În numărul 355 (19-25-ian) al revistei Taifasuri care apare mâine puteți citi un material realizat de Dana Purgaru despre obiceiuri de lectură. Mi-a făcut plăcere să vorbesc cu Dana despre ce mă motivează pe mine să citesc, cum găsesc timp pentru citit și cum îmi aleg următorul titlu pe care să-l citesc, dar și subiecte mai arzătoare, de pildă, la ce e bun un ebook reader, de ce orele de lectură ar fi binevenite în școli și dacă e adevărat că tinerii din ziua de azi nu mai citesc.

Alte articole similare pe joacadeamine.ro: Literatura urban fantasy: cine o citește și de ce | Generația pentru care timpul nu este destul | E-book readerele vor arde mai greu | Adevărul despre joacadeamine

(Acesta este un post personal. Dacă ai intrat aici pentru o sugestie de lectură, poți să mergi la arhiva de lecturi.)

Nu știu când mi-a venit prima dată ideea unui tatuaj. Cum tatuajele se află (încă) în categoria de subiecte care mai ridică suspiciuni și celor pe care îi considerai open-minded, doar ca să-ți verifice teoria că open-minded e o chestie circumstanțială, valabilă doar până la următoarea încrâncenare, n-am vorbit despre intenția mea de a-mi face un tatuaj decât unui număr redus de persoane în ultimii … 16 ani. Am avut timp suficient să mă gândesc dacă personalitatea mea îmi va spune după primul tatuaj că mai am suficientă piele pentru încă niște zeci de tatuaje (sigur nu) și am avut suficient timp să caut și să găsesc ceva ce vreau să am pe piele de acum până când … well, până când nu o să mă mai întrebe nimeni ce-a fost în capul meu pentru că nu o să mai pot să răspund.

Primul tatuaj pe care mi l-am dorit vreodată a fost un pinguin. Care alunecă. Nu știu cum se desenează un pinguin care alunecă, dar sunt la fel de convins cum sunt că nu trebuie să mă auto-tatuez că există persoane care știu să deseneze pinguini care alunecă. În fine. Visul tatuajului cu pinguin e mai complex (și care a făcut persoanele cărora le-am povestit asta să chicotească) pentru că e vorba nu de un pinguin, ci de doi, în fine, nu ambii pe pielea mea, ci unul pe mâna mea și celălalt pe mâna persoanei cu care o să-mi petrec toată viața, așa, doi pinguini, pe braț, care alunecă amândoi, unul către celălalt. Când m-am trezit dintr-o reverie suficient de lungă să-mi dau seama că numărul de dimineți în care eu & iubitul meu ne vom trezi cu pinguinii side by side  alunecând unul către celălalt se reduce pe zi ce trece, mi-am zis că a sosit momentul să-mi păstrez un braț în acest scop, dar să nu renunț nici la visul meu de tatuaj personal (celălalt, cu pinguinul, este tatuajul meu interpersonal). Pentru că sunt o persoană practică, m-am gândit că mie îmi place să dorm la margine, în situația în care vorbim de un pat la perete, drept care am păstrat brațul drept pentru tatuajul cu pinguin și sunt gata să-mi brand-uiesc brațul stâng cu un tatuaj. Păstrez deci un braț și pentru tatuajul pe care sper să am ocazia să-l fac împreună cu o persoană care nu are nimic împotriva tatuajelor, are brațul stâng disponibil și mă va iubi pe termen lung.

Așadar azi mă tatuez! Mesajul pe care îl vreau pe mine nu e schimbător, e valabil întotdeauna, cel puțin în mintea mea, și unde mai pui că la sugestia unui artist va conține și ceva drăguț pe lângă text, un licurici! Asta face tatuajul absolut adorabil și chiar fără licurici, doar cu textul pe care l-am ales, “There Is a Light that Never Goes Out” tot adorabil e. Mesajul provine desigur din melodia omonimă de la the Smiths, cea care-mi oferă și food for thought pentru alegerea co-tatuatului cu pinguini cu versurile triste, dar frumoase, cum numai the Smith știu să-mi cânte, care spun: “And if a double-decker bus/Crashes into us/To die by your side/Is such a heavenly way to die/And if a ten ton truck/Kills the both of us/To die by your side/Well the pleasure, the privilege is mine“.  Tatuajul sper să fie prezentabil până la ziua mea (pentru că așa mi-l doresc, birthday tattoo, să pot să-i pun o fundă roșie și mare și perfectă și să-l desfac de ziua mea. Poate chiar în fiecare an.)

