Cartea lui David Mitchell, ‘The Thousand Autumns of Jacob de Zoet’ (iun-10, Knopf) nu are cum să nu placă: are context istoric (Japonia sfârșitului de secol xviii), are un clash cultural (olandezi, britanici și americani vs. japonezi), are o vână polițistă (cum să ascunzi o psaltire într-o țară care interzice orice artefact creștin), are și romance (interetnic, normal) și discursuri academice de botanică și medicină (într-o luptă crâncenă cu magia lunii din medicina tradițională japoneză), ce mai, are până și o bătălie navală. Dacă vi se pare deja un arsenal dubios, ei bine, merită adăugat că David Mitchell face o treabă foarte bună în romanul acesta și structural și narativ, chiar dacă, pe alocuri, nu mi-am putut cenzura un zâmbet malițios față de unele naivități necercetate (felul în care le acordă personajelor japoneze sentimente, atitudini și gesturi europene, de exemplu).

Înainte să citesc cartea, cunoștințele despre Dejima, insula artificială construită de japonezi pe la 1600 în golful Nagasaki, erau reduse. Practic nu știam decât că a fost un experiment economic, că acolo aveau loc tranzacțiile economice între Japonia și Lume, în condiții de izolare. Practic europenii nu călcau pe pământ japonez, ci foloseau această insulă pentru a se instala, pentru a-și coordona activitățile comerciale și pentru a comunica cu șoguni, conți, traducători și antreprenori japonezi. Și îmi aminteam de ilustrația aceasta, ‘olandezi și curtezane japoneze’. Când am văzut prima dată ilustrația, acum 10–15? ani, m-am gândit la o intrigă amoroasă, la o dominație culturală și la o istorie la care nu am acces: contactul Japoniei cu Europa în secolele xvii și xviii.

Cam la asta s-a gândit și Mitchell când s-a apucat să scrie ‘The Thousand Autumns of Jacob de Zoet’. Jacob de Zoet este un secretar comercial olandez, care ajunge în Dejima pentru a audita nelegiuirile comerciale făcute de predecesorii săi în Compania Olandeză de Comerț. Ajuns în Dejima, se vede mai întâi purificat de experiența sa europeană (hainele îi sunt incomode, limbile pe care le aude în jur fac totul și mai defamiliarizant, psaltirea care a salvat viața a cinci generații de de Zoet trebuie ascunsă bine) și apoi începe să defrișeze noul teritoriu (olandezi beți care fac abuzuri comerciale și își iau ‘soții de Dejima’, traducătorii imperiali japonezi care se chinuie să învețe olandeză sau traduc cu rea-voință corespondența comercială). Află că doctorul Marinus îi învață pe studenții japonezi medicină și că printre ei se află și o femeie (situație nu tocmai comună nici pentru Europa la 1799, nici pentru Japonia) de care se îndrăgostește, bineînțeles, și căreia ar vrea să-i ofere statutul de ‘soție de Dejima’ (i.e. curtezană dedicată unui străin), în ciuda faptului că are un interes amoros care îl așteaptă docil acasă.

Acestea sunt premisele romanului lui Mitchell. ‘The Thousand Autumns of Jacob de Zoet’ se precipită pe atâtea planuri încât acțiunea (sau acțiunile?) ar putea deveni obositoare dacă nu ar fi regizate impecabil de către Mitchell. După câteva pagini numai, m-am simțit ca într-un joc Nintendo: personaje care se caută unele pe altele, ținte greu de atins cultural sau economic, antagoniști bine organizați, coridoare ascunse, orașe labirint cu străjeri din toate părțile. Ce face David Mitchell cu aceste ingrediente? Ia câte un personaj, îi dedică un capitol și îl duce până la game over-ul momentului respectiv, conștienți sau nu de un game over total care le guvernează existența. Mi s-a părut amuzant pe alocuri felul năstrușnic în care Mitchell încearcă să nu lase niciun cont deschis, dar în același timp i-am fost recunoscător pentru insight și pentru bunăvoință. Exceptănd calitatea europeană a sentimentelor personajelor sale, pentru care nu știu cât poate fi depunctat, creează personaje cu înfățișări, ocupații, atitudini și obiceiuri inedite, și poate aici câștigă teren. Dacă ‘The Thousand Autumns of Jacob de Zoet’ va plăcea cu siguranță și iubitorilor de narațiune istorică, și celor de ficțiune orientală și celor de romance, și celor care agreează prețiozitățile academice și curiozitățile științifice à la Umberto Eco, înseamnă că Mitchell a împlinit mai mult decât ar putea aștepta cineva de la o carte: o poveste cu atâtea straturi și atâtea deznodăminte încât și numai încercarea de a o povesti cuiva se va întrerupe în punctul ‘mai bine ia tu cartea și citește-o’.

100% bunăvoință. În vacanță, relaxat, primesc un telefon. O doamnă se prezintă din partea BRD și îmi spune că o bătrână clientă, aproape oarbă (!) a depus bani în contul meu. Simțul narativ al doamnei e ascuțit: clienta care nu mai vede aproape nimic a completat greșit o cifră și și-a depus banii la mine în cont. Nu, nu poate să îi retragă ea (eu imediat am oferit soluția cu zâmbetul pe buze), trebuie să mă duc eu voluntar să depun banii în contul doamnei.

90% bunăvoință. Dacă doamna respectivă nu face parte dintr-o schemă de fraudare, înseamnă că nu e niciun rău să verific. De altfel, să depun voluntar bani în contul cuiva e o acțiune fără undo. Iau singura adresă de mail de contact de pe site-ul BRD, scriu povestea de mai sus și cer datele de contact ale unei persoane cu rol decizional în sucursala respectivă să-mi confirme în scris istoria.

50% bunăvoință. Doamna cu putere decizională mă sună și mă întreabă cum am tupeul să fac acuze fără să mă informez. O anunț că eu sunt client, dumneaei prestator și între noi nu există nicio verigă: asta fac, mă informez, partea cu acuzele îi aparține. De ce nu m-am dus la o sucursală dacă voiam să mă informez? Pentru că în comparația 1h drum la/de la o sucursală și 1m distanță de scanner și computer, varianta a doua câștigă. Plus, nu eu am o problemă. Iar tonul și atitudinea mă fac să cred că sunt îndreptățit.

20% bunăvoință. Nu îmi poate trimite formularul completat de bătrâna clientă cu mână tremurândă și care a greșit o cifră și zbang! banii în contul meu. E comunicare confidențială client-bancă. OK, nici eu nu pot să mă duc să depun benevol bani într-un cont care poate aparține unei rude sau unui cunoscut al unui angajat BRD. Îi explic cum văd eu lucrurile:

Scenariu #1:

Există un formular de depunere numerar. Conține în format standard nume beneficiar, număr cont, nume și CNP deponent. Doamna nu mă cunoaște, deci nu a completat numele meu. Dead end. Sunt contrazis.

Scenariu #2:

Nu există un formular de depunere numerar. Tranzacția, dacă s-a făcut, s-a făcut prin interogare la ghișeu (mi s-a mai întâmplat și mie). Nu pe vorbe și numere de cont din memorie, ci cu buletin și card în mână. Cum clienta care abia mai vede, săraca, nu a sărit peste tejghea și a introdus ea numărul meu de cont, greșeala a fost a angajatului care a introdus datele. Eu nu plătesc pentru greșelile nimănui. Sunt contrazis din nou.

Deznodământ. La scurt timp primesc mail că angajatul care a făcut greșeala (brusc se făcuse o greșeală de către un angajat BRD după ce au încercat zile la rând să scoată bani de la mine) a reparat-o. Fără prea multe explicații, nu mi se spune despre lupta grea din ființa sa, ca timp de o săptămână să terorizeze un client din cauză că nu poate să-și accepte vina. Mi se mulțumește. Totul încăpea într-un tweet.

Eu rămân cu 1h din viață furată de niște incompetenți care se acoperă unii pe alții timp de o săptămână și 29 ron extra în cont pe care, minus comisionul bancar de retragere/transfer o să-i depun pentru o cauză caritabilă. Măcar o faptă bună să facă angajatul incompetent BRD.

Waaa! A fost reacția mea când am auzit că o să apară ‘Eavesdropping: An Intimate History’ de John Locke (iul-10, Oxford University Press). Între timp waaa-ul a fost calmat de așezarea răbdătoare în lista to-be-read și de vacanță, dar a revenit în forță când am citit-o. Parcă a căpătat și mai mulți de ‘a’!

John Locke e naratorul perfect pentru tipul acesta de poveste: de la vigilența morală a strămoșilor noștri, care își spionau vecinii în virtutea unui bine colectiv pe care îl apărau cu viața la felul în care azi tragem cu urechea fără să vrem chiar la conversațiile altora pe Facebook și pe Twitter, el ne arată că jocul în care se angrenează disponibilitatea informației, pertinența și motivația ascultătorului benevol sau angajat și atitudinile despre conținutul informațional pe care îl livrăm public este o istorie fascinantă, cu momente, personaje și device-uri interesante.

Vecinii de pretutindeni și dintotdeauna au ascultat conversațiile și au investit emoțional în viața privată a celorlalți. Asta nu e o noutate pentru nimeni și parcă, aș zice eu, azi gena competitivității de ‘bun vecin’ parcă îmbracă mai multe forme și e supusă mai multor cerințe. Fără să vreau, citind cartea lui Locke mi-am amintit de episodul din ‘Sex and the City’ în care Samantha face concurs de onomatopee organsmice cu vecinii pe care îi credea masculi și femele alfa, ca și cum plăcerea sexuală ar fi dată numai unor chosen few și apoi este dezamăgită de înfățișarea (și vârsta) celor pe care îi vedea chiar ca potențiali concurenți la un ménage à trois. Totuși, până la sentimentul vecinătății interactive care o animă pe Samantha au existat adevărați străjeri ai moralei în persoanele vecinilor: Locke ne povestește despre procese și răzbunări în care dovezile erau adunate de la vecini buni creștini și recreează tablouri istorice foarte pitorești în proces.

