Eu așa sunt. O colecție de uppercuturi care se petrec într-un loc fizic prea mic. 2009 e doar un an și limitele lui nu-mi spun nimic special, oricât aș încerca să cred în lucruri care s-au terminat și lucruri care nu au început încă. Dar a fost frumos, și așa cum mi-am promis când am scris despre TPOIIMĂUOD, am fost un pic mai fericit.

Lucruri pe care le-am făcut împreună. Am stabilit că ura nu are nicio justificare. Am lucrat la gaypride.ro și am luat premiul pentru activism gay 2009. Übermulțumirile merg la Robert, dar și la toți cei care au pus umărul chiar dacă era o cauză care nu le aparține. Mulțumiri speciale merg la Andrei, care a venit cu mine la marșul gay. Am zâmbit. Chiar dacă acum proiectul e într-un hiatus, sper să îl putem revigora curând (#1, #2, #3). Pașii spre viață ne-au trecut printr-o expoziție. Mi-ați scris povești și vă mulțumesc!

Joaca de-a noi. În plus, ne-am jucat de-a noi scriind pe tricouri, vorbind despre ce ne facem când o să fim mari, dar și despre superputeri, am continuat o propoziție și am botezat un ursuleț de pluș. Am atins (sau nu) ecranul, ceea ce m-a făcut să mă simt mai Octavian decât de obicei, ne-am întrebat dacă există metode infailibile să ne asigurăm că primul date e și ultimul, ne-am hlizit despre cum (nu) o să devenim proprii fani (niciodată), și am vorbit despre cărți scrise și nescrise.

A fost vorba și de premii și cadouri: cărți, iar cărți, dar și bilete la concerte #1 și #2.

V-am povestit cum a fost la concertul lui Tori Amos de la Viena și cum mă simt după patru concerte Depeche Mode.

Oameni și locuri. Evident, au fost și lucruri pe care le-am făcut singur: am scris stângaci un ghid practic de îndrăgostire, și v-am povestit despre cum stau eu singur la trecerea de pietoni. Am încercat să-mi găsesc locul pe un atlas al lumii dificile, am povestit cum arată sfârșitul unei relații 1360 zile mai târziu, și, în mare parte, m-am prefăcut că n-a durut. Am așteptat sfârșitul verii ca să pot spune că vara s-a terminat și noi nu suntem mântuiți, am cugetat despre viața de raft a jucăriilor sexuale, v-am scris din tabăra de vară, și am scris despre cum pot fi soluționate problemele sufletești în condiții atmosferice adverse.

Am intervievat mulți oameni care au avut sau au un cuvânt de spus pentru comunitatea gay, dar și pe Isabel Allende și parțial pe Placebo. Am citit iar prea mult (*), deși îmi promisesem că anul ăsta voi citi mai puțin. Am (re)văzut: Bruxelles, Madrid, Vinaros, Tel Aviv, Budapesta, Porto, Viena, Barcelona, Barcelona, Barcelona. Și am avut sentimentul că distanțele care creează apropieri nu sunt o iluzie.

Postul ăsta n-ar fi niciodată complet fără o enumerare de suflet, cu sau fără linkuri, a oamenilor care mi-au umplut anul 2009 și care mi-au oferit mai mult decât își pot imagina vreodată: Ana, Robert, Andrei, Răzvan, Bogdana & Bogdan, Daniel, Ionuca, Viviana, Cristian, Ruxandra, Alex, Cristina, Adi, Emil, Iany, Ștefan, Alex, nada, Ovidiu, Ileana, Paco, Traian, Oana Maria, Gabi, Flavia, Miruna, Manu, Mimo, Cosmin, Florin, Andreea, Gabi și Sergio. Ei și ceilalți 484 oameni din viața mea s-au asigurat că 2009 este un an bun pentru joaca de-a mine.

Mă și văd. La 30 de ani, stând turcește pe podeaua încălzită de la Continuará, magazinul de comics de pe Via Laietana, dibuind primele cuvinte în spaniolă cu ajutorul comics-urilor. Hmm, îmi zic, nu-s pentru mine poveștile cu supereroi și cu tot felul de mutanți, mie dați-mi niște Pitufos sau Emily the Strange. Educația mea autistă în ale limbii spaniole cu ei a început (și cu scenariile lui Almodóvar, care în format tipărit dau la fel de bine ca pe ecran), apoi au intervenit în ea diverși bărbați care m-au pus la curent (cel puțin) cu vocabularul standard gay al anilor 2000. Altfel n-aveam cum să aflu că sunt majo, legal, că me paso de malos rollos, dar mai ales că me cae mal un revolcón. Diverse forme de educație care corespund la diverse nevoi de învățare. Aham.

Nu concep să merg la Barcelona și să nu stau câteva ore la Continuará cu un vraf de comics în brațe și cu un ChupaChups în colțul gurii. Acolo m-a învățat Emily the Strange via ‘El libro de las cosas extrañas‘ sau ‘Las dulces pesadillas’ să spun că ‘nu contează unde mergi atâta vreme cât te pierzi‘ sau că ‘mai bine să fii singur decât să ai un frate geamăn rău‘, care până la urmă sunt niște lecții de viață binevenite.

După patru romane grafice (†) cam tânjeam eu după ceva mai epic, și nici n-a trebuit să aștept cine știe ce, pentru că în mai 2009 Harper Collins a scos primul roman al lui Rob Reger cu participarea lui Jessica Gruner, ‘The Lost Days of Emily the Strange‘ (*). Trebuie să recunosc că puținele fraze citite în comics m-au făcut curios să citesc romanul, și nu greșeam să mizez pe el. Nu l-am putut lăsa din mână până nu l-am terminat (cca. 8 ore pe plajă). Sub forma unui jurnal care începe la pagina 13 (primele pagini sunt rupte și pierdute), romanul ne prezintă situația lui Emily: nu știe cine este, încearcă să-și găsească un nume și se află într-un oraș necunoscut unde recrutează pisici rătăcite cu care locuiește într-o cutie de caton. Nu-și amintește nimic despre trecutul ei, acuză o amnezie în care nu crede nimeni, descoperă un plot sinistru referitor la o moștenire. Toate astea până un alt tânăr îi dezvăluie cine este (are 13 ani, se cheamă Molly, e elevă premiantă, are doi ponei, dar are și prostul obicei să fugă periodic de-acasă), moment în care criza de identitate necesită o oarecare ordonare în timp și spațiu, așa că se hotărăște să se întoarcă să încerce viața ca Molly alături de cei mai iubitori părinți din lume, în orașul în care toată lumea o cunoaște și apreciază, la cei doi ponei și la camera ei ordonată. Ceva nu funcționează totuși, nu-și amintește de nimic din lifestyle-ul ăla și nici nu-și închipuie cum ar putea să-l susțină pe termen lung. Așa că se întoarce în orașul în care s-a trezit amnezică și învață alături de o barmaniță sinistră, niște mafioți și niște circari (foarte pitorești personaje) să devină Emily the Strange, să accepte că nu poate fi neapărat amabilă, că pisicile sunt o companie net superioră celei a oamenilor și că să fii descendenta celei mai ciudate bunici din lume, Emma le Strande, nu poate decât să lucreze în favoarea ta.

Cartea e plină de liste de 13 items scrise de compulsiva Emily, de scrisori și de anexe (paginile lipsă de la începutul și mijlocul jurnalului, scrisori și alte liste cu 13 items) și per total dau un mystery chiar ok. N-am putut să nu găsesc asemănări destul de ample cu ‘Alice’s Adventures in Wonderland‘ sau cu ‘Through the Mirror, and What Alice Found There‘ și nu știu dacă să-mi pară rău că această carte are șanse peste vreo 100 de ani să stea pe același podium al literaturii pentru copii. Durerile de creștere și fobiile falice ale lui Alice nu sunt deloc diferite de cele ale lui Emily, și oricât mi-ar plăcea să cred în literatură timeless, Emily are niște extra karma points și good vibes care prind mai bine la generațiile actuale (la mine inclusiv). Nu m-au mirat deloc crizele de identitate, duplicitatea, fuga, și, for a change, nu e un vis.

(†) Emily the Strange (2001), Emily’s Secret Book of Strange (2003), Emily’s Good Nightmares (2004) și Emily’s Seeing is Deceiving (2006); (*) The Lost Days of Emily the Strange, HarperCollins, 2009.

Nu cred că e prima dată când mă plâng că citesc prea mult și automat cumpăr prea multe cărți. Periodic fac cadou cărțile pe care nu vreau să le păstrez, dar se mai întâmplă să mă găsesc în fața unor teancuri de cărți și să mă întreb ‘și acum ce fac?’ pentru că nu-mi place să strâng lucruri, ok, cărțile mele preferate au locul lor și-l vor avea întotdeauna, dar o carte care nu mi-a plăcut nu văd de ce ar trebui să o păstrez. Mai sunt și dubluri (+) sau cărți pe care le am în mai mult de o limbă (++). Unde mai pui că dacă mie nu mi-a plăcut, altora s-ar putea să le placă, să aibă nevoie, cine știe? Iată mai jos lista cărților de dăruit:

* Peter Roxall – 1001 cărți de citit într-o viață, ed. Rao, 2007, stare: uzată, lb. română

‘n-am ce face cu ea’

* Body Language, ed. Collins, 2005, colecția Need to Know, stare: nouă, lb. engleză

‘n-am ce face cu ea’

* Manuel Puig – The Kiss of the Spider Woman, ed. Norton, 1985, stare: uzată, lb. engleză (+, ++)

‘e dublură, o am și în lb. spaniolă’

* Ll. Hernandez Sonali – Tots els verbs catalans amb els principals usos preposicionals, ed. Teide, 2008, stare: nouă, lb. catalană, (+)

‘cred că am patru manuale de verbe de catalană, enough is enough’

* Jeanette Winterson – La pasión, ed. Lumen, 2007, stare: nouă, lb. spaniolă (+, ++)

‘e dublură, o am și în lb. engleză’

* Anne Frank – Yomanah shel Ne’arah, ed. Kerney, 1999, stare: f. uzată, lb. ebraică (+, ++)

* Anne Frank – Diary of a Young Girl, ed. Bantam, 1997, stare: nouă, lb. engleză (+, ++)

‘pentru ambele Anne Frank: am și edițiile aduse la zi. Acestea sunt edițiile care nu conțin cele 5 pagini regăsite și adăugate în traducerile ulterioare de dupa 2000. Pentru mine asta a contat, așa că mi-am achiziționat și edițiile aduse la zi’

* Xinran -The Good Women of China, ed. Vintage Books, 2002, stare: nouă, lb. engleză

‘n-am ce face cu ea’

* Julio Cortazar – Las armas secretas, ed. Gallimard Folio, 2005, stare: nouă, bilingvă spaniolă&franceză

‘o am și în altă ediție mai amplă Cortazar’

* Sébastien Japrisot – A very long engagement, ed. Vintage Books, 2003, stare: nouă, lb. engleză (+, ++)

‘e dublură și am și orignialul în lb. franceză’

* Quim Monzo – Guadalajara, ed. Quaderns Crema, 2007, stare: nouă, lb. catalană

‘n-am ce face cu ea’

* Gustave Flaubert – Madame Bovary, ed. Larousse, 2007, stare: nouă, lb. franceză (+)

‘e dublură, asta e o ediție didactică, are anexe cu fișe istorice, de întrebări, context literar și analiză’

* Michael Cunningham – Les Hores, ed. Butxaca, 2003, stare: nouă, lb. catalană (+, ++)

‘e dublură și am și originalul în lb. engleză’

* Sylvia Plath – Ariel, ed. Faber&Faber, 1999, stare: uzată, lb. engleză (+, ++)

‘am cumpărat asta :-)’

* Dushan Zaric – You Didn’t Hear It from Us (New York’s Hippest Bartenders Tell You How to Get Your Man), ed. Harper, 2006, stare: nouă, lb. engleză