L.E. Iată-l!

]]> http://blog.joacadeamine.ro/2012/01/16/povestea-unui-tatuaj/feed/ 9 http://blog.joacadeamine.ro/2012/01/01/2012/ http://blog.joacadeamine.ro/2012/01/01/2012/#comments Sun, 01 Jan 2012 20:42:45 +0000 Octavian http://blog.joacadeamine.ro/?p=10961

Nu îmi plac urările și poate fiecare zi a anului e la fel de propice pentru urări ca 01-ian, dar mi-aș dori să aveți cu toții o zi în care să citiți cu cineva povestea de mai jos. Povestea este “The Runaway Bunny“, a fost scrisă de Margaret Wise Brown, ilustrată în ediția originală din 1942 de către Clement Hurd. Parte din poveste o puteți asculta vizionând sau revizionând “Wit“. Piesa “Wit” a lui Margaret Edson (unica ei piesă și de altfel un Pulitzer) va fi jucată din ian-12 la Manhattan Theatre Club, rolul principal al profesoarei Vivian Bearing fiind jucat de Cynthia Nixon. Ascultați-o vorbind despre piesă aici.

Sau puteți asculta ”The Runaway Bunny“, concert pentru vioară, orchestrată de Glen Roven. În 2008, compoziția a fost lansată la Sony, în interpretarea lui Ittai Shapira și cu Brooke Shields în rolul naratorului. Un fragment din compoziție se găsește mai jos:

“The Runaway Bunny” Concerto

Acestea fiind spuse, la mulți ani!

Once there was a little bunny who wanted to run away. So he said to his mother, “I am running away.”

“If you run away,” said his mother, “I will run after you. For you are my little bunny.”

“If you run after me,” said the little bunny, “I will become a fish in a trout stream and I will swim away from you.”

“If you become a fish in a trout stream,” said his mother, “I will become a fisherman and I will fish for you.”

“If you become a fisherman,” said the little bunny, “I will become a rock on the mountain high above you.”

“If you become a rock on the mountain high above me,” said his mother, “I will be a mountain climber, and I will climb to where you are.”

The little bunny said, “I will be a crocus in a hidden garden.”

“If you become a crocus in a hidden garden,” said his mother, “I will be a gardener. And I will find you.”

“If you are a gardener and find me,” said the little bunny, “I will be a bird and fly away from you.”

“If you become a bird and fly away from me,” said his mother, “I will be a tree that you come home to.”

The little bunny said, “I will join the circus and fly away on a flying trapeze.”

“If you go flying on a flying trapeze,” said his mother, “I will be a tightrope walker, and I will walk across the air to you.”

“If you become a tightrope walker and walk across the air,” said the bunny, “I will become a little boy and run into a house.”

“If you become a little boy and run into a house,” said the mother bunny, “I will become your mother and catch you in my arms and hug you.”

“Shucks,” said the bunny, “I might just as well
 stay where I am and be your little bunny.”

And so he did.
“Have a carrot,” said the mother bunny.

]]> http://blog.joacadeamine.ro/2012/01/01/2012/feed/ 3 http://blog.joacadeamine.ro/2011/11/23/bits-pieces/ http://blog.joacadeamine.ro/2011/11/23/bits-pieces/#comments Wed, 23 Nov 2011 06:24:14 +0000 Octavian http://blog.joacadeamine.ro/?p=10920

*

Last Night I Paid to Close My Eyes feat. Ernesto Tomasini by Othon Mataragas

*

*

*

*

*

A trecut o lună de când GoodReads a lansat recommendations, iar mie mi-a sunat un reminder să scriu despre experiența mea cu acest app nou din Goodreads pe care îl așteptam, de care aveam nevoie și care, într-un fel, marchează o nouă etapă în felul în care ne încredem în tehnologie pentru selectarea următoarei cărți pe care o citim. În mare, experiența mea a fost una pozitivă (cam ca orice alt aspect pe care Goodreads l-a adus în viața mea de când am început să-l folosesc). Acum, când recentul update pentru app-ul de Facebook pentru iPhone/iPad a adus Goodreads în Facebook (un fel de test în real time cu utilizatorii în pregătirea integrării Goodreads în viitorul Facebook Timeline, cred), mi-am pus câteva întrebări despre utilitatea și scopul noii aplicații Goodreads și felului în care am mai bifat un item pe lista de lucruri pe care putem să le facem cu un ecran în față, nu cu un prieten la o cafea.

