Despre Joyce Carol Oates știu foarte puține lucruri: că a fost profesoara de creative writing a lui Jonathan Safran Foer în programul de la Princeton pe care l-a început în anul în care m-am născut eu și pe care îl predă în continuare, că mi-au plăcut în școală "The Garden of Earthly Delights" și "Son of the Morning", în fine, că la fel ca Sylvia Plath, a avut un internship la Mademoiselle. Anul trecut, când am citit că Joyce Carol Oates urma să scoată în 2011 memoriile sale de văduvă, am avut sentimentul că e o carte pe care trebuie să o citesc: acum, după lectura ei, îmi dau seama că intuiția mea nu era deloc necalibrată.
Cum învățăm să ne respectăm noi înșine doliul emoțional? Cum înveți să preiei sarcinile celui care a plecat? Cum înveți să vorbești la trecut despre o persoană dragă care a murit? Acestea sunt doar câteva din întrebările la care Joyce Carol Oates încearcă un răspuns personal în 'A Widow's Story: A Memoir' (feb-11, Harper Collins, NY). Deoarece este convinsă că nu poți niciodată să fii pregătit să absorbi șocul emoțional al morții unei persoane dragi și că văduvia se învață ca orice altă vocație, Joyce Carol Oates sondează perioada dinaintea morții soțului ei, Raymond Smith, Jr. și primul an de văduvie în căutarea punctelor de sprijin pe care viața i le pune la dispoziție pentru a deveni ceea ce și-a dorit în circumstanțele date: o văduvă care nu contemplă suicidul, ci se opune oricărui gând răzleț care o face să creadă că viața s-a terminat, că nimic nu mai are sens, că, într-un final, văduvii sunt persoane incomplete și handicapate, ale căror vieți devin fragile și reduse la un spațiu protejat al amintirilor depănate cu încăpățânare la timpul prezent.
Doliul emoțional prin care trece autoarea nu e deloc cosmetizat, fiind astfel de o cursivitate și de un realism ieșite din majoritatea șabloanelor întâlnite. Cu un simț ferm al inadecvării pe care văduvia îl târăște până în cele mai intime colțuri ale căminului și cu conștiința că societatea nu vrea supraviețuitori din rândul văduvilor, sub pașii cărora ar trebui întinse peste tot plase de siguranță care să le amortizeze căderile, Joyce Carol Oates se vindecă prin scris și lasă o mărturie importantă pentru ceea ce înseamnă apartenența la un cuplu, dragostea de durată și semnele vitale care pot fi citite în viața unei văduve. Așa cum autoarea remarcă la un moment dat, avem tendința să acordăm văduvilor reacții normale și să-i judecăm când ies dintr-un pattern, pe când, crede ea, fiecare gest al unui văduv ar trebui interpretat ca o alternativă rațională sau irațională la suicid, întrucât viața după trecerea în neființă a persoanei iubite nu poate fi, în mod rațional, numită normală.
'A Widow's Story' mi-a amintit în multe privințe de unul din cele mai frumoase proiecte vizuale pe care le-am văzut vreodată, 'Learning to Love You More' al lui Miranda July și mi-a întărit încrederea că este nevoie de cărți ca aceasta și că e o lectură pe care, în ciuda neajunsurilor de exprimare și tâmplelor cu sudoare rece pe care i le impune cititorului, ar trebui să o facem cu toții, atâta vreme cât iubim pe cineva și acel cineva nu e etern.
{ 1 trackback }