Am citit ‘Push‘ preț de 4 ore, de la 4am până acum. Nu știu dacă filmul cu 6 nominalizări la Oscar, ‘Precious’, al cărui screenplay n-am avut răbdare să-l citesc și nici nu l-am văzut încă mai mult decât ca trailer va câștiga vreun premiu astfel încât să vină în cinematografele din România (cam aceeași situație cu problematicul ‘A Single Man‘). Știu că l-am preordered ca dvd (versiunea pentru zona europeană va ieși în curând) și că gestul a fost unul natural după ce am lăsat cartea jos.

Despre ce este ‘Push‘? Despre Claireece Precious Jones, o tânără African-American și despre vocea ei interioară care încearcă tot ceea ce i se întămplă: violurile repetate ale tatălui, abuzurile fizice ale mamei, utilizarea ei pentru welfare, analfabetismul, lipsa de compasiune și peer pressure-ul mamut, cei doi copii pe care îi naște și pentru care încearcă să găsească un habitat propice, seropozitivitatea. Viața ei nu e ușoară deloc, între daydreaming masiv și realitățile de mai sus, mult mai sumbre, dar personajele care îi taie calea (Mrs. Weiss, Mrs. Rain, Mrs. Lichtenstein, Nurse John) îi refac fiecare traseul, așa cum văd ei că ar trebui să fie viața ei. Exceptând îndemnurile lui Mrs. Rain (‘you hafta push’), nimeni nu încearcă să-i spună că viața ei e mai mult decât produsul unor circumstanțe, ci o tratează ca pe un caz ’special’, îi divulgă secretele în rapoarte medicale și școlare, o consideră neadaptată și mai mult, încearcă să-i  trateze reticența la a se conforma mai degrabă decât să înlăture factorii care o țin captivă în abuz, tăcere și statut social defavorizat.

Stilul din ‘Push‘ nu e unul ieșit din comun. Nu e primul roman scris în stream-of-consciousness pe care-l citesc, și nici primul care încearcă să aproximeze într-o variantă lizibilă dialecte de negritudine și defavorizare socială. Dar este unul care e adaptat superb la necesitățile narațiunii, marea dezordine a vieții lui Precious nefiind, clar, optimă pentru un regim de paragrafare și dialoguri altfel decât dezordonate. Din punctul acesta de vedere, Sapphire merge un pas mai departe decât scrisul din ‘The Color Purple‘ al lui Alice Walker, și adaptează situația la diferență istorică de 50 ani, arătând că lucrurile nu s-au schimbat foarte mult de atunci.

Poate și mai surprinzător este felul în care obezitatea lui Precious este tratată (din nou, nu știu mai multe despre film decât că avem o Gabourey Sidibe nominalizată la Oscar pentru rolul respectiv). Diforimitatea lui Precious, la care ea însăși face aluzie foarte rar (dar care se regăsește în fiecare abuz verbal pe care-l povestește), este, când depășim granițele personajului și limitele individului, un măr al discordiei tuturor. O femeie ale cărei sarcini trec neobservate, ale căror forme nu sunt apetisante pentru nimeni, pe care toată lumea o respinge datorită diferențelor pe care le observă sau pe care și le impun în raport cu ea. O femeie față de care s-a arătat cândva afecțiune (apelativul Precious arătând că a fost dorită și iubită cândva), dar care nu-și amintește să fi fost vreodată copil. Sunt convins că și Alice Walker ar fi făcut-o pe Celie obeză dacă și-ar fi plasat acțiunea în anii 1980. Obezitatea, observ pentru prima dată, e un atu narativ foarte bun: când personajul devine neinteresant și neatractiv, prim-planul pe viața psihică e mai puternică și cu siguranță stârnește mai multe emoții.

*deloc întâmplător, grupul școlar al lui Precious termină de citit ‘The Color Purple‘.

Alte cărți ecranizate la Oscarurile din 2010 pe joacadeamine.ro: A Single Man

La curățenia de primăvară se califică doar cărți drăguțe, pe care știu că și le-ar putea dori cineva, iar eu fie nu mi le doresc, fie a le fi achiziționat în format electronic mă satisface pe viață, fie sunt dubluri, fie, sincer, îmi strică fengshui-ul. Și cum vreau să-mi țin mintea deschisă față de lecturi noi, iată, am o listă de cărți de care mă pot lipsi. Curățenia de toamnă n-a fost una finală, și având în vedere apetitul meu de lectură, nici cea de primăvară nu o să fie ultima.

