Despre waffles, apparatchiks și neoane prea puternice

Ieri a fost o zi ca oricare alta, doar că a fost 21 decembrie 2009. Asta avea să însemne, cândva, pe înserat, 20 de ani de la ceva. Ziua n-a avut nimic excepțional - atâta vreme cât excepțional e ceva relativ la experiența mea a lumii și n-a fost și nici n-o să fie vreodată altceva. M-am trezit incredibil de târziu, am oprit căldura și am deschis geamurile, am ascultat niște Scarlett Johansson în timp ce am avut următoarele idei profunde: (i) că n-am nevoie de covor, am suficiente genți pe care să le trântesc pe jos și să calc pe ele, (ii) că mi-e poftă de waffles, dar mi-e lene să ies la supermaket să le cumpăr so o să caut home delivery ceva și (iii), da, (iii) că viața pe pământ n-are sens fără șosete călduroase.

Când, după a doua cafea, mi-am făcut curaj să ies din casă, mi-am amintit că mi-am uitat portofelul, așa că m-am întors acasă, ceea ce mi-a mai luat cinci ore. Să ascult un audiobook, să mă schimb, să găsesc motive să nu ies din nou și să-mi amintesc cum se dezactivează scrobbling pe last.fm și să ascult guilty pleasures. Alte trei ore au fost ocupate meticulos cu programarea airwick-ului (pentru că mi-e frică să nu mor intoxicat în somn dacă e setat la un interval prea mic într-o cameră închisă), curățarea macbookului, o tură de mașină de spălat (dar pe care, evident, am uitat să-i și dau drumul) și home banking. Așa că atunci când am ieșit din casă era deja întuneric și conform educației mele religioase nu mai era luni, 21 decembrie.

Educația mea religioasă nu e perfectă. Din această cauză, zilele se termină undeva seara, mereu la o altă oră, și există mereu un timp lunisolar care-mi scapă, pe care uneori îl consider a doua dimineață a zilei, alteori e un vid în timp pe care nu știu să-l calific. Așa că nu știu ce zi era când am ieșit din casă, dar sigur era întuneric. Am compus câteva blesteme la adresa administrației care nu a curățat zăpada, nu?, pentru că avem și comitet de deszăpezire și am plătit pentru asta și pe vremea când nu era zăpadă, am ocolit troienele în spatele cărora sunt câinii cu care nu se face nimic, am ajuns la supermarket. Pot să ajung cu ochii închiși unde sunt waffles, dar cum nu vreau să atrag atenția și nu vreau să știe toată lumea de ce sunt aici, ocolesc câteva rafturi, mă opresc la unele din ele și ridic produse și citesc instrucțiuni de utilizare, cronometrându-mi limitele propriei răbdări până ajung la waffles. Nu e ca și cum i-ar păsa cuiva, dar dacă nu ne simțim observați, nu mai e fun. Lucrul cool din supermarketuri este că neoanele sunt mult prea puternice. Asta îmi dă întotdeauna o stare de disconfort și mă grăbesc să termin cumpărăturile cât mai repede. Mai cumpăr și un amestec ready-made pentru clătite pentru că am o rețetă de clătite cu năut undeva pe un post-it și marmite și mă îndrept spre casă. De acolo începe alt film, pentru că trebuie să fiu atent la cum pun produsele pe bandă, cum număr banii și cum în tot procesul ăsta nu uit să zâmbesc casierului. La ieșirea din supermarket, un cerșetor îmi cere pâine, îmi dau seama că nu am cum să-i explic că nu consum și îi ofer jumătate din waffles. Îmi pare rău, pentru că se uită la ele destul de circumspect să mă facă să simt vinovat că vreau să-l otrăvesc.

Când ajung acasă telefonul sună (și probabil sună de ceva timp și asta explică privirile vecinilor când am deschis ușa) și fără să aprind luminile, merg curajos să răspund. În filme există momente din astea, în care un telefon îți schimbă viața. Ca de fiecare dată când sună telefonul fix, îmi doresc să mă sune tata, dar știu că asta nu se mai poate, așa că opțiunile sunt foarte limitate.

În timp ce vorbesc la telefon cu o rudă care există doar telefonic, îmi dau seama că pot să vorbesc despre orice. Că nu am ce amintiri despre Revoluție să povestesc 'la schimb' rudelor în vărstă și că oricât aș respecta sacrificiile umane, legendele urbane despre Revoluția din 1989 și căderea în istorie au făcut ca evenimentul ăsta să fie oriunde altundeva, numai în imaginarul meu nu. Am și o scuză, sunt prea tânăr să cred în despicări bruște ale istoriei așa-era-înainte-așa-este-acum. Lucru care este funny, pentru că știu și persoane mai tinere despre mine care au opinii foarte clare și sentimente foarte tăioase despre Revoluție. Unii vorbesc despre ea ca și cum ar fi trăit-o matur, activ și pe urmă nu au primit niște medalii. Ceea ce, în negocierea frustrărilor cotidiene, n-are cum să fie rău.

E drept, dacă nu ar fi fost Revoluția, probabil că nu aș fi levenit într-o zi de luni care nu era sărbătoare națională, și chiar și așa, aș fi sărbătorit-o prin muncă. N-aș fi putut să dezactivez scrobblerul de pe last.fm pentru că în cazul în care nu exista o lege pentru asta, oricum tot ce ascult ar fi intrat la categoria guilty pleasures. Și n-aș fi avut ce waffles să ofer niciunui cerșetor, pentru că probabil cerșetorii nu ar fi existat în unghi vizibil stradal, iar waffles nu erau basic staples. Aș fi fost mai atent cu distribuția căldurii, cu consumul la mașina de spălat și probabil aș fi fost mai atent cu ce vorbeam la telefon. Dacă n-aș fi înfundat pușcăria din motive de sexualitate deviantă (deși hei, până și China a deschis baruri gay, ok, government-controlled), probabil că aș fi fost un apparatchik cu păreri moderate și ușor de găsit. Atracțiile mele culturale ar fi fost altele și în mod clar aș fi avut alte păreri despre oamenii din jurul meu. Aș fi semnat o listă că am participat la deszăpezire și asta mi-ar fi adus extra karma points la vreun concurs de dosare.

Nu încerc să descriu o viață ideală în răndurile de mai sus, departe de mine gândul ăsta. Și, probabil, vorbind despre timpuri pe care nici nu le-am trăit și nici nu o să le trăiesc, am o părere eronată despre ce&cum. Ce știu sigur este că zilele astea se împlinesc 20 de ani de la Revoluție. Una pe care nu s-a chinuit nimeni să mi-o facă importantă sau coerentă în școală și despre care nu am ce povesti. Mai există și Revoluția cealaltă, despre care tot ce știu este că a fost negociată ca discurs fix cât timp a trecut din decembrie 1989 și că între timp intențiile bune și eforturile s-au rarefiat, astfel încât să nu cred că o să am nici mai târziu mai mult de o istorie personală de povestit.

Tagged as: 2009, amintiri, decembrie, revolutie, urban, vacanţă