Goodreads Recommendations funcționează, țin să remarc. E decent, plauzibil și cât se poate de puțin intruziv. Nu am remarcat pe parcursul acestei prime luni de utilizare că ar favoriza un titlu sau altul, sau că ar aduce în prim plan titluri sponsorizate. De fapt, ar fi și greu. Cărțile apar în rafturi (așa zise ‘tags‘) pe care nu le poți controla (de pildă, o carte pe care eu o țin în raftul ’2011 releases’ am întâlnit-o în rafturi intitulate ‘best books this year’ dar și ‘worst of 2011′, dovadă că utilizatorii site-ului încă știu să folosească spiritul critic) și în consecință, dacă vrei un sistem de recomandări care să funcționeze, trebuie să incluzi toate datele de referință ale unei cărți, cele date de cititor, și astfel, din analiza lor, să reiasă alte recomandări.

Transparența procesului de recomandare (îți recomand cartea X pentru că ai citit cartea Y) face totul foarte simplu: ai citit o carte, ai pus-o pe un raft, i-ai acordat un număr de stele – recomandările celorlalți cititori, rating-ul cărții, rafturile similare pe care se află la alți cititori conduc la o recomandare nouă. Am descoperit că există și pre-condiții (și un tab în homepage-ul Goodreads chiar te anunță, discret, asta): trebuie să adaugi rating-ul cărților citite pentru ca recomandările să funcționeze. Recomandările pe care nu le-aș lua în considerare vin în general în cazul cărților pe care doar le-am adăugat în bibliotecă și nu le-am acordat niciun rating; ceea ce e fair, dacă nu mi-am exprimat vreo părere, să nu fie o recomandare pertinentă ca răspuns. Cealaltă pre-condiție ar fi să ai cărți adăugate în bibliotecă, pe baza unui singur titlu, nu, nu știe Goodreads ce să-ți recomande din cele peste 2mil cărți indexate până în prezent.

Panel-ul de recomandări arată foarte friendly, poți alege recomandări exact în funcție de lecturile tale, în funcție de raft, ani de apariție, ai un preview al cărții, de asemenea cărțile citite care au declanșat recomandarea sunt evidențiate, iar adăugarea cărții în wishlist (=’to be read’) se face doar cu un click. Așadar îmi place noul Recommendations și am început să-l folosesc ca sursă secundară de recomandări. Recomandarea unui prieten nu o va înlocui nimeni niciodată, nu atâta vreme cât mai există oameni care citesc pe planetă.

Când mi-am dat seama că urmează să văd un concert Antony & the Johnsons și că nu mai pot da înapoi, pentru că treptat și cât se poate de inconștient am făcut toate pregătirile necesare și totul era stabilit, mi-a mai rămas doar să mă fac că nu aud alarma ceasului la trezire ca să plec la aeroport (recunosc că mi-a trecut prin cap). Asta ca să vorbesc doar despre emoțiile pe care acest concert mi le-a trezit doar înainte să aibă loc. Dar chiar și așa, o insomnie a lucrat împotriva mea/pentru mine și luni dimineața m-am trezit într-o caniculă romană cu mult prea multe grade pentru octombrie și grevă în transporturi, la doar câteva ore de concertul pe care Antony Hegarty și Orchestra della Fondazione Petruzzelli aveau să îl susțină la Sala Santa Cecilia din Parco della Musica din Roma, parte a unui mini-turneu prin Italia și Norvegia (din câte știu) pe care artistul îl inițiază toamna aceasta după o absență chiar lungă de pe scenă.

Dacă nici emoțiile și nici greva nu m-au ținut în loc, am ajuns la Sala Santa Cecilia unde am crezut că nu mă aflu unde trebuie (după un tren greșit luat în aceeași zi nu m-ar fi mirat deloc). Citisem suficiente comentarii pe last.fm că prețul biletelor ar fi prohibitiv, dar numărul de persoane strâns până la ora de începere (adică 21:00) ar fi încăput cu ușurință într-un autobuz, unul care și la acea oră ar fi avut nevoie de aer condiționat. Nu s-a triplat până la începere, deci câteva sute de persoane au închis telefoanele, făcut poze fără flash și au tăcut pentru cele 90 minute ale concertului.

