Probabil cea mai bună carte citită anul acesta

'Room' a lui Emma Donoghue a apărut în viața mea înainte de lansarea de la începutul aug-10. Cu surle și trâmbițe, adică recomandări de lectură de la Anita Shreve, Michael Cunningham, Audrey Niffenegger și John Boyne. Puțin debusolat de critica extensiv pozitivă a romanului, am fost curios să văd despre ce este vorba și după lectura lui trag concluzia că este cea mai bună carte citită în primele 8 luni ale anului. Recomandarea de lectură este implicită.

Jack împlinește 5 ani: universul lui este al unui copil bătrân și înțelept, dar nu este privat de jocurile și improvizațiile copilăriei. Parteneră ingenioasă și mereu gata de joacă, mama lui Jack, Ma, folosește toate obiectele din Cameră pentru divertismentul lui Jack. Sunt menționate obiecte noi și dulciuri ca Sunday treats, dar nu e vorba de disciplină sau educarea responsabilității și recunoștinței, ci de cât de greu obțin Ma și Jack aceste lucruri de la Old Nick. Jack pare lipsit de cele mai de bază aptitudini sociale și acordă statut de persoane obiectelor din Cameră - menționate cu majusculă în narațiunile lui la persoana întâi, acestea sunt, în convingerea lui Jack, dotate cu sentimente și capabile de un trai indepdendent, la fel ca obiectele magice din versiunea Disney 'Frumoasa și bestia'.

Povestea nu este totuși despre sărăcia unei familii care împarte o periuță de dinți și care totuși este atât de fericită și atât de împreună încât se joacă și în timpul mesei (Jack și Ma intonează cu gura plină o melodie și celalalt trebuie s-o identifice, că e vorba de 'Missing' de la Everything But the Girl sau 'Tubthumping' de la Chumbawamba), ci este despre privare și traume. Ma și Jack nu sunt săraci: ci trăiesc ca ostatici ai lui Old Nick, un bărbat care a răpit-o pe Ma atunci când avea 19 ani și care o tratează cu cruzime. Jack s-a născut în această perioadă de detenție, rezultat al unuia din repetatele violuri, iar universul Camerei este singura lume pe care acesta o cunoaște.

'Room' este povestea creșterii și trezirii la realitate a lui Jack. Emma Donoghue își asumă înduioșătoarea sarcină de a sorta realitatea copilului, pentru care lucrurile sunt ori reale (adică se găsesc în Cameră) sau sunt TV (adică pot exista la TV, dar nu și în lumea reală). Jocul cu focul cu TV-ul atotputernic nu e o noutate, dar faptul că orice de la un câine la un alt copil nu face parte din spectrul experienței lui Jack face lumea lui în același timp mai bogată și mai săracă. Jack este un personaj al emoțiilor puternice și al dorințelor copilărești, copilul care găsește plăcere în orice activitate și care se bucură de fiecare nouă formă de viață din Cameră (își sacrifică mâncarea pentru un Șoarece și speră că la curățenie mama lui nu îl va descoperi pe singurul lui prieten de joacă, Păianjenul). Munca lui Donoghue cu vocabularul și cu psihologia lui Jack e o operă de artă, iar cartea creează o atmosferă unică, în care scriitoarea reușește să învinovățească cititorul care nu și-ar dori ca Ma și Jack să scape din idilicul Camerei pentru a nu fi supuși vicisitudinilor relaționale de afară. Cum reușește Donoghue să satisfacă nevoia de libertate a personajelor și ce dreptate literară se poate oferi victimelor acestei forme de abuz sunt sarcini pe care nu o să le detaliez, deoarece nu doresc să privez pe nimeni de frumusețea și efectul eliberator al acestei cărți. Lectură plăcută!

Tagged as: 2010, anitashreve, audreyniffenegger, carte, emmadonoghue, johnboyne, lecturi, michaelcunningham, room