Jurnalul de Heathrow cca. 2009

Când am aflat că Alain de Botton mă răsfață în 2009 nu numai cu ‘The Pleasures and Sorrows of Work’, ci și cu ‘A Week at the Airport: A Heathrow Diary’ (sep-2009, Profile Books), am simțit că trebuie să fac rost de cartea asta instant. Cum pe lângă ediția pentru pasagerii British Airways există și o ediție comercială, n-a fost așa greu (și drumul până la ea a fost pavat cu intenții bune și oameni buni, cum sunt Cristina și Katya). Dar într-o primă fază mă gândeam să zbor cu British Airways să obțin cartea. Hm. Nu cred că era o idee bună, totuși.

Deși am primit-o relativ repede, am rezervat-o pentru lectură în februarie, pentru că nu știu altă lectură mai bună pentru 3 zboruri. Nu m-am așteptat să mă ajute cartea exact ca panourile acelea cu YOU ARE HERE pentru Octavianii care se pierd prin aeroporturi (am un talent înnăscut să mă regăsesc într-o zonă în care nu mai este nimeni și eventual este și interzisă. Ceea ce dovedește că fie cordoanele de securitate și ușile nu sunt făcute de oameni deștepți, fie că mă teleportez. Mizez pe prima variantă). Dar așa a fost.

Dacă ar fi să descriu cartea asta într-o singură propoziție, aș spune că e genul de carte pe care după ce o citești vrei să o lași în sala de așteptare a unui aeroport și să își găsească următorul cititor. Nu pentru că ar purta vreun mesaj înălțător sau vreun adevăr absolut, pentru că atunci sigur aș fi aruncat-o la coșul de gunoi, la hârtii și ambalaje, ci pentru că apelează la sentimente foarte drăguțe și la imagini faine ale comportamentului nostru în spațiul urban numit aeroport. Fie că e vorba de parcare, de restaurant, de zona de control de securitate sau de cea de așteptare, fie că este vorba de cei care pleacă sau de cei care rămân, Alain de Botton țese niște relații minunate între toți și toate și scoate la iveală poate ce e mai uman în fiecare.  Deși în biroul pe care timp de o săptămână și l-a instalat în terminalul 5 din Heathrow nu a uitat să-și aducă și ironia*, domnul de Botton devine un copil jucăuș într-un playground nou și mare și povestește cu destul șarm ce se poate întâmpla într-un aeroport. Probabil că orice adult cu un plus ludic ar fi reacționat la fel, dar cert, nu oricine ar fi scris la fel de bine despre familii din Ghana, despre exchange students din China, despre celula familiei britanice în vilegiatură și despre personalul de aeroport. Sau despre cum fiecare plecare și fiecare sosire sunt borne kilometrice în viața noastră și uneori produc schimbări ireversibile.

Eu am încercat să citesc cele 100+ pagini ale cărții ca pe o continuare la primele minute din ‘Love Actually’, cele narate de Hugh Grant, dacă nu mă înșel, nu de alta, dar de fiecare dată când am văzut filmul am trăit frustrarea că povestea aeroportului este una incompletă. Și cu fiecare personaj nou, de la Diane de la chekin până la românca Ana-Maria, am descoperit încă o dată, mai mult decât în experiența mea amabilă a relațiilor cu publicul, că mușuroiul de oameni din aeroport contribuie la zenul meu aviatic de fiecare dată, și cu fiecare pasager, uh oh, care alături de spectatorii la concerte reprezintă 99% din contactul meu uman, și poveștile lor reale sau închipuite, povestea asta începută de mine într-un film s-a terminat într-o carte. Una care se citește ușor, are și poze drăguțe! (dar care par făcute cu telefonul) și care cred că va fi pe placul oricui s-a întrebat vreodată ce se întâmplă cu toți oamenii pe care îi întâlnește pe aeroport.

* Aștept următorul de Botton să văd dacă devine un bătrân acru sau doar mi se pare mie. Încă e tolerabil.

Au mai scris despre ‘A Week at the Airport: A Heathrow Diary’: Cristina | Magda

Tagged as: 2010, alaindebotton, aweekattheairport, carte, heathrow, lecturi