Cum m-am îndrăgostit din nou de Julian Barnes

Ceva n-a mai mers în relația mea cu Julian Barnes în cronologia romanelor sale de la “Love, Etc.”  (2000) încolo. Am mai avut senzații vagi de reconciliere la “Arthur & George” (2005) și la “Nothing to Be Frightened of” (2008), dar abia acum, în 2011, când a lansat “Pulse” mi-am dat seama că putem fi BFF din nou și că în mod special el n-ar trebui să arunce cu așa mare ușurință o relație pe care o avem de vreo 15? ani.

Într-un fel, până să citesc “Pulse” (Alfred Knopf, mai-11),  m-am bucurat că nu am încetat să citesc Barnes, chiar dacă la final nu i-am dat zece și coroniță. Poate că altfel nu aș fi reușit să apreciez ce a făcut cu această colecție nouă de povestiri pe care a intitulat-o simplu, “Pulse“. Cred că e prima carte despre care scriu pe joacadeamine.ro despre care nu simt nevoia să spun mai mult decât: minunat, genial, fantastic, go for it. Dar, totuși, pentru că nu sunt adeptul exprimării în care brevitatea și admirația își revendică roluri similare, iată câteva din impresiile mele de lectură (una, aș adăuga, care a utilizat la maxim timpul pe care il acord lecturii in general și care m-a ținut inclusiv cinci ore nemișcat: o performanță rară pentru o carte).

“Pulse” este genul de carte pe care mi-aș dori și eu să o scriu cândva. Puternică, în ciuda adezivului slab pe care îl propun în general nuvelele dintr-o colecție, foarte vie, deși personajele ar intra cu ușurință în categoria apatici blazați cu probleme psihologice și tendințe extreme, și cu un dialog pe care mai degrabă l-aș asocia cu cinematograful decât cu paginile unei cărți. Bonus, poveștile au un farmec aparte și m-au făcut să mă gândesc la vieți nespuse, la trăiri ascunse și la cât de multe perspective poate canaliza până și cea mai banală situație. Dragostea dintre un agent imobiliar și o fostă speranță a înotului din DDR, mariajul complezent în care se naște o pasiune nouă alimentată de grădinărit, ritualurile de găsire a unui nou partener de cross-country trekking sunt poate situații banale și incert plauzibile, dar pe care Julian Barnes știe să le exploateze și să le fasoneze aproape instinctual, deci, desăvârșit.

Aș mai adăuga și trendul nu foarte Julian Barnes-y  pe care îl inaugurează cu seria sa de povestiri cu Phil & Joanna (trei la număr în colecția “Pulse“) în care reușește să stăpânească dialogul între multe personaje fără să simtă nevoia să ne indice neapărat cine spune ce, în conversații ample și savuroase despre Obama, francezi, testicule, fumat și naționalism – ceea ce mi-a amintit de toate conversațiile memorabile pe care le-am avut și în care am regretat că nu am avut mijloacele să captez tot, de la inflexiunea vocilor la conținut, de la spațiul creativ pe care îl deschide comunicarea între oameni la fricile noastre timide sau pronunțate, despre care știm cu toții să vorbim atât de bine.