Locul unde ne ținem secretele

Viața modernă nu putea să nu vină și cu suficiente locuri în care să ne ținem amintirile și secretele. Pentru mine asta înseamnă de la caz la caz că trebuie să clasez ce intră în marele scrapbook, ce rămâne pe hdd și ce merge în câteva cutii Ikea, începutul meu de carieră memorialistică de Trachimbrod. N-am înțeles niciodată de ce am vrut să strâng primele 100 stubs de bilete de avion, nici de ce unele scrisori le-am aruncat pur și simplu, dar am fost tolerant cu fiecare mic gest pe care l-am făcut, cu speranța, cred, că vorbim totuși de piese de puzzle. Și fiind jocul meu de puzzle, toate vor avea locul lor la un moment dat.

Nu mă deranjează dezordinea din cutii sau din scrapbook. În ultimul, când lipesc ceva, este pur și simplu pentru că e genul de obiect care trebuie să stea locului. Peste care n-aș vrea să dau când cotrobăi după altceva, sau despre care vreau să știu că e în siguranță acolo unde l-am lăsat. Poate fi orice, de la un bilet de metrou dintr-un oraș în care n-am să mai revin niciodată până la un plic de zahăr gol. La un moment dat îmi va fi și mie clar ce documentez.

Printre chestiile pe care le-am lipit de curând în scrapbook se află și o foto imprimată de mine cu un still din ‘Absolutely Fabulous’. Probabil seria a treia. Patsy Stone mănâncă pentru prima dată în 25 de ani. Pentru mine poza asta este foarte funny, deși sunt conștient că Patsy Stone nu e funny pentru toată lumea. Nu toată lumea găsește funny imprecația ‘you piece of filth’/‘you little bitch troll from hell’, și probabil că mult mai puțină lume râde când aude replici precum ‘You may dress as a Christian, but the similarity ends there’ și ‘With any luck we’d get Roman Polanski interested in you’.

Chiar dacă știam că nu pot să pun egal între Patsy Stone și Joanna Lumley, eram convins că dacă o să citesc autobiografia celei din urmă, nu o să fiu dezamăgit. O viață pe care altfel aș fi rezumat-o la India — The New Avengers — Cold Comfort Farm — Patsy Stone, în trei ore de audio mi s-a părut o sarcină ușor de dus la capăt. Și chiar așa a și fost. Nu am găsit nimic din umorul cinic al lui Patsy, dar am cunoscut o Joanna Lumley care vorbește foarte articulat despre secrete și despre locurile unde le ținem. ‘No Room for Secrets’ (oct-04, Penguin Books) este o călătorie drăguță în casa actriței, cameră cu cameră, prilej bun pentru a povesti ce se găsește într-o cutie și ce se găsește în bibliotecă, de unde a moștenit un covor și cum a plantat fiecare plantă. Foarte shallow, zic, dar probabil că acest shallow e cel care lipsește din viața mea și nu numai. Așadar nu m-am chinuit foarte tare să văd o filozofie ascunsă prin descrierile de obiecte care mai de care mai vii sau din poveștile care le înconjoară, am încercat să-mi spun că uneori viața poate fi numai despre asta, și nu e nimic greșit să vezi lucrurile așa. Secretele Joannei Lumley sunt toate la vedere, de la teama de a nu speria girafele din Kenia sau de la copilul din flori, de la prietenia cu Dirk Bogarde și până la gradul de aplicare al educației religioase din școală la anii 2000. Joanna Lumley nu e o femeie puternică decât în măsura în care a știut să se lase purtată de vânturi prielnice și nu suferă de celebritate în asemenea hal încât să vorbească cu aroganță despre cine este și ce a înfăptuit. Povestește cu aceeași modestie despre cum este programul de seară al unei mame actriță de teatru și despre cum poate în sfărșit să îi ducă celui de-al XIV-lea Dalai Lama un manuscris vechi de un secol și mai bine din moștenirea sa de familie.

Cele trei ore pe care le-am petrecut cu Joanna Lumley au fost chiar faine. Mi-am mai calibrat percepția despre locul pe care îl ocupă secretele în viața noastră, am mai sortat o dată conținutul cutiilor mele și am continuat ziua zâmbind.

Tagged as: 2009, absolutelyfabulous, amintiri, carte, joannalumley, lecturi, patsystone, worstcasescenario