‘n-am ce face cu ea’

* Julian Barnes – Love, etc., ed. Picador, 2000, stare: nouă, lb. engleză (+)

‘n-am ce face cu ea’

* Diccionario esencial de lengua española, ed. Vox, 2007, stare: uzată, monolingv spaniolă

‘am trecut de nivelul de dicționar de buzunar’

* Diccionari de Llengua Catalana, ed. Vox, 2008, stare: nouă, monoligv catalană

‘am trecut de nivelul de dicționar de buzunar’

* Salman Rushdie – The Enchantress of Florence, ed. Vintage, 2008, stare: nouă, lb. engleză

‘n-am ce face cu ea’

(* din ‘Lighthousekeeping‘)

Și nicio poveste nu se sfârșește. E ultima dată, cel puțin pentru o perioadă, în care o să scriu despre Jeanette Winterson, din seria de amintiri pe care mi-am promis mult timp că o să le pun pe hârtie și tot nu reușeam să o fac. Nu e deloc bizar că viața mea de până acum pot să o scriu în citate din Jeanette Winterson, poate mai ciudat este că avem nevoie de confirmări pentru ceea ce trăim. Și e optim când le găsim. Și poate nu e bizar să-mi amintesc atâtea momente în care am deschis geanta și primul lucru pe care-l vedeam era cotorul unei cărți de-ale lui Jeanette. Uite, de exemplu:

Stăteam la Cosmos cu o cafea în față, cum fac practic în fiecare dimineață care implică și las Ramblas. Și citeam. ‘Spune-mi o poveste, Pew’. ‘Ce fel de poveste, copile?’ ‘O poveste cu sfârșit fericit.’ ‘Nu există așa ceva.’ ‘Sfârșit fericit?’ ‘Nu, sfârșit.‘ (‘Lighthousekeeping‘) Tu apari, îmi explici cum stau lucrurile (iar eu nu știu dacă e o idee bună să-ți spun că ‘Am o teorie care spune că de fiecare dată când iei o hotărâre importantă, partea din tine care rămâne în urmă continuă viața pe care-ai fi putut s-o ai‘. ‘Oranges Are not the Only Fruit’) și după pleci. Pleci fără să fi înțeles de ce zâmbeam, de ce vestea unei despărțiri, proprii, nu este un icnet de mușchi prea întins și rupt și de ce ți-am spus că prefer să rămân acolo să termin de citit cartea. A fost nevoie de un an să ne dăm seama că nu există sfârșit, dar că nici începutul nu mai are drepturi depline. Că am conservat mult timp ficțiunea că putem începe ceva, dar totul fusese început deja și noi, în mijlocul lucrurilor, nu am fost decât niște guri flămânde care nu ordonau sunetele A, E și R în căutarea lor. Și-apoi au mai fost clipe în care eu am ținut vreo carte de Jeanette Winterson în geantă fără știrea ta, bucurându-mă într-un fel că într-o zi un prieten o să te întrebe dacă ai auzit de ea și probabil răspunsul o să fie nu, deși a fost intrusă la tine în casă și la tine în pat și tu n-ai știut-o.

***

Poate că amintirile mele cu Jeanette Winterson lasă impresia unei zbateri sau unui reflex masochist de a citi despre suferință. Nimic mai puțin adevărat. Amintirile mele, desigur, nu au fost niciodată cele mai fericite. Am învățat să mă joc cu amintirile exact cât să păstrez loc pentru mine și asta a însemnat la un moment dat să renunț la amintirile fericite. Dar asta este altă poveste, tot fără început și tot fără sfârșit. Dar am femei-gigant, pastori autoflagelatori, marinari, orfani, femei nebune care fură canari, paznici orbi de faruri, Napoleoni și mame habotnice cu care nu știu ce să fac. Și atunci recitesc. Nu e vina mea. Uite:

