Ciudățenia pe înțelesul tuturor

Unul din personajele mele preferate de la sfârșitul secolului xx este Emily the Strange. Puține sunt personajele al căror cinism mă atrage, cu atât mai puțin când vine vorba de personaje de comics. Faptul că Emily the Strange avea potențial am simțit din momentul în care am citit primele comics, iar în momentul în care Rob Reger s-a hotărât să-i dea voce într-o serie de patru romane grafice, am avut certitudinea că din multiplele realități pe care literatura le poate înfățișa copiilor și tinerilor, cea a universului lui Emily este clar una must-read: în care lucrurile nu merg întotdeauna conform planurilor, în care dezamăgirile concurează cu lipsa de temei logic a lucrurilor care se întâmplă și în care, în fine, cinismul nu e numai apanajul personajelor negative din literatura pentru copii și tineri.

Prima întâlnire sub forma unui roman cu Emily the Strange am avut-o în 2009, când a fost publicată “Emily the Strange: The Lost Days” (Harper Collins, iun-09). Pentru prima oară nelimitată la un dicton într-un bubble, Emily cea discursivă are savoare și un vădit simț al umorului negru. Cum fiecare din cele patru cărți propuse de Reger urmează firul unei confuzii identitare, Emily the Strange narează în această primă carte drama (sau absența ei?) unei amnezii: trezindu-se într-un oraș necunoscut și deloc prietenos, Emily nu mai este sigură cine este și încearcă să-și facă un plan prin care poate reveni la viața ei anterioară, din care treptat treptat își amintește căte ceva. Își strânge o oaste de pisici și alături de ele cutreieră orașul noaptea, încercând să-i deslușească geografia. Întâlnește personaje dubioase, desigur, nu genul de persoane cu care ar vrea părinții să aibă de-a face copiii lor, plănuiește o revenire, apoi este dezamăgită de lifestyle-ul la care ar trebui să se supună în viața reală. Jocul identitar propus de amnezie este unul foarte bine redactat de Rob Reger, iar pentru fanii comics cu Emily the Strange trecerea de la aproape nearticulata Emily la cea care umple pagini întregi de liste cu căte 13 items trece aproape ca și neobservată. Amnezică sau nu, Emily din această genealogie a lui Emily the Strange este același personaj cu convingeri puternice și nevoi total nepotrivite pentru vârsta de 13 ani, dar care, în mod surprinzător, sau chiar împotriva judecății părintești, nu înseamnă nici pericol și nici ratare.

Povestea lui Emily continuă cu “Emily the Strange: Stranger and Stranger” (Harper Collins, mai-10). Dacă în primul volum amnezia era intermediul identitar prin care Emily își chestionează personalitatea, în această a doua carte își chestionează personalitățile. Dedublată fără voia ei, într-un experiement pe care voia să-l lase moștenire folclorică unui nou orășel pe care urma să-l părăsească (deși nu e făcut evident, se pare că mutările frecvente ale familiei sale se datorează tocmai comportamentului ei iresponsabil), Emily the Strange se găsește în ipostaza de a rafina întrebarea cine sunt? la gradul care sunt?

Având inițial intenții cât se poate de prietenești cu cealaltă Emily, Emily the Strange renunță rapid la etichetă și planuri comune odată ce își dă seama că schimbând puțin perspectiva și ea este cealaltă Emily, lucru suficient de alarmant având în vedere că nu mai poate să fie sigură de ce urmează să se întâmple. Trecute fiind vremurile unei Emily the Strange sigură pe sine și pe ciudățenia sa, Emily the Strange (una sau cealaltă) ia hotărârea să facă ceva în privința dedublării, mai ales când află că planurile celeilalte sunt s-o elimine. Geamănul rău n-are nicio șansă când vorbim de Emily the Strange: pentru că geamănul bun este cel mai rău!

La fel de neconvențională în tratarea unui subiect clasic cum este lupta dintre bine și rău este și cea de-a treia carte, “Emily the Strange: Dark Times” (Harper Collins, apr-11, apare azi!). Aflată într-un nou oraș în care se pare că nu se întâmplă nimic, Emily, acum home-schooled de către mama ei (trecutul educațional al lui Emily este la fel de neclar ca și atitudinea deschisă a mamei ei față de orice face fiica ei, de la știință la magie, de la acte de vandalism la acte de mare angajament civic), Emily își face singură curriculumul (evident, format din 13 items) în care introduce istoria familiei Strange, motiv pentru care se găsește în situația de a-și chestiona rădăcinile: este ciudată doar pentru că de la stră-stră-stră-…-bunica LaRue la mătușa Millie Strange și la Patti Strange singura moștenire a familiei  a fost faptul că s-a vorbit despre ciudățenia lor? Undeva între condiționare socială și genetică, Emily trebuie să accepte că nu este și nu va fi niciodată copilul mereu zâmbitor îmbrăcat în culori vii, ci unul care va privi cu suspiciune orice gest, prietenesc sau nu și care va duce mai departe tradiția de vraci, vrăjitoare, energoterapeuți și clarvăzători, începând școala pentru maxim trei zile mereu într-un oraș nou. Cea mai recentă carte cu Emily the Strange continuă povestea identitară a lui Emily în același stil și, din punctul meu de vedere oferă o alternativă de lectură bună pentru copiii și tinerii care nu vor să vadă lumea numai în alb și negru.

Iată biroul lui Reger în procesul de a lucra la cea de-a patra carte (și ultima a seriei), via @EmilyTheStrange: