Prima carte a lui James Franco merită nota zece

Când deschizi conversația despre James Franco (și la un moment dat toată lumea trebuie să facă asta), referințele zboară în toate direcțiile. “Milk”, “Howl“, “James Dean“. Chiar și Spider Man” și “Eat, Pray, Love“. Video-documentarul lui Solve Sundsbo pentru The New York Times. Oz din viitorul “Oz: The Great and Powerful” care vine abia peste doi ani. Filmele scurte create pentru melodiile de pe albumul “Collapse into Now” semnat R.E.M. (mai exact pentru “That Someone Is You” și ” Blue” cel cu Patti Smith). La toate acestea se adaugă prima carte a lui James Franco, “Palo Alto (Stories)” (iun-11, Scribner): o colecție de 11 povestiri (“Halloween“, “Lockhead“, “American History“, “Killing Animals“, “Emily“, “Camp”, “Chinatouwn“, “April“, “Tar Baby“, “I Could Kill Someone“, “Jack’O“) inspirate de viața adolescenților din Palo Alto, orașul natal al lui Franco.

Motivele pentru care cartea lui Franco mi-a plăcut nu sunt puține. E drept, înainte de lectura cărții mi-am șifonat puțin percepția cu câteva recenzii, majoritatea lor fiind negative (și nu neg că la entuziasmul meu față de carte contribuie și dorința de a-i vedea părțile pozitive și faptul că d’oh, este scrisă de James Franco). Dar pe măsură ce am înaintat în lectura cărții mi-am dat seama că toate punctele slabe găsite în recenziile respective erau demolate, drept care m-am simțit foarte OK preț de câteva ore în compania personajelor lui Franco. Unul dintre acestea era calitatea limbajului personajelor (mereu la persoana întâi, o persoană întâi care șterge cu ușurință granițele dintre naratori bărbați și femei sau naratori pe care îi întâlnești prima dată sau suspectezi că i-ai mai ascultat și în altă povestire). Aflate în situații psihologice limită cum numai adolescența permite, personajele lui James Franco povestesc ce li se întâmplă, li s-a întâmplat sau urmează să se întâmple sub ochii cititorilor în secvențe temporale neordonate, într-un limbaj neglijent, deseori abundând în clișee și fără greș urmând stilistica povestirilor cu care se laudă adolescenții. Alt cap de acuzare, versiunea simplistă a lumii pe care personajele lui Franco o propagă mi s-a părut, dimpotrivă, un atu: nu-mi amintesc ca viața de adolescent să fi variat foarte mult, să fi fost mai bogată în experiențe decât o pendulare între rutina studiului și experiențe extreme – și nici Franco nu face eforturi deosebite s-o cosmetizeze. Și asta fără să încerce să cultive un realism clasic, ci o narațiune continuă, cu personaje recurente, cu experiențe la fel de recurente și cu acel feel de lipsă de chibzuință și dereglare pe care numai adolescența știe să-l gestioneze.

Poveștile lui James Franco au, desigur, o componentă cinematografică în felul în care se prezintă; în plus, dacă  ar fi cazul s-o compar cu ceva, aș compara-o cu una din cărțile mele preferate (despre care întâmplător, chiar ieri am discutat cu Laura), “No One Belongs Here More than You” a lui Miranda July. Cum mi-a lăsat sentimentul că vreau s-o citesc de la capăt în secunda în care am terminat-o și cum poveștile cu visători și spirite libere întotdeauna o să mă încânte, nu pot să nu recomand cartea lui James Franco tuturor cu cea mai mare căldură.