Care sunt regulile? Simple, ca data trecută. Pur și simplu cărțile se dau în ordine cronologică după ce o opțiune valabilă a fost exprimată. Cum moderarea comentariilor e activă, nu îmi asum responsabilitatea pentru comentariile care nu erau afișate în momentul în care v-ați exprimat dorința pentru o carte, asta este, ați încercat.

Regula #1, nu ai câștigat o carte în ediția anterioară.

Regula #2, îmi spui ce carte vrei și mai ales de ce. Dacă vrei, poți să citești de warmup comentariile de data trecută și vezi ce se întâmplă dacă n-ai spus din prima de ce vrei cartea pe care o vrei. Simplu, ți-o ia altcineva.

Regula #3, exceptând provincia și diaspora, pentru care o să organizez o mare trimitere cu borderou de data asta (I swear!), în București organizez numai două întâlniri de predare a cărților. Una seara (în timpul săptămânii) și una dimineața (în weekend). Data trecută au fost patru întâlniri și tot nu am predat toate cărțile, so there.

Și acum lista, cu mici comentarii:

Ian McEwan – Atonement (Vintage 2007, engleză, despre) -> Ionuca

Audrey Niffenegger – The Time Traveler’s Wife (Vintage 2004, engleză, despre) -> Razvan

Peter Hoeg – Miss Smilla’s Feeling for Snow (Harvill 1992, engleză, despre) -> Dina

Chuck Palahniuk – Fight Club (Holt 1996, engleză, despre) -> Laurentiu

Irvine Welsh – Trainspotting (Vintage 1997, engleză, despre) -> Marius

Michael Ondaatje - The English Patient (Vintage 1993, engleză, despre)

Thomas Keneally – Schindler’s Ark (Sceptre 1982, engleză, despre) -> Monica

Toni Morrison – Beloved (Vintage 1997, engleză, despre) -> Andree

Kiran Desai - The Inheritance of Loss (Penguin 2007, engleză, despre) -> Karin

Alasdair Gray – Lanark (Cannongate 2007, engleză, despre) -> Luminita

Nadeem Aslam – Maps for Lost Lovers (Faber 2004, engleză, despre) -> Tomata cu scufita

Jonathan Zittrain – The Future of Internet (Penguin 2008, engleză, despre) -> Emil

Larry Kramer – The Normal Heart & The Destiny of Me (Grove 2000, engleză, despre, eu o am cu autograaaaaf) -> Nicoleta

Mr. Biffo – Confessions of a Chatroom Freak (Friday Books 2007, engleză, despre)

C.P Cavafy - The Collected Poems (Harvest 1961, engleză, despre)

Pere Calders – Tots els conts (Butxaca 2008, catalană) -> Iona

Jonathan Safran Foer – Alles is verlicht (Flamingo 2008, olandeză)

Khaled Hosseini – De vliegeraar (De Bezige Bij 2003, olandeză)

Have fun!

Deși am primit-o relativ repede, am rezervat-o pentru lectură în februarie, pentru că nu știu altă lectură mai bună pentru 3 zboruri. Nu m-am așteptat să mă ajute cartea exact ca panourile acelea cu YOU ARE HERE pentru Octavianii care se pierd prin aeroporturi (am un talent înnăscut să mă regăsesc într-o zonă în care nu mai este nimeni și eventual este și interzisă. Ceea ce dovedește că fie cordoanele de securitate și ușile nu sunt făcute de oameni deștepți, fie că mă teleportez. Mizez pe prima variantă). Dar așa a fost.

Dacă ar fi să descriu cartea asta într-o singură propoziție, aș spune că e genul de carte pe care după ce o citești vrei să o lași în sala de așteptare a unui aeroport și să își găsească următorul cititor. Nu pentru că ar purta vreun mesaj înălțător sau vreun adevăr absolut, pentru că atunci sigur aș fi aruncat-o la coșul de gunoi, la hârtii și ambalaje, ci pentru că apelează la sentimente foarte drăguțe și la imagini faine ale comportamentului nostru în spațiul urban numit aeroport. Fie că e vorba de parcare, de restaurant, de zona de control de securitate sau de cea de așteptare, fie că este vorba de cei care pleacă sau de cei care rămân, Alain de Botton țese niște relații minunate între toți și toate și scoate la iveală poate ce e mai uman în fiecare.  Deși în biroul pe care timp de o săptămână și l-a instalat în terminalul 5 din Heathrow nu a uitat să-și aducă și ironia*, domnul de Botton devine un copil jucăuș într-un playground nou și mare și povestește cu destul șarm ce se poate întâmpla într-un aeroport. Probabil că orice adult cu un plus ludic ar fi reacționat la fel, dar cert, nu oricine ar fi scris la fel de bine despre familii din Ghana, despre exchange students din China, despre celula familiei britanice în vilegiatură și despre personalul de aeroport. Sau despre cum fiecare plecare și fiecare sosire sunt borne kilometrice în viața noastră și uneori produc schimbări ireversibile.