Concertul în sine a fost exact cum m-am așteptat, superb. Nu știu cât de greu sau de ușor este să-ți faci un setlist mental de nouă melodii – nouă nu două – și toate nouă să încapă în setlistul real de 16 piese. Dar asta s-a întâmplat. Început pe ceas cu frumoasa “Rapture” și continuat cu preferata mea all-time, “Cripple and Starfish“, care m-a lăsat fără aer, concertul s-a anunțat de la bun început elegant și profund. Orchestra formată din 34 artiști (numai strings am numărat vreo 20) dădea o amploare inedită pieselor și o profunzime dureros de frumoasă, așa cum aveam nevoie să ascult muzica Antony & the Johnsons, așa cum mi-o imaginam într-o experiență live cu orchestră.

Și apoi, după o fascinantă versiune pentru “Ghost“, m-am trezit în etapa cea mai firească a concertului, în care, parcă aranjate de mine, au urmat “For Today I Am a Boy“, “Epilepsy Is Dancing” și “I Fell in Love with a Dead Boy“, melodii emblematice pentru ce înseamnă conceptual și muzical Antony Hegarty. Le-am iubit pe toate cu pasiune. Din segmentul albumului “Swanlights” au urmat “The Spirit Was Gone” și desigur “Swanlights“, pentru ultima Hegarty luând loc la pian și cucerind sala mai mult chiar decât până la momentul respectiv. “Kiss My Name“, “Snowy Angel” și “Cut the World” au fost în mod egal aplaudate, ultima dintre cele menționate este o bucată muzicală din spectacolul la care Antony a lucrat în această vară, “The Life and Death of Marina Abramovic”.

După “Salt Silver Oxygen” și “Another World” mă temeam, desigur că fiecare melodie care începe poate fi și ultima dintr-un concert care n-aș fi vrut să se termine niciodată. Dar au mai urmat “The Crying Light” și atât de draga mie “You Are My Sister” și encore-ul care a ridicat întreaga sală în picioare, “Hope There’s Someone“, din nou cu Hegarty la pian.

De când a intrat pe scenă Antony Hegarty și a îngânat începitul din “Rapture“, “lips are falling” și până la ultimul “hope there’s someone” nu m-am putut mișca, nu m-am putut uita în stânga sau dreapta, nu am putut să îmi iau ochii de pe scenă. Au curs și câteva lacrimi, e drept, la “Cripple and Starfish“, dar și la “Ghost“, “You Are My Sister” sau “Hope There’s Someone“. Dar când am părăsit amfiteatrul să-mi continui aventura romană zâmbeam și am simțit nevoia să o iau la fugă, așa, zâmbind. Și asta am și făcut.

Despre Antony Hegarty am mai scris aici: Când Marina Abramovic moare | Universului i-a luat mult timp să viseze acest loc | alte concerte pe joacadeamine.ro: Lollipop Gestapo [Tori Amos live, Stadthalle Wien, 25/09/09] | Florence and the Machine Live @Bataclan, Paris 24-feb 2010

Dacă aţi vizitat anul acesta blogul meu, probabil că aţi văzut că unul dintre proiectele pe care le sprijin este minunatul Love Issue, ajuns în septembrie la #5 cu un esenţial ghid vizual despre distanţă. Tare mi-a plăcut ideea şi vă invit ca pe lângă poveşti şi bileţele scrise la distanţă şi fotografiile despre distanţe geografice, anatomice şi sociale să citiţi şi câteva gânduri despre distanţă aparţinând subsemnatului sub titlul ‘I Don’t Know the First Thing about Distance‘ (p. 4-7). Click!

]]> http://blog.joacadeamine.ro/2011/09/27/cateva-ganduri-despre-distanta/feed/ 3 http://blog.joacadeamine.ro/2011/09/21/extrem-de-tare-si-incredibil-de-aproape/ http://blog.joacadeamine.ro/2011/09/21/extrem-de-tare-si-incredibil-de-aproape/#comments Wed, 21 Sep 2011 05:18:51 +0000 Octavian http://blog.joacadeamine.ro/?p=10816

În iulie am plutit deasupra Hamburgului cu un balon de la Dr. Goetze Land & Karte (+) și așa am mai bifat un item de pe lista de lucruri pe care să le fac în viața asta (pe care, devenind din ce în ce mai scurtă, va trebui s-o îmbogățesc rapid). Și asta când mă întrebam dacă mai vreau să revin la Hamburg, iar de sus, răspunsul a venit automat, da. Note-to-self: când mai îmi pun întrebarea asta, să urmăresc prin oraș baloanele turistice și să văd orașele de sus înainte să spun că mai vreau/nu vreau să le văd.