Problema centrală la care încearcă să răspundă Locke este totuși, un cats’ cradle (aș folosi expresia românească, via Wikipedia este ‘laba gâștii’, dar eu n-am auzit niciodată de așa ceva) în care semnele de întrebare ricoșează ca niște mingi de pingpong eliberate cu forță într-un spațiu prea strâmt. Există o definiție a spațiului privat unanim acceptată? Face coordonata sonoră parte din spațiul privat? Cât și mai ales ce din ceea ce auzi involuntar devine informație cu drepturi depline pentru tine? Ce informații auzite neintenționat tindem să folosim mai des și în ce scopuri?

Ca și cum întrebările acestea nu erau suficiente, Locke mai aruncă în ecuație o morală fluctuantă, ținte constante (trădarea politică, inconsecvența religioasă, sexualitatea deviantă) și încearcă să găsească numitorul comun din toate acestea. Numitor comun, care, mai e nevoie să spunem, este curiozitatea înnăscută și lipsa cunoașterii limtelor rolului personal. Deși nu face un memorial al victimelor încarcerate și nu aduce elogii celor omorâți din spirit public după ce au fost demascați de către buni vecini, John Locke încearcă să arate că lucrurile nu stau sigur mai bine nici în zilele noastre: disponibilitatea nemaiîntâlnită a informației pe care o schimbă alte persoane pe Facebook și Twitter (nu cea care intră în categoria ‘instalați-vă Y!Messenger’ sau ‘get a cave for God’s sake’) ne conduce la o suprainformare personală în fața căreia nu am învățat nicio lecție istorică: folosim informațiile respective, le credităm, le acordăm statut de adevăr suprem sau le luăm personal atunci când nu ni se adresează. Iar factorul voyeur din toată povestea face conviețuirea mai dificilă decât și-a dorit cineva vreodată să fie, ca dovadă că istoria ne poate ascuți simțul voyeur, dar nu ne poate învăța individual ce să facem cu el.

Ca side-note, mi-a plăcut foarte mult povestea unor device-uri olandeze, se pare, încă în folosință în case vechi. Numite spionnetje, cu acest diminutiv perpetuu neutru, acestea sunt oglinzi atașate de pervaz, care permit spionarea activităților la care nu ai acces din casă: ce fac vecinii, cine bate la ușă, cine trece pe stradă. Mi s-a părut funny că încă mai există, dar la fel de grăitor e și faptul că mai sunt folosite. Mai jos, un exemplu de spionnetje deghizat în floare, tare drăguț și inofensiv la prima vedere:

În ultimii ani am resimțit absența unui site care să-mi faciliteze acțiunile de catalogare, planificare și recenzie a cărților. Cu Shelfari și cu LibraryThing nu m-am înțeles deloc, atât de deloc încât mult timp am trecut cu vederea Goodreads. Ideea de a-mi face un cont nou mi se pare obositoare în 2010. Iar ideea să iau de la zero catalogarea cărților mi se pare și mai lipsită de simț practic.

Convins totuși că este mai mult în spatele site-ului care se lăuda în ianuarie 2010 cu 2.9mil utilizatori și 78mil cărți catalogate, am pornit la investigarea Goodreads. Mai jos găsiți lista de pros și contra, precum și câteva sfaturi pentru biblioteca personală pe Goodreads.

Pro

1. Nu e necesar un cont nou. Poți să te loghezi cu contul Google, Facebook sau Twitter. Mai mult, îți poți sincroniza activitatea cu Facebook și Twitter, anunțând cărțile adăugate în bibliotecă, cele terminate, chestie la fel de dubioasă ca foursquare pentru mine.

2. Dacă folosești autorizarea Facebook/Twitter, prietenii de pe rețelele respective care folosesc Goodreads sunt adăugați la lista ta de prieteni.

3. Setările de intimitate și notificări sunt la fel de detaliate ca pe Facebook, poate un pic cam detaliate și obositor de setat, dar în mod clar, pentru persoanele care își venerează spațiul virtual privat sunt mană cerească.

4. Nu cred că există titluri pe care nu le găsești acolo, iar dacă nu le găsești, le poți adăuga. Până la urmă e o platformă colaborativă, nu o structură finită.

5. Poți crea propriile liste, exceptând cele trei liste default: read, reading, to read. Pe baza lor poți găsi cărți similare, prieteni care le-au citit deja și recomandările lor, poți face statistici, poți compara gusturile cu cele ale altor cititori și multe alte activități pe care nu le-am descoperit încă, dar văd că alții le întreprind cu succes.