‘Am încercat să construiesc un iglu din coajă de portocală, dar se tot dărâma și chiar și atunci când am reușit să-l fac să stea în picioare, n-am avut vreun eschimos care să locuiască în el, așa că a trebuit să inventez o poveste despre cum a fost mâncat eschimosul, ceea ce m-a întristat și mai mult. Asta se întâmplă cel mai des cu diversiunile, te implici.‘ (‘Oranges Are not the Only Fruit‘)

Și chiar și așa, lumea încă mi se pare luminoasă și uimitoare. În zilele noastre tragediile provin din orice altceva, numai din dragoste nu. Și undeva, într-un buzunar secret țin citatul ăsta: ‘Cele mai mărunte accidente produc lumi noi‘ (‘The Powerbook‘). Așa pot să continui să sper în lucruri despre care Jeanette Winterson n-a vorbit încă. Și totuși, poate că lumea este așa cum spune ea și nimic mai mult: ‘Se spune că fiecare fulg de zăpadă este diferit. Dacă era adevărat, cum ar fi mers lumea mai departe? Cum de ne-am mai ridicat din genunchi? Cum ne-am mai revenit din minunea asta?‘ (‘The Passion‘)

(partea a treia și ultima a amintirilor cu Jeanette Winterson)

‘Bună ziua.’

‘Bună ziua. Aș dori o înghețată cu aromă de azi-nu-vreau-să-vorbesc-cu-nimeni.’

‘Mediu sau mare?’

‘Mare.’

…

‘Nu asta am cerut.’

‘Daaa… este cu aromă de ai-un-zâmbet-foarte-frumos.’

21-aug 2008, ora 6:30

Sună telefonul. Mă trezesc deși capul greu de prea multă sangria la prea multe fiestas de barrio nu mă ajută cu puncte de sprijin și focalizare. Tu ești încă acolo: checked, identific o sticlă de apă și un pahar, mă gândesc care sunt pașii de urmat și îi urmez. Nu știu câte zile au trecut, pun pe mine ce găsesc, mă trântesc la loc pe pat peste tine, îți spun că dacă vrei să te ridici, ei bine, va trebui să o faci cu tot cu mine. Din două mișcări te ridici din pat cu mine în spate, drumul până la bucătărie este destul de lung să mi se trezească gândul c-aș putea foarte bine adormi la loc și tot ce-aș simți ar fi corpul tău în mișcare. M-aș obișnui repede și aș spune că despre asta e viața.

Coborâm să bem cafea, eu sunt tot în spatele tău. Mă depui pe treptele cafenelei. Cer un cortao și ca de fiecare dată râzi de cât de neajutorat sunt cu comenzile, monedele, ceștile de cafea. Mă uit prin geam la ultimul Pasolini și prin aburul cafelei la tine. Telefonul sună din nou, încerc să-l opresc, vărs cafeaua, tu râzi, rezolvi totul în treizeci de secunde, timp în care te și împrietenești cu chelnerii și schimbați cinci glume pe care nu le înțeleg. Vizavi colțul drept din Estació de Sants, mă uit la afișele filmelor și mă gândesc că n-aș vrea să văd nici reality drama asta și nici SF made in Spain și te întreb dacă mai dorești ceva. Îmi răspunzi cu ochii, așa cum îmi place mie, ieșim, încerci să-mi explici: linia verde, linia roșie, linia mov. Eu te-ntreb dacă nu cumva vii cu mine, așa, copilărește, cum știu eu că funcționează de obicei dar nu și de data asta.

Apoi stau pe marginea patului în camera mea, din nou sună telefonul, pare că numai asta se întâmplă azi, dar uite, au trecut 12 ore pe care le-am petrecut pe marginea patului fără să snap out of it, ne vedem în Plaça Catalunya, unde decid să rămân.