Acum două zile serviciul meu de alerte mă aștepta cu vestea asta, pe care dacă nu o înțelegeți (nici eu!), o să o înțelegeți în a doua parte a postului. În poză o puteți vedea pe Jeanette Winterson. Poza este făcută cu ocazia vizitei pe care scriitoarea a făcut-o în august la Shanghai Bookfair în august-11:

Pentru că mi s-a părut amuzant subiectul – o carte (evident, “Oranges Are not the Only Fruit“) a fost tradusă în chineză, am căutat mai multe informații și am aflat că recepția cărții a fost ca un lesbian classic (ceea ce nu mă miră, dar nici nu mă bucură), că i-au făcut o copertă drăguță de carte chinezească de colorat (v. mai jos) și că la Q&A-ul cu scriitoarea s-au întâmplat lucruri bizare. Cel puțin la prima lectură, în relatarea lui J.W. Ken pentru Fridae, un LGBT info center pentru Asia în limba engleză. 

De ce m-a interesat subiectul traducerii în limba chineză a cărții lui Winterson. În primul rând pentru că eram curios cum sună (și pare o traducere cât se poate de literală atâta vreme cât știi să vorbești GoogleTranslateză. Sau chiar și chineză). Dacă tot am bifat asta, am zis să merg mai departe. Cum a fost primită? Ce așteptări au avut oamenii de la carte și de la presupusul steag pe care ar trebui să-l poarte? Asta e partea în care tot relatarea lui Ken m-a ajutat:

“During the question and answer session, Winterson was asked about her views on religion and homosexuality and if she realised that China remained a closed society and that being gay was still taboo.

She turned the question inside out by asking if her audience was worried about homosexuality and the response from the 150-large audience was a resounding “no.”

A show of hands found no one was worried about homosexuality to which she quipped: “China is a very liberal country.” Contemplating the question further, Winterson said: “Well, we are not so great in the West.”

“The more love we can get on the planet, the better. So I don’t care who loves who, just that we love each other. I know that the world in my books seems foreign in the East… but that is one of the challenges.”

De egal efect mi s-a părut discuția despre cum facem diferența între iubiți și best friends:

“The sexual awakening of same-sex a generation ago who read Winterson’s books are only beginning to stir now in China, a country where many remain firmly in the closet or unaware of their choices. A bespectacled young woman in the audience said many females in China were close friends and asked how one should distinguish platonic from sexual love.

“I’m a bit baffled by that question because I think you can tell. Usually, we are not in bed with our best friends. I think that is a very practical test you can apply,” she said, to much laughter and applause. “

Dacă vi se pare ceva bizar și pueril în faptul că abia în 2011 a fost tradusă cartea lui Winterson în chineză, sau în întrebările de mai sus, vă sugerez să vă amintiți anul în care a apărut “Portocalele nu sunt singurele fructe” în limba română. 2008. Vă puteți gândi la asta cât vă uitați la un fragment din cartea lui Jeanette Winterson în traducere în limba chineză. Mulțumesc prietenilor chinezi de pe forum care mi-au transmis sample-ul:

1. Numește o formație sau un cântăreț care nu-ți vine să crezi că ți-a plăcut când erai mai tânăr. Waaa! Greu de spus. Probabil că Take That. Nu înțeleg cum co-existau cu Skunk Anansie, Nirvana sau Tori Amos, cu atât mai puțin cu Marilyn Manson. Dar chiar dacă nu-mi vine să cred, asta nu înseamnă că nu mă bucur că mai cântă și în 2011. Motivul este mai jos.

2. Numește o formație sau un câtăreț pe care o / îl urai în tinerețe și pe care acum o / îl adori. Nu cred că am ce împărtăși la capitolul ăsta, de obicei dacă îmi place un artist îi găsesc scuze și când nu mai are ce arăta artistic, și la fel, atunci când nu-mi place, nu-mi place și gata.

3. Numește o formație sau un cântăreț care a trecut testul timpului, care îți place de la început și până acum. Ah, mulți! Mă ajută last.fm: Depeche Mode, Tori Amos, Erasure, Suede, Manic Street Preachers, Sinéad O’Connor, Björk, și mulți alții pe care îi urmăresc, în mare parte, de 20+ ani! 

4. Numește un cântec căruia nu-i poți rezista și te apucă bâțâiala sau datul din picioare. Sigur asta!