Contra

1. Motorul de căutare nu este cel mai puternic și este case-sensitive. Mi s-a întâmplat să caut nume sau titluri fără diacritice sau accente și să nu găsesc ce căutam decât pe a doua sau a treia pagină de căutare. În plus, dintr-un motiv care-mi scapă, căutarea se face mai întâi în titlu și apoi la rubrica de autor și de aceea se întâmplă să cauți un nume de autor și mai întâi să dai de biografiile și abia după de titlurile autorului.

2. Fiind o platformă colaborativă, iar căutarea între 78mil titluri fiind în mod evident dificilă, vei găsi mai multe ediții ale aceluiași titlu listate separat. Karma pozitivă în toată povestea asta este că există un algoritm prin care rating-urile acordate diferitelor ediții sunt uniformizate într-un average per titlu. Am verificat și chiar dacă e vorba de ediții separate, rating-ul este același.

3. Prima pagină nu este customizabilă, sau nu am descoperit eu încă modalitatea de a customiza. Informațiile de care am nevoie la verificarea primei pagini sunt întotdeauna la ecrane de scroll distanță.

4. Simțul moral al cititorilor nu e cenzurat, deci veți găsi în listele create și votate de grupuri ‘Jurnalul’ Annei Frank sau ‘Night’ a lui Elie Wiesel ocupând primele locuri în lista comună ‘Most Depressing Book of All Times’. În aceeași linie, nu văd de ce lista de Smut Literature apare în categoria featured & sponsored, dar poate că sunt eu bătrân și conservator și prin definiție lipsit de simț practic.

5. Nu în ultimul rând, oricât de deschis și prietenos cu opiniile cititorilor pot fi eu și oricât de mult mi-ar fi plăcut Twilight, e un efect defamiliarizant când revezi în listele publice coperta Twilight în top la toate listele (în prezent la ‘Best Books Ever’, ‘Favorite Paranormal/Preternatural Books’, ‘Judge a Book by Its Cover’, ‘The Best of the Best’ sau ‘Best Male Character’, ca să numesc numai câteva din colecțiile din primul scroll). Așadar, tu alegi ce faci cu părerea exprimată democratic de cititori.

Sfaturi

Pentru că totuși rămâne cel mai important aspect practic al Goodreads și anume umplerea rafturilor bibliotecii virtuale, m-am gândit la câteva acțiuni care îți pot umple biblioteca în mai puțin de jumătate de oră.

1. Vizitează listele altor cititori, în special cele care sunt organizate tematic și subtematic, fie cronologic pe secole, fie pe tip literar. Alege perioadele sau genurile preferate și verifică listele respective. Când spun cititori nu trebuie să uităm că există și biblioteci publice care și-au catalogat patrimoniul prin Goodreads.

2. În loc să adaugi în listele default titlu cu titlu, dă un rating între * și ***** cărților, e mai prietenos cu încheietura mâinii și odată rated, cartea e adăugată în biblioteca ta.

3. Folosește opțiunea import. Dacă folosești deja un sistem electronic de catalogare a lecturilor trecute, prezente și viitoare, fie și numai un document .xls cu coloane pentru autor și titlu, importă-l în Goodreads. În câteva minute îți va spune câte titluri a importat, câte nu a putut recunoaște și la care are nevoie de ajutorul tău și câte dubluri a eliminat.

4. Folosește un soft de scanare rapidă a cărților. Eu sunt fan Delicious Library (Mac) și există și MediaMan (Win) — softuri cu ajutorul cărora adăugarea cărților în bibliotecă este joacă de copii. Ce fac aceste softuri? Folosesc webcam-ul inbuilt sau atașat la computer ca un cititor de coduri de bare. Apoi fac legătura cu baze de date și identifică toate rubricile de identificare a cărților: titlu, autor, an, ISBN, ediție, nr. pagini și câte și mai câte. Am scanat 500+ cărți în 20 minute.

Apoi exportă din Delicious Library/MediaMan un fișier .csv și importă-l în Goodreads. Procedura de la 4 se respectă întocmai!

5. Pentru cărțile în format electronic, folosește un sistem de exportare a listelor de cărți din biblioteca virtuală (eu folosesc Calibre) și urmează opțiunile de export din Calibre și import în Goodreads.

Sper să găsesc cât mai multe persoane interesate de cărți pe Goodreads. Începutul de ieri a fost promițător, am avut parte de conversații interesante și am citit multe reviews la care am dat din cap aprobator. Gata, am decis, Goodreads este Facebook pentru iubitorii de carte!