Eu am încercat să citesc cele 100+ pagini ale cărții ca pe o continuare la primele minute din ‘Love Actually‘, cele narate de Hugh Grant, dacă nu mă înșel, nu de alta, dar de fiecare dată când am văzut filmul am trăit frustrarea că povestea aeroportului este una incompletă. Și cu fiecare personaj nou, de la Diane de la chekin până la românca Ana-Maria, am descoperit încă o dată, mai mult decât în experiența mea amabilă a relațiilor cu publicul, că mușuroiul de oameni din aeroport contribuie la zenul meu aviatic de fiecare dată, și cu fiecare pasager, uh oh, care alături de spectatorii la concerte reprezintă 99% din contactul meu uman, și poveștile lor reale sau închipuite, povestea asta începută de mine într-un film s-a terminat într-o carte. Una care se citește ușor, are și poze drăguțe! (dar care par făcute cu telefonul) și care cred că va fi pe placul oricui s-a întrebat vreodată ce se întâmplă cu toți oamenii pe care îi întâlnește pe aeroport.

* Aștept următorul de Botton să văd dacă devine un bătrân acru sau doar mi se pare mie. Încă e tolerabil.

Au mai scris despre ‘A Week at the Airport: A Heathrow Diary’: Cristina | Magda

Îmi amintesc că o prietenă mi-a povestit că a fost odată la un concert unde nu s-a simțit bine din cauză că publicul era 40+ și s-a simțit teleportată în altă grupă de vârstă, a simțit transpirația rece și șocul de a fi printre bărbați cu 15 ani mai mare decât ea și s-a întrebat tot timpul concertului cum o să fie când ea o să aibă 40 ani, dacă o să mai viseze, dacă o să se mai machieze și dacă o să mai meargă la concerte. La alte concerte, pentru că despre ăsta nu-și amintește nimic. Iar eu nu-mi amintesc de dragul exemplului despre ce concert era vorba. Well, eu am luat ruta scenică invers generațională și m-am trezit într-o mare de puștoaice britanice și franțuzoaice cu o culme de vârstă 20. După ce am văzut că și ceilalți tipi (poate 50? din 1000+ spectatori, no kidding) și-au activat highlander mode și și-au reconfirmat masculinitatea cu fiecare tip pe care-l mai zăreau în mulțime, am putut să mă bucur de concert. Hihihi. Și chiar m-am bucurat!

Bataclan e o locație suficient de mică și intimă să nu te frustreze organizarea, iar concertul Florence and the Machine a fost suficient de scurt să nu-mi dau seama că timpul trece prea repede oricum. Eu am numărat 13 melodii, dar s-ar putea să fi fost mai multe, dar important este că am numărat, clar, ce voiam să ascult. Asta-mi place la formațiile cu puține albume, n-au cum să te dezamăgească live. De aceea concertele Tori Amos vor fi întotdeauna o loterie, iar un concert Florence and the Machine, pentru că sunt totuși la începutul carierei, nu au cum să te lase frustrat. 5 din 7 melodii pe care le doream live au fost în setlist, mai puțin ‘Girl with One Eye‘ și coverul la ‘Halo‘ al lui Beyonce, care face parte din ultimele mele piese de play & repeat. ‘Standing in the light of your halo’ e poate fraza care-mi descrie cel mai bine viața zilele astea, so there.

Concertul a început cu melodia pe care o lăsasem pe pauză pe iPod, ‘My Boy Builds Coffins‘, care clar avansează în topul preferințelor FTM după ce am văzut-o live. Niciodată nu am avut răbdarea să ascult versurile decât din două în două, dar aseară am descoperit că: ‘my boy builds coffins, he makes them all day, but it’s not just for work and it isn’t for play, he’s made one for himself, one for me too, one of these days he’ll make one for you too’. Magic!

