Este imposibil să te obișnuiești cu singurătatea veritabilă

La New York, în anii 1970, o tânără scriitoare face cunoștință cu un poet chilian care îi dă în grijă un scrin enorm. Douăzeci de ani mai târziu, o tânără care pretinde că este fiica poetului vine să recupereze scrinul. La Ierusalim, un bărbat încearcă să reconstituie biroul tatălui său, vandalizat în Budapesta anilor 1940 de către naziști, iar tot ce îi mai lipsește este un scrin pe care și-l amintește în cel mai mic detaliu. Căutarea scrinului l-a făcut expert în obiecte de mobilier din primele decenii ale secolului 20: la cerere, este oriunde în Europa și obține pentru nostalgicii și exilații războiului mobila din casele lor părintești. La Londra, o bătrână care a însoțit un Kindertransport în timpul războiului, dăruiește unui tânăr admirator biroul la care a scris  în anii săi londonezi.

Acestea sunt trei dintre poveștile care împing mai departe narațiunea din noua carte a lui Nicole Krauss, 'Great House' (oct-10, Norton & Co.), o carte puternică, sentimentală și deloc mai prejos decât 'The Hisory of Love' sau 'Man Walks into a Room', primele două cărți ale autoarei. 'Great House' vorbește despre six degrees of separation, despre trauma războiului și despre lecția și moștenirea pierderii și felul în care știm să o transmitem celor din jurul nostru. Pentru personajele cărții, scrinul cu prea multe sertare și care ocupă prea mult spațiu în camerele în care i se găsește un loc pare masiv și neîndurător cu cei care îl folosesc. Nimeni nu își închipuie viața fără scrinul acesta, dar când vine momentul potrivit, cu toții renunță la el cu ușurință. Cât timp îi sunt proprietari, personajele se retrag, devin circumspecte cu fiecare nouă relație socială și trăiesc vieți în care scrinul ocupă locul central. După ce îl dau mai departe, viața are mai puțin sens, retragerea lor parcă nu mai are tot atâta logică, iar sentimentul pierderii unui obiect se aseamănă cu pierderea unei persoane dragi.

Că fiecare personaj trăiește într-un univers izolat și că geografia sau trecerea timpului nu au niciun cuvânt de spus nu este o noutate pentru peisajul ficțiunii, deși, Nicole Krauss reușește să scrie o poveste care se întinde pe trei continente și șaizeci de ani fără să recurgă la liantul familiei. Nicole Krauss aduce în schimb prospețime în nostalgie și logică în depresie: în felul în care Nadia se închide în sine și în apartamentul său din New York, iar singura parte din viața ei care nu i se pare fictivă este sărutul poetului Daniel Varsky, cel care i-a dăruit scrinul, în felul în care Lotte Berg îl primește în casa sa plină de secrete și tăcere pe un vizitator misterios, după care consideră că a tăcut prea mult timp și în puținele momente de luciditate pe care i le permite Alzheimerul spune o poveste pe care soțul său, care i-a fost alături timp de patruzeci de ani nu și-a imaginat-o niciodată, dar și în felul în care bătrânul anticar Weisz, inflexibil, practic, fără știrea nimănui, trăiește și la șaizeci de ani în universul mental al casei părintești din Budapesta, dominată de același scrin cu multe sertare. Povestea personajelor lui Krauss este una pe care o recomand cu căldură tuturor celor care știu ce înseamnă să încerce să creeze legături puternice și semnificative în fața pierderii.

Tagged as: 2010, carte, greathouse, lectura, nicolekrauss