]]> http://blog.joacadeamine.ro/2010/08/29/in-care-octavian-descopera-goodreads/feed/ 14 http://blog.joacadeamine.ro/2010/08/27/democratia-in-america/ http://blog.joacadeamine.ro/2010/08/27/democratia-in-america/#comments Fri, 27 Aug 2010 13:15:13 +0000 joacadeamine http://blog.joacadeamine.ro/?p=7682 Peter Carey n-a existat pentru mine până de curând decât ca trivia, numele lui fiind unul din răspunsurile posibile la întrebarea ‘ce scriitor a câștigat de două ori Man Booker Prize for Fiction?’ (celălalt răspuns posibil până în 2010 fiind J.M. Coetzee). Tot până în 2010, ori a avut revieweri proști, ori chiar nu e [...]]]>

Peter Carey n-a existat pentru mine până de curând decât ca trivia, numele lui fiind unul din răspunsurile posibile la întrebarea ‘ce scriitor a câștigat de două ori Man Booker Prize for Fiction?’ (celălalt răspuns posibil până în 2010 fiind J.M. Coetzee). Tot până în 2010, ori a avut revieweri proști, ori chiar nu e mare lucru de scrierile lui anterioare, dar nu mi-a trezit niciun titlu al lui curiozitatea de a citi ceva semnat de Peter Carey, cu atât mai puțin ‘Oscar and Lucinda’ sau ‘True History of the Kelly Gang’, titlurile cu care a luat mai sus menționatul premiu. Ce e diferit la ‘Parrot and Olivier in America’ (feb-10, Faber & Faber)?

În primul rând, contextul: sfârșitul secolului xviii și începutul secolului xix au avut întotdeauna un sex appeal deosebit pentru mine. E ceva în ultimele icnete ale nobilimii și primele gemete ale cetățeniei franceze, de exemplu, care m-a tulburat — și se pare că nu sunt singurul, având în vedere că Peter Carey îl descrie pe Olivier ca fiind un cetățean care încă era nobil. Apoi fauna umană a revoluționarilor, regaliștilor și a fanboy-ilor Napoleon și sentimentul ăla de lectură plenară à la ‘Candide ou l’Optimisme’ a lui Voltaire, pentru care trebuie să-i mulțumesc domnului Carey: ‘Parrot and Olivier in America’ e clar o carte pentru cei care cred că serenitatea cultivării propriei grădini era o opțiune demnă de luat în considerare în experimentul Americii democrate și industriale.

Apoi, povestea: Parrot, ucenicul tipograf englez care se regăsește în poziția de a se împrieteni cu ex-nobilul cetățean francez Olivier de Garmont și de a-l spiona din poziția de servitor în drumul acestuia spre America. Cele două monologuri succesive care construiesc cartea, cel al lui Olivier, astmaticul, alergicul și sensibilul Olivier, și cel al lui Parrot, băiatul descurcăreț și cu simț artistic, recreează atmosfera începutului de secol al xix-lea și fac o monografie bufă a ticurilor și prețiozităților de limbaj al epocii.

În aceeași linie a fascinației, romanul propune personaje care involuntar mi-au adus aminte de cortegiile de personaje pitorești din ‘Sexing the Cherry’ sau ‘The Passion’ ale lui Jeanette Winterson. Cum simt lipsa unei narațiuni istorice wintersoniene, nu-mi rămâne decât să îi trimit good karma lui Peter Carey pentru arta personajului în ‘Parrot and Olivier in America’.

Nu în ultimul rând, atu-ul romanului este America lui Carey. Este vorba de o Americă democrată, așa cum presupun și personajele, care devine astfel prin puterea și eleganța discursului lor liber și nestăvilit, nicidecum ca stare de fapt sau ca idealuri. O adunătură de oameni meschini care parodiază excesiv ce știm noi azi grație ‘De la Démocratie en Amerique’ a lui Alexis de Tocqueville, departe de idealurile unei Americi independente și progresiste, care dublează picarescul aventurilor lui Parrot și ale lui Olivier. Fără să vreau chiar, pe tot parcursul lecturii mi-am amintit de judecata cărții făcută de Ursula Le Guin pentru Guardian, care spunea că deși e un roman al ițelor nelegate și al propunerii unor semne cu lectură ambiguă, rămâne faptul că e o lectură sclipitoare și distractivă.

Dl. Șotron a fost tare drăguț și a migălit niște nori de cuvinte pe baza blogului meu. Despre modalitatea exactă pe care a folosit-o ca să ajungă la aceste cuvinte-cheie va trebui să-l întrebați chiar pe el, să nu uităm că este foarte resourceful și a meșterit un tool să afle care sunt cuvintele de peste 4 litere care apar cel mai des în cântecele Madonnei (link). Mie mi-au plăcut mult imaginile formate din cuvinte pe care le-a făcut dl. Șotron și m-am gândit să le pun și pe blog (că la mine pe pinboard sunt deja!). Mulțumesc, Cosmin!

‘Room’ a lui Emma Donoghue a apărut în viața mea înainte de lansarea de la începutul aug-10. Cu surle și trâmbițe, adică recomandări de lectură de la Anita Shreve, Michael Cunningham, Audrey Niffenegger și John Boyne. Puțin debusolat de critica extensiv pozitivă a romanului, am fost curios să văd despre ce este vorba și după lectura lui trag concluzia că este cea mai bună carte citită în primele 8 luni ale anului. Recomandarea de lectură este implicită.