‘Kiss with a Fist’ a mai schimbat puțin ritmul, dar tot nu m-a convins că e altceva decât o melodie pentru o comedie cu Jim Carrey. M-a convins în schimb vocea & instrumentația pentru ‘Hurricane Drunk‘, pe care cred că vreau să o mai ascult live de minim 100 ori. Dacă se poate. Please.

A urmat o secvență foarte antrenantă cu ‘Between Two Lungs‘ (wow!), ‘Drumming Song‘ și ‘Cosmic Love‘. Nu credeam că poate să dureze atât de mult entuziasmul pentru ‘louder than sirens/louder than bells/sweeter than heaven and hotter than hell’, dar a durat suficient de mult să îmi reamintească faptul că nu, Florence Welch nu cântase până atunci doar pentru mine. Dar nu e sfârștiul lumii.

A urmat ‘Blinding‘, care m-a dezamăgit pentru că spre deosebire de restul prestației, aici Florence s-a simțit să spună poezia cu mai mult patos decât îi permitea privirea plictisită și reacția publicului, dar am considerat că sunt repetiții și am privilegiul de a fi acolo. Dacă e un moment pe care vreau să-l șterg din minte din concertul ăsta este figura ei contorsionată încercând să spună (cântat nu prea a încercat, poate îi ieșea mai bine) ‘no more dreaming of the dead, as if death itself was undone’. Blah.

Firea mea optimistă m-a împiedicat să părăsesc atunci sala, și bine am făcut că am stat, pentru că au urmat ‘Ghosts‘, ‘Hospital Beds‘ și ‘Howl‘, adică momentul în care am știut că melodia anterioară a fost un accident și că n-a fost o greșeală să vin la concertul ăsta. Apoi un fascinant ‘Dog Days Are Over‘, leitmotiv personal care m-a făcut să am până astăzi dimineață cel puțin un maaare zâmbet indelebil.

Encore-ul a fost nu mai puțin inspirat, cu mult așteptata ‘You’ve Got the Love‘, care mi-a adus înapoi amintiri cu MTV și Candi Staton, și care m-a făcut să mă gândesc că e amuzant într-un fel ca o melodie să-mi marcheze două momente în viață pe care le despart 20 ani și totuși eu să mă simt tânăr. Well. Finalul a fost un minunat ‘Rabbit Heart‘, pe care l-am auzit pentru prima dată fără prejudecata că e o melodie pe care Florence și Paul au creat-o ca pe un compromis cerut de label să aibă și o melodie ‘mai veselă’. Nu știu ce e așa vesel la ‘who is the lamb and who is the knife’, dar mie-mi place melodia asta foarte, foarte mult.

Alte concerte pe  joacadeamine.ro: Tori Amos @Stadthalle, Wien 25.09.09 | Patru concerte Depeche Mode mai târziu (Tel Aviv, Budapesta, Barcelona, Barcelona)

Acțiunea cărții se petrece în Guernsey (după cum arată și titlul) și Londra – și nu oricând, ci în 1946. Spun nu oricând pentru că asta înseamnă automat niște sechele de război și niște oameni depeizați care-și refac viețile. Mie, deloc cu sadism, îmi plac întotdeauna poveștile cu oameni care se ridică dintre ruine, pentru că ne arată, chiar dacă e ficțiune, că se poate. Și că nu trebuie să te lăfăi în disconfort. Tadam! Personajul central al cărții este o Juliet Ashton, scriitoare de calitate îndoielnică, dar o femeie foarte faină, care începe fără voia ei o corespodență cu un fan Charles Lamb din Guernsey – și ajunge să locuiască acolo, să adopte o fetiță orfană și într-un scenariu Austenesque să își găsească fericirea departe de Londra (și evident, în ultimele 2 pagini).

N-am mai citit de ceva timp un roman epistolar (uitam să zic, dar cam asta e structura) și nu pot să zic că m-a dezamăgit. Deși scris după 2000, artificiul de limbă engleză a epocii e genial, nu trădează nicio clipă că nu a fost scris în anii 1940, iar dacă vă plac poveștile cu plăcinte din coji de cartofi (no shit) și scrisori ale lui Oscar Wilde, cu personaje pe care le cheamă Isola sau cu doamne habotnice pleznite în public, atunci ‘The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society‘ e clar cartea pentru voi.

Oh și încă un lucru, mdaps, n-aș fi pus titlul ăsta dacă nu era din carte și dacă nu se aplica și la ce simt eu acum. Duminică plăcută!