Imperfecționiștii

Romanele de debut au ceva promițător în sine, iar 'The Imperfectionists' (feb-10, Quercus) nu se abate de la regulă. Citisem ce buzz s-a creat pentru cartea asta prin 2007 sau 2008, bizar, nu? pentru o carte care nici nu apăruse încă și despre deal-ul cu multe cifre pe care l-a semnat Tom Rachman pentru publicarea romanului său de debut. Canadianul Tom Rachman este într-adevăr un scriitor pe care să mizezi, iar povestirile incluse în romanul 'The Imperfectionists' sunt incredibil de puternice, plauzibile și merită citite fără nicio reținere.

Rachman pune câte puțin din experiența lui cosmopolită în fiecare personaj care populează romanul. În linii mari povestea unei redacții de ziar pentru expați cu sediul central la Roma, povestirile oscilează între anii 1950 când s-a fondat ziarul și anii 2000 când echipa se luptă cu ritmul tot mai alert al știrilor, cu schimbarea criteriilor de news-worthiness și cu cortina de noi publicații pe internet care zgâlțâie fundația șubredă a unei publicații care nu are nici măcar o pagină de prezentare pe internet. Motivul expatriaților americani care caută highlighturi sociale departe de casă și care se bucură de reputația de jurnaliști internaționali în ciuda unor vieți profesionale anoste, departe de tehnologie și cu un acum&aici al știrilor lăsat undeva prin anii 1980 ajută la concretizarea ideii lui Rachman, cea a unui crez imperfecționist al jurnalistului. Undeva între politici editoriale și crez deontologic se creează breșe de suspans, comploturi, se afirmă personalități, au loc jocuri de putere savuroase și încet încet, într-o suită acronologică avem the whole picture despre ziarul cel mai citit de expații europeni.

Construit exact ca un cub Rubik temporal (m-a bucurat să găsesc descrierea asta într-o recenzie pentru că și eu împărtășesc aceeași opinie; mai mult, mi s-a părut că n-a lăsat domnul Rachman degeaba un cub Rubik să se piardă prin roman), pendulăm între anii 1950 ai unei Rome pitorești și anii 2000 ai unei Rome vădit nemulțumită de propriul cosmopolitism și facem cunoștință cu personaje foarte faine: cu octogenarul Lloyd și felul în care încearcă el să-și salveze viața de corespondent la Paris în condițiile în care ultimele detalii despre scena politică internațională le avea din anii 1970, când a încetat să se intereseze de current affairs și a devenit un imperfecționist, cu Arthur Gopal și ireala sa experiență de a lua un interviu unei veterane feministe pentru a putea să-i scrie din timp necrologul, despre Herman Cohen și prietenul acestuia din copilărie, despre care toată viața a crezut că o să fie un scriitor celebru și nu renunță la speranța asta nici la 60 de ani, cu debutantul Winston și vulpea bătrână Snyder, un personaj care m-a iritat și m-a făcut să-l urăsc cu fiecare americanism ieftin pe care-l emitea, în fine, cu Abbey Pinola, cunoscută mai mult sub numele profesional de Accounts Payable, care trăiește preț de câteva ore iluzia că și-a găsit bărbatul visurilor ei în persoana pe care tocmai a concediat-o ca măsură de reducere a cheltuielilor de personal.

Și, printre toți aceștia, membrii familiei Ott, cei care conduc ziarul, cu personaje foarte pitorești. Foarte tare mi-a plăcut de Oliver Ott și conversațiile sale cu câinele Schopenhauer, e un personaj față de care nu ai cum să nu ai o minimă afecțiune. Jos pălăria pentru Rachman, pentru felul în care și-a construit personajele (ce test al succesului aș putea aplica, dacă nu faptul că personajele îți trezesc emoții puternice?) și pentru descrieri urbane incredibil de reușite. E un roman de debut chiar fain, iar faptul că domnul Rachman lucrează acum la al doilea roman nu poate decât să mă bucure.

Tagged as: 2010, carte, lecturi, theimperfectionists, tomrachman