O carte pe zi timp de un an

Despre Nina Sankovitch am auzit pasager anul trecut, fiind vorba despre unul dintre proiectele ei care m-a făcut să exclam: ‘pfoa mi-a luat-o înainte’. Proiectul Ninei Sankovitch era unul simplu și elegant – și după disciplina și luxul căruia tânjeam și eu: doamna în cauză a citit o carte pe zi, timp de un an. Mai mult, fiecare carte, atent selecționată (uneori cu două săptămâni în avans) era atent recenzată, iar hățișul de genuri și epoci este suficient să descurajeze orice cititor, oricât de experimentat ar fi: de la Tolstoy la Stephenie Meyer, de la Muriel Barbery la Philip K. Dick, în fine, de la Sherman Alexie la Selma Lagerlöf - în total 365 cărți, citite între 28-oct 2008 și 28-oct 2009.

Despre lecturile sale, Nina Sankovitch a scris pe site-ul readallday.org, care e un excelent site de recenzie de carte și de neobosit exercițiu al scrisului (uneori rivalizând chiar cu titlurile recenzate), dar nu așa a ajuns la mine experiența ei de lectură a unei cărți pe zi timp de un an, ci prin intermediul unei cărți, evident: “Tolstoy and the Purple Chair: My Year of Magical Reading” (iun-11, HarperCollins) care, deși nu scoate în evidență fiecare titlu parcurs în anul lecturilor sale magice (nu altfel decât ca o listă a titlurilor, foarte impresionantă și care trădează un fler excelent pentru recomandările de carte), povestește geneza challenge-ului său personal de a citi o carte pe zi și felul în care a trebuit să-și reorganizeze întreg universul pentru a nu rămâne măcar o zi în urmă. Poate și numai pentru acest lucru, cartea e un companion excelent pentru cei care se plâng că doresc să citească și nu au timp sau că dimpotrivă nu găsesc nimic interesant de citit. Mâna de fier a Ninei Sankovitch, cea cu care reușește să-și strunească gospodăria nu se relaxează brusc când vine vorba de programul ei de lectură, de bibliotecă, de cercetare sau creație – și dovadă stă un plan izbutit: pe 28-octombrie 2009, la un an după ce și-a dat startul singură provocării de a citi o carte pe zi, a bifat și ultima carte de pe listă.

Într-un plan mai sumbru, dar foarte emoționant, Nina Sankovitch povestește și geneza provocării pe care și-a propus-o: după ce a aflat că sora sa mai are câteva luni de trăit, a încercat să-i bucure acesteia ultimele zile de viață și să o facă să uite moartea și numai temporar prin intermediul cărților. Conștientă de valoarea de depersonalizare, altruism și evident educativă a cărților, autoarea a dorit să se supună ea însăși la un proces similar: să se vindece ca travaliu de doliu după moartea surorii sale citind viețile altora. Conștientă și de bogăția pe care o aduce ficțiunea, pe care nu cred că mai trebuie să o explic niciunei persoane care a citit o carte și la final a exclamat, mi-a plăcut! autoarea a reușit să își dovedească la 46 ani că rigoarea unui program aproape militar de lectură și recenzie și în plus deschiderea sufletească de care ai nevoie să citești ficțiune și să poți să fii în continuare cu picioarele pe pământ nu sunt doar mituri.

Cartea o recomand cu plăcere oricui dorește să își formeze un principiu de selecție a lecturilor, o obișnuință de a citi și o disciplină generală de stil de viață astfel încât să facă loc și lecturii în viața sa.