau de oameni Rai, si sentimentele astea n-aveau ce cauta in viata mea cuminte. Sper sa ma evadeze filmul suficient. Grrr. Ce scrii mai sus m-a evadat un pic. Zile minunate si oameni buni, draga Octavian !
Deprimant :(
frumos scris.
“dacă mi-ai lăsa suficient timp să-mi amintesc”
aw. trebuie sa te citesc mai mult.
@Karin: ba minunata esti tu. am zis!
@Cosmin: incerc. nu functioneaza in totalitate, si cred ca nu sunt neaparat vinovat daca imi deprioritizez si izolez in conditii de laborator viata. asa ca si cartile si muzica sunt foarte bune intre timp. :*
@bunnylang: sper ca ti s-a mai linistit spatiul vital si ca include numai lucruri dragute. a mai ramas aproape o luna! >:D< @aralya: stiu :-(
@Ana: multumesc mult >:D<
@gabeeeh: (din nou am o problema cu nr. de ‘e’) – da, trebuie :P
xoxo
O.
Aceasta tema este pur si simplu fara pereche:), este foarte interesant pentru mine:P Bravo !! vreau sa mai vad in continuare discutii pe tema asta!
@webdesignneamtro sunt convins – de-aia m-am gandit ca vizitele viitoare nu-ti vor fi oprite de scoaterea linkului de spam uman din descrierea ta :-) te mai astept, eventual cu ceva mai putin abstract si pueril. pa pa :-)