Jack împlinește 5 ani: universul lui este al unui copil bătrân și înțelept, dar nu este privat de jocurile și improvizațiile copilăriei. Parteneră ingenioasă și mereu gata de joacă, mama lui Jack, Ma, folosește toate obiectele din Cameră pentru divertismentul lui Jack. Sunt menționate obiecte noi și dulciuri ca Sunday treats, dar nu e vorba de disciplină sau educarea responsabilității și recunoștinței, ci de cât de greu obțin Ma și Jack aceste lucruri de la Old Nick. Jack pare lipsit de cele mai de bază aptitudini sociale și acordă statut de persoane obiectelor din Cameră — menționate cu majusculă în narațiunile lui la persoana întâi, acestea sunt, în convingerea lui Jack, dotate cu sentimente și capabile de un trai indepdendent, la fel ca obiectele magice din versiunea Disney ‘Frumoasa și bestia’.

Povestea nu este totuși despre sărăcia unei familii care împarte o periuță de dinți și care totuși este atât de fericită și atât de împreună încât se joacă și în timpul mesei (Jack și Ma intonează cu gura plină o melodie și celalalt trebuie s-o identifice, că e vorba de ‘Missing’ de la Everything But the Girl sau ‘Tubthumping’ de la Chumbawamba), ci este despre privare și traume. Ma și Jack nu sunt săraci: ci trăiesc ca ostatici ai lui Old Nick, un bărbat care a răpit-o pe Ma atunci când avea 19 ani și care o tratează cu cruzime. Jack s-a născut în această perioadă de detenție, rezultat al unuia din repetatele violuri, iar universul Camerei este singura lume pe care acesta o cunoaște.

‘Room’ este povestea creșterii și trezirii la realitate a lui Jack. Emma Donoghue își asumă înduioșătoarea sarcină de a sorta realitatea copilului, pentru care lucrurile sunt ori reale (adică se găsesc în Cameră) sau sunt TV (adică pot exista la TV, dar nu și în lumea reală). Jocul cu focul cu TV-ul atotputernic nu e o noutate, dar faptul că orice de la un câine la un alt copil nu face parte din spectrul experienței lui Jack face lumea lui în același timp mai bogată și mai săracă. Jack este un personaj al emoțiilor puternice și al dorințelor copilărești, copilul care găsește plăcere în orice activitate și care se bucură de fiecare nouă formă de viață din Cameră (își sacrifică mâncarea pentru un Șoarece și speră că la curățenie mama lui nu îl va descoperi pe singurul lui prieten de joacă, Păianjenul). Munca lui Donoghue cu vocabularul și cu psihologia lui Jack e o operă de artă, iar cartea creează o atmosferă unică, în care scriitoarea reușește să învinovățească cititorul care nu și-ar dori ca Ma și Jack să scape din idilicul Camerei pentru a nu fi supuși vicisitudinilor relaționale de afară. Cum reușește Donoghue să satisfacă nevoia de libertate a personajelor și ce dreptate literară se poate oferi victimelor acestei forme de abuz sunt sarcini pe care nu o să le detaliez, deoarece nu doresc să privez pe nimeni de frumusețea și efectul eliberator al acestei cărți. Lectură plăcută!

]]> http://blog.joacadeamine.ro/2010/08/26/probabil-cea-mai-buna-carte-citita-anul-acesta/feed/ 8 http://blog.joacadeamine.ro/2010/08/25/anne-frank-in-august/ http://blog.joacadeamine.ro/2010/08/25/anne-frank-in-august/#comments Wed, 25 Aug 2010 08:29:22 +0000 joacadeamine http://blog.joacadeamine.ro/?p=7625 În august 2010 se împlinesc 66 ani de la arestul și deportarea familiei Frank din ascunzătoarea din Prinsengracht 263 din Amsterdam. Exceptând ‘Jurnalul’ (‘Het Achterhuis: Dagboekbrieven’) și ‘Poveștile din Anexă’, am avut curiozitatea să citesc mai multe despre perioada petrecută de familia Frank în ascunzătoare și istoria familiei. Mai jos sunt câteva titluri interesante despre [...]]]>

În august 2010 se împlinesc 66 ani de la arestul și deportarea familiei Frank din ascunzătoarea din Prinsengracht 263 din Amsterdam. Exceptând ‘Jurnalul’ (‘Het Achterhuis: Dagboekbrieven’) și ‘Poveștile din Anexă’, am avut curiozitatea să citesc mai multe despre perioada petrecută de familia Frank în ascunzătoare și istoria familiei. Mai jos sunt câteva titluri interesante despre Anne Frank.

