Waaa! A fost reacția mea când am auzit că o să apară 'Eavesdropping: An Intimate History' de John Locke (iul-10, Oxford University Press). Între timp waaa-ul a fost calmat de așezarea răbdătoare în lista to-be-read și de vacanță, dar a revenit în forță când am citit-o. Parcă a căpătat și mai mulți de 'a'!
John Locke e naratorul perfect pentru tipul acesta de poveste: de la vigilența morală a strămoșilor noștri, care își spionau vecinii în virtutea unui bine colectiv pe care îl apărau cu viața la felul în care azi tragem cu urechea fără să vrem chiar la conversațiile altora pe Facebook și pe Twitter, el ne arată că jocul în care se angrenează disponibilitatea informației, pertinența și motivația ascultătorului benevol sau angajat și atitudinile despre conținutul informațional pe care îl livrăm public este o istorie fascinantă, cu momente, personaje și device-uri interesante.
Vecinii de pretutindeni și dintotdeauna au ascultat conversațiile și au investit emoțional în viața privată a celorlalți. Asta nu e o noutate pentru nimeni și parcă, aș zice eu, azi gena competitivității de 'bun vecin' parcă îmbracă mai multe forme și e supusă mai multor cerințe. Fără să vreau, citind cartea lui Locke mi-am amintit de episodul din 'Sex and the City' în care Samantha face concurs de onomatopee organsmice cu vecinii pe care îi credea masculi și femele alfa, ca și cum plăcerea sexuală ar fi dată numai unor chosen few și apoi este dezamăgită de înfățișarea (și vârsta) celor pe care îi vedea chiar ca potențiali concurenți la un ménage à trois. Totuși, până la sentimentul vecinătății interactive care o animă pe Samantha au existat adevărați străjeri ai moralei în persoanele vecinilor: Locke ne povestește despre procese și răzbunări în care dovezile erau adunate de la vecini buni creștini și recreează tablouri istorice foarte pitorești în proces.
Problema centrală la care încearcă să răspundă Locke este totuși, un cats' cradle (aș folosi expresia românească, via Wikipedia este 'laba gâștii', dar eu n-am auzit niciodată de așa ceva) în care semnele de întrebare ricoșează ca niște mingi de pingpong eliberate cu forță într-un spațiu prea strâmt. Există o definiție a spațiului privat unanim acceptată? Face coordonata sonoră parte din spațiul privat? Cât și mai ales ce din ceea ce auzi involuntar devine informație cu drepturi depline pentru tine? Ce informații auzite neintenționat tindem să folosim mai des și în ce scopuri?
Ca și cum întrebările acestea nu erau suficiente, Locke mai aruncă în ecuație o morală fluctuantă, ținte constante (trădarea politică, inconsecvența religioasă, sexualitatea deviantă) și încearcă să găsească numitorul comun din toate acestea. Numitor comun, care, mai e nevoie să spunem, este curiozitatea înnăscută și lipsa cunoașterii limtelor rolului personal. Deși nu face un memorial al victimelor încarcerate și nu aduce elogii celor omorâți din spirit public după ce au fost demascați de către buni vecini, John Locke încearcă să arate că lucrurile nu stau sigur mai bine nici în zilele noastre: disponibilitatea nemaiîntâlnită a informației pe care o schimbă alte persoane pe Facebook și Twitter (nu cea care intră în categoria 'instalați-vă Y!Messenger' sau 'get a cave for God's sake') ne conduce la o suprainformare personală în fața căreia nu am învățat nicio lecție istorică: folosim informațiile respective, le credităm, le acordăm statut de adevăr suprem sau le luăm personal atunci când nu ni se adresează. Iar factorul voyeur din toată povestea face conviețuirea mai dificilă decât și-a dorit cineva vreodată să fie, ca dovadă că istoria ne poate ascuți simțul voyeur, dar nu ne poate învăța individual ce să facem cu el.
Ca side-note, mi-a plăcut foarte mult povestea unor device-uri olandeze, se pare, încă în folosință în case vechi. Numite spionnetje, cu acest diminutiv perpetuu neutru, acestea sunt oglinzi atașate de pervaz, care permit spionarea activităților la care nu ai acces din casă: ce fac vecinii, cine bate la ușă, cine trece pe stradă. Mi s-a părut funny că încă mai există, dar la fel de grăitor e și faptul că mai sunt folosite. Mai jos, un exemplu de spionnetje deghizat în floare, tare drăguț și inofensiv la prima vedere:
{ 3 comments… read them below or add one }
interesant subiectul.
și mai interesant e faptul că vecinii mei au o în dreptul geamului de la bucătărie o oglindă retrovizoare… ca să vadă cine sună la poartă, m-am gîndit. oare ei știu de spionnetje? :)
În 2004, când am ajuns eu în Braşov, aproape fiecare casă din Schei avea de-alde spionnetje de-astea. Între timp, nu ştiu cum se face, dar majoritatea lor au cam dispărut.
@vio: data viitoare cand le faci o vizita uita-te exact unde e indreptata si ce se vede :P
@Béranger: funny, m-am intrebat daca e intr-adevar un caz izolat si se pare ca nu. Am gasit si exemple din Danemarca. Acum tu imi spui de Brasov. Hmmm… Dl. Locke de ce nu mi-a spus nimic despre asta? Si mai ales, de ce am trecut de anul 2000 (simbolic vorbind) cu spionnetje sau cum s-ar chema local pe pervaz?
xoxo
O.