Avem un proiect. Se cheamă fericire.

Pentru că i-am ratat lansarea pe 1-ian 2010, și după m-am convins că abia în 2011 mai pot aplica rețeta fericirii din 'The Happiness Project: Or, Why I Spent a Year Trying to Sing in the Morning, Clean My Closets, Fight Right, Read Aristotle, and Generally Have More Fun', îmi notasem în lista TBR că spre sfârșitul anului ar fi bine să mă apuc de cartea asta cu titlu așa de lung și cu pretenții atât de mari: un proiect de plus-fericire care durează fix un an.

Ce este, pe scurt, cartea? Un proiect personal - foarte personal - în care fiecărei luni a unui an calendaristic în corespund niște sarcini de fericire. Acestor sarcini li se alătură o serie de linii directoare și o listă de do's & don't's care, speră Gretchen Rubin, compun fericirea. De la savurarea quality moments la culcatul devreme și de la curățarea dulapurilor până la restabilirea jocurilor de putere dintr-o relație înainte să fie prea târziu, doamna Rubin încearcă să ne convingă că fericirea are fix numărul de coordonate despre care ne scrie și că îndeplinirea sarcinilor din carte este cheia fericirii.

Și cum mă apucam eu de lectura cărții, mi-am pus câteva întrebări care mi-au scăpat la achiziția ei: am nevoie de lectura cărții? sunt nefericit? și evident, pot să mă țin de un proiect personal care durează un an? La prima întrebare, răspunsul a fost evident: da, am nevoie în măsura în care mă roade curiozitatea și în măsura în care 'Eat, Pray, Love' mi s-a părut o lectură umoristică. La a doua mi-a fost mai greu, pentru că nu m-am convins că sunt nefericit, iar pe măsură ce înaintam în carte mi-am dat seama că sunt chiar fericit și chiar binecuvântat din multe puncte de vedere. Dar, ca să îmi umbresc și feelgood-ul care se instala pe măsură ce citeam sarcinile din carte, mi-am răspuns și la a treia întrebare: proiectele personale cu durata de un an nu sunt pentru mine. O să fac ca și până acum tot ce pot să-mi sporesc fericirea, de la cea durabilă la cea superficială și de moment, dar să mă concentrez timp de un an (de ce să mă concentrez? de ce un an?) pe un astfel de proiect, clar, m-ar face nefericit.

Gretchen Rubin nu scrie prost despre fericire și de fiecare dată când te-ai obișnuit cu stilul ei de a alterna pasajele mult prea intime cu verdictele care te pun clar fie în tabăra celor fericiți, fie a celor nefericiți, trântește un citat. De la Ralph Waldo Emerson la Abraham Lincoln, de la Aristotel la Martin Luther King Jr., nu e nicio meme motivațională care să-i scape din proiect. Altfel, proiectul, cu sarcini de fericire în fiecare lună, cu suișuri și coborâșuri, nu e de ici-colo: sunt convins că pentru persoanele care trec printr-o perioadă proastă din viața lor, lectura cărții lui Rubin poate fi chiar cea care îi scoate din depresii și care le dă deloc organic motive să trăiască, să se bucure, să-și organizeze viața în jurul unor criterii personale, dar și al unor etici vechi și noi. Dar, pentru mine, lectura cărții a venit în poate cel mai fericit an de până acum (și clar nu cel mai cel în comparație cu ce urmează) și în consecință mi-a stârnit același râs ironic și aceeași atitudine pe care o abordez în fața comediilor light. Nu e vina cărții, e vina mea: deși recunosc că parte din sarcinile descrise de Rubin au o aplicabilitate imediată și mi-ar face și mie mai fericită fericirea, scepticismul și mulțumirea nu sunt sigur un teren fertil pentru a deveni fan Rubin. Nu repet cu entzuiasm lecturile de pe raftul de self-help, dar promit să recitesc 'The Happiness Project' când voi fi nefericit, când voi crede că punctele de sprijin pot veni dintr-o carte și mai ales când voi avea un sabatic în care să mă joc de-a mine ca Gretchen Rubin, sperând, la final, să fiu fericit.

Tagged as: 2010, carte, gretchenrubin, happinessproject, lectura, selfhelp