Tare drăguț mi se pare să descoperi un autor nou și care mai scrie și bine - Garth Stein mi-era total necunoscut înainte de 'The Art of Racing in the Rain' (mar-09, Harper Collins), poate i-am mai văzut numele într-un top de vânzări, dar cred că aici se oprea gradul meu de familairizare cu dânsul. După ce am văzut video-ul ăsta și am citit cartea (mai mult printre lacrimi) știu sigur că vreau să citesc și 'How Evan Broke His Head and Other Secrets' și voi aștepta cu nerăbdare orice mai are domnu' Stein să scrie.
Când am ales cartea asta, m-am gândit că o să fie o lectură ușoară și cel puțin dintr-un punct de vedere nu m-am înșelat: deși abundă într-un vocabular voit artificial, cel al câinelui autodidact a cărui schemă de referință sunt emisiunile de știință de la TV, nu am avut nevoie de mai mult de 7 ore în două reprize să citesc cele 300+ pagini ale cărții. Au existat totuși și două elemente de dificultate: unu, mi-e greu să accept un narator-câine, și doi, nu am reacționat niciodată optim atunci când povestea este una despre pierdere, doliu și drame de familie. N-a ajutat nici faptul că povestea respectivă ți-e spusă la persoana I de un câine care se plânge în mod constant că nu are degete și exceptând cazul în care se hotărăște cineva să-i pună la dispoziție un computer ca al lui Stephen Hawking nu are cum să ia parte activ la viața de familie.
În schimb a ajutat foarte mult lecția de compasiune pe care o prezintă cartea și cred că o să îmi pun reminder pe telefon pentru când o să devin acru să o citesc din nou. Nu o să am niciodată un comportament exemplar când vine vorba de cancer sau de procese de adopție, dar sper să-i privesc pe cei implicați cu compasiunea necesară și spre deosebire de Enzo, să-mi pun la muncă partea umană și să fou lângă ei. Dacă sentimentul de neputință al câinelui Enzo (care nu poate spune ce crede despre familia lui, despre îndepărtare, despre boală și primele simptome pe care el le miroase înainte de autoritățile medicale, nu poate lua poziție atunci când este martor la discuții care se poartă în fața lui pentru că este doar un câine) mi-a trezit o serie de neliniști, este pentru că știu cât de tăcuți și indiferenți până la urmă, chiar și cuvântători, putem deveni față de ceea ce contează în viețile noastre. Și nu vreau să fiu acolo niciodată.
Și dacă mai are un merit Garth Stein, este cel că a creat niște personaje foarte faine și de care te poți simți aproape. Nu numai Enzo, a cărui poveste despre viață și moarte (dar și reîncarnare) mi-a smuls niște lacrimi din comportamentul meu social acceptabil cotidian, dar și Eva și Zoe, și chiar și Denny (mascul alfa pilot de formula 1 pe care îl doresc ca soț tuturor prietenelor mele). Și ar fi nedrept să spun că recomand cartea asta celor care caută o carte de plâns, pentru că rețeta narativă a lui Garth Stein vine cu niște ultime 10 pagini care sunt pur și simplu catartice.
* adică niciodată. Sincer, nu-mi plac câinii. Într-un scenariu optimist, pe pisica mea o s-o cheme Enzo.
{ 3 comments… read them below or add one }
Oh, mi-ai adus aminte de colegul meu de banca din Franta… Tot Enzo il chema ^^ dar nu era deloc caine :P
De cand am citit un review prin ceva revista ma tot bate gandul sa mi-o iau… Acum, gata, o s-o comand in engleza (to brush up my English) si sper ca foarte curand sa am vreme sa o citesc… Mersi frumos! :)
@Luminita: pentru mine Enzo inseamna mult… nu numai pentru carte, ci pentru ca la momentul oportun din carte in care trebuia sa stiu ca e un model de Ferrari prietenul meu mi-a spus asta :-)
@Ally: ma bucur ca te-a convins si ca am participat si eu la asta :-)
xoxo
O.
{ 3 trackbacks }