‘Anne Frank Remembered’ a lui Miep Gies, secretara tatălui Annei, Otto Frank, este o mărturie foarte emoționantă despre anii petrecuți de către familia Frank în ascunzătoare și anii de după război. Amsterdamul lui Miep Gies este plin de viață și are personalitate: de altfel, cartea, exceptând valoarea istorică de mărturie directă, este o lectură foarte recomandabilă pentru oricine dorește să viziteze Amsterdamul.

Dacă insightul istoric este important pentru cei care vor să știe mai mult decât lasă Jurnalul Annei să se afle, la fel de important mi se pare stilul abordat de Miep Gies și felul în care reușește să aducă personajele descrise codificat de Anne în Jurnal la o altfel de viață: nefiltrată de mofturile narative ale lui Anne, chiar și cele mai nepopulare personaje din ascunzătoare devin prietenoase și vii: un efect documentar și literar foarte pertinent. Aș mai adăuga faptul că amintirile lui Miep Gies sunt surprinzătoare și atenția la detaliu și la context este tulburătoare, cu atât mai mult cu cât în 1994, când a ieșit prima ediție a cărții, Miep Gies avea venerabila vârstă de 93 de ani. Miep Gies a murit in 2010 la vârsta de 100 ani.

Subtitlul ‘The Story of the Woman Who Helped to Hide the Frank Family’ este, totuși, înșelător. Modestia și simțul intimității sunt cuceritoare la Miep Gies, iar Anne Frank rămâne personajul central al narațiunii.

‘Anne Frank: The Biography’ de Melissa Mueller este un titlu pe care orice persoană care dorește să înțeleagă mai bine Jurnalul ar trebui să îl citească. Melissa Mueller este un istoric just și ne-emoțional și care recunoaște că numai îndepărtându-se de aura de victimă exemplară a lui Anne Frank poate să dea măsura personalității acesteia.

Cu multe și încântătoare viniete istorice, Mueller reconstituie cartierul copilăriei lui Anne Frank, readuce la viață personaje pitorești și se inspiră din corespondența și presa vremii pentru a  clădi tensiune și culoare într-un mod aproape cinematografic. Pornind de la premisa Annei Frank că ‘hârtia este răbdătoare’, Mueller se bazează extensiv pe dovezile scrise și mai puțin pe investigație. Dacă dovezile pe care Mueller le aduce sunt semnificative pentru contextul economic și social al familiei Frank înainte de război, ea reușește totodată să reducă din exemplarul poveștii lui Anne Frank, fără a jigni amintirea acesteia. Biografia lui Anne Frank este în mare parte biografia persecuției evreilor din Germania și Olanda, iar poveștile similare ale familiilor ascunse, care au fost descoperite mai repede și care nu au lăsat dovezi documentare la fel de populare ca Jurnalul Annei, sau deloc joacă un rol esențial în procesul pe care Melissa Mueller îl intentează retrospectiv societății civile din acea perioadă.

Un alt merit al cărții lui Mueller este faptul că povestea biografică a Annei nu se oprește la arestul din august 1944, ci merge mai departe, fiind una din primele scrieri care urmează firul deportării și morții în lagăr a Annei. Deși prezintă faptale cu titlul de scenariu și reconstituire, dovezile pe care le aduce sunt pertinente și iluminează cazul morții Annei Frank.

‘The Hidden Life of Otto Frank’ de Carol Ann Lee (pentru a cărei lectură trebuie să-i mulțumesc lui Xenu) a fost o surpriză plăcută pentru mine. Povestea lui Anne Frank nu va avea niciodată mai mult valoarea adăugată a fericirii, pe când viața lui Otto Frank, personajul pe care în mare parte ajunsesem să îl detest (să nu uităm că decizia variatelor cenzuri ale Jurnalului Annei i-au aparținut) nu era decât victima toanelor mele.

Otto Frank, tânărul german cu aspirații profesionale, evreul laic și progresist, capul de familie deschis la minte și cosmopolit, în fine, Pim al lui Anne Frank este, peste povestea familiei sale, simbolul supraviețuitorului care iubește viața. Dedicându-și jumătate din viață destinului cuvintelor fiicei sale și militând pentru diversele cauze ale supraviețuitorilor, Otto Frank a fost totodată supraviețuitorul care și-a refăcut viața după război și nu a corespuns unui standard setat de un Celan, Levi sau Bettelheim.

Carol Ann Lee reușește, mutând reflectorul de pe viața lui Anne pe cea a lui Otto, să găsească explicații pentru multe din ‘misterele’ Jurnalului. Relația lui Otto Frank cu Edith Frank, pe care Anne o exploata oedipian răsare ca o poveste de dragoste foarte complexă și deloc nefericită: o poveste de dragoste, în fine, conformă cu noțiunea de cămin pe care Otto Frank și-a dorit s-o fondeze alături de Edith, Anne și Margot.

Am păstrat pentru final o operă de ficțiune, romanul lui Ellen Feldman, ‘The Boy Who Loved Anne Frank’. Ellen Feldman încearcă să răspundă la o întrebare simplă: dacă Peter van Pels nu a murit? Povestea pe care ea o țese în jurul unei presupuse sosiri a lui Peter în SUA și încercărilor acestuia de a-și reface viața e un exercițiu de imaginație pentru cei care se întreabă, suplimentar, de ce foarte mulți supraviețuitori ai Holocaustului aleg tăcerea, cum poți trăi cu amintirile tulburătoare ale clandestinității și deportării și într-un final, care sunt șansele la fericire ale supraviețuitorilor.

Povestea inventată de Feldman are, totuși, și un rol documentar. Trasând istoria destinului Jurnalului Annei Frank pe continentul american, de la publicarea primei ediții în engleză la primele piese și filme despre Anne Frank, Feldman se concentrează pe lupta din sufletul lui Peter, între a-și păstra anonimitatea comodă pe teritoriu american și a restabili adevărul istoric, ca martor ocular al perioadei descrise de Jurnal. Deși nu este un roman fantastic de bun, cartea lui Feldman pune niște întrebări captivante, iar răspunsurile pe care le oferă cititorului nu sunt deloc superficiale.

(Managementul genții pentru începători)

Dacă ați învățat să vă gestionați geanta de zi cu zi, înseamnă că sunteți gata pentru etapa a doua. La nivel intermediar se studiază bagajul pentru vacanță. Am luat o durată de vacanță de o săptămână și mi-am revăzut checklistele de vacanță. Iată rezultatul:

(a) must-have: pașaport/carte de identitate, bani, card, bilete, asigurări, telefon/telefoane (și încărcător/încărcătoare dacă durata călătoriei e mai lungă decât viața cunoscută a bateriei)

(b) Internet și foto (opțional): laptop, încărcător de laptop, stick internet, căști audio, hard extern, cititor carduri, card foto, cameră, trepied, acumulatori, încărcător

© igienă: șervețele, șervețele umede, șervețele pentru ochelari, săpun lichid, pastă de dinți, periuță de dinți, floss, în funcție de locație: prosoape, geluri, șampon, cotton tips, talc, deo, parfum, cremă mâini, cremă protecție solară (oriunde mergi vara)

(d) îmbrăcăminte & încălțăminte: flipflops (am ajuns la concluzia că sunt buni și atunci când n-aveai nici cea mai mică intenție să-i porți), ochelari soare, eșarfă, pălărie/șapcă (sau ambele), impermeabil, pulover, tricouri, ciorapi, boxeri, pantaloni scurți și lungi

(e) miscellanea: geantă de zi cu zi, acadele, mints, carte de citit, jocuri, earplugs, bandaids, medicamente, prezervative, energy bars

Regulile lui Octavian pentru un bagaj perfect:

• Hainele groase sunt excluse din start, indiferent de sezon. Strategia mai multor straturi e mai util pentru temperaturi schimbătoare interior-exterior decât un singur item voluminos.
• Asigurarea medicală nu e opțională. După servicii medicale la Bruxelles de ziua mea și la Barcelona de Crăciun nu recomand nimănui să plece nicăieri fără asigurare medicală.
• Dacă ai de gând să faci shopping, ai putea să-ți iei în bagaj haine de care nu ți-ar părea rău să le lași în urmă. Având în vedere că românii sunt unii dintre puținii care fac distincția între haine de casă și de stradă (nu și Sunday best, atenție), nu e o idee rea să lași în urmă haine sau încălțăminte dacă tot te întorci cu altele înapoi.
• Pe avion ai întotdeauna la tine periuță de dinți și lenjerie curată. Bagajul de cală nu se știe niciodată când ajunge.
• Bagajul se face după ce ai verificat ce facilități ai la cazare.
• Gelurile de duș și șamponul mostră din reviste sunt perfecte pentru călătorii.
• Pentru obiectele de igienă de dimensiuni mari (șampon, deo, pastă dinți) păstrați înainte de călătorie recipientele din care ați consumat jumătate+ și începeți recipiente noi acasă.
• Pentru tricouri, ciorapi și boxeri regula este: numărul de zile plus unu. Dacă nu e regulă, e superstiție, dar tot bună e.
• Nu e nevoie să pui în pungi chestiile din bagaj (mai puțin încălțămintea, cred), sinergia bagajului depinde de libera mișcare a fiecărui item.
• Aparatul de ras poate lipsi din bagajul de o săptămână. Barba de o săptămână nu e înspăimântătoare.
• Dacă te cazezi la hostel, ideal ai la tine o față de pernă. Nu ocupă mult spațiu și la întoarcere o folosești drept sac pentru rufele murdare.
• Șervețelele umede sunt perfecte pentru peste 10 situații de care te lovești când călătorești.
• Ia jumătate din lucrurile de care ai nevoie și de două ori mai mulți bani decât este nevoie e o regulă de aur.
• Ebook readerele sunt un tovarăș tare bun la drumurile lungi, nu ai cum să spui că te plictisești de singura carte din bagaj.