21-aug 2009, ora 06:30

Încă mi-e greu să cumpăr cafea, iar să jonglezi cu o geantă, o cafea, earphones și cartelă este chiar prea mult. Ca de obicei știu că este prea devreme, cafeaua este chiar rea și sper să găsesc o cafea cum îmi place mie pentru drumul spre birou. Jumate din mine se simte încă observată de tine și aude cum chicotești, dar gestul instant să mă ajuți nu mai e acolo. Mă resemnez, îmi găsesc un loc unde să pot să-mi beau cafeaua, deși e departe de ușă, iar eu niciodată nu știu unde trebuie să cobor. Știu că dacă ai fi aici mi-ai spune tu, mi-ai explica și conexiunile și ai estima și durata călătoriei. Și atunci asta îmi inundă urechile, stau și mă gândesc de ce mi se pare vag familiară (ah da, e melodia aia pe care n-am mai putut eu s-o ascult ceva timp) și n-apuc bine să mă dumiresc că sună telefonul. Nu recunosc numărul, răspund, într-o ureche Fangoria, în cealaltă vocea ta. Îmi spui că a trecut un an, că nu e greșit să marcăm în continuare aniversarea momentelor neimportante din viața noastră. Ca în glumă, mă întrebi dacă ne vedem peste câteva ore în Plaça Catalunya, mă fac că râd. Chiar râd și mă gândesc că nu e așa rău dacă la capătul celălalt al continentului cineva își pune ceasul să sune să-mi amintească, de parcă aș fi uitat, că acum un an am băut ultima cafea împreună și că de atunci lucrurile au ieșit urât. Atât de urât că era căt p-aci să uit că lucrurile mărunte se uită cel mai greu. Și că dacă istoria se repetă chiar și numai cu un shuffle fatidic, măcar sper că se repetă de destule ori.

(*) Unul din lucrurile pe care le înveţi atunci când te îndrăgosteşti este că poţi fie şi pentru o fracţiune de secundă să depinzi – toată viaţa ta poate să depindă – de persoana de care eşti îndrăgostit. Şi atunci aştepţi să vină momentul în care spui, fac orice pentru tine, şi faci orice pentru el. Şi evident, nu vine. Momentul, vreau să zic. Pentru că nu este normal să faci orice. Şi pentru că oricum nu-ţi cere nimeni asta.

Şi dacă eu am crezut că atunci era momentul în care tu trebuia să fi gândit/spus asta? În care aş fi avut nevoie să fiu salvat, în principal, cred, zic, de mine. De demonii mei cu care acum ştiu să trăiesc, dar atunci aş fi preferat să dispară pur şi simplu, într-un nor stilizat în spatele tău. Cunoscându-mă, nu ţi-aş mai fi cerut nimic, şi nu m-aş mai fi întors niciodată la gândul ăsta, idilic în felul lui, că ne-am datora viaţa. Sau ceva, orice. Cum ţi-am mai spus, e o mojicie să spui întotdeauna într-o epocă finită.

(*) postul original 11-Oct 2008

Repost: 20-Iul 2008

Şi totul atunci a fost ca o imagine de film de arhivă de copilărie: doar că era copilăria altcuiva şi eu nu puteam să observ decât atenţia regizorului pentru tot apanajul copilăriei, pentru acele mici detalii, pe care, peste ani şi ani, ştii că le-ai trăit pentru că ai dovada filmografică în faţa ochilor, pentru că altfel totul a fost obscurat de tendinţa ta de a-ţi spune pe alocuri că fie viaţa ta a fost făcută din mici momente perfecte, fie din mari momente ciobite, şi atunci ai tendinţa să uiţi că ţi s-a întâmplat ţie – ştii la ce mă refer?
Filmul era simplu, imaginea era bruiată şi culorile erau primare: doi copii îşi dau drumul împreună pe un tobogan încins de soare. Şi atunci m-ai întrebat, cum se spune correrse în româneşte?

Diccionario de la Lengua Española

correr 44. prnl. coloq. Eyacular o experimentar el orgasmo.

(*) Când o să am convingerea că ne curge același lucru prin vene, nu știu. ‘Azi urăsc literatura care m-a făcut să cred că poveștile trebuie să fie exemplare‘, mi-ai spus. ‘Adică toată literatura‘, am adăugat eu, m-am ridicat de pe canapea și cu coada ochiului m-am văzut chircit într-un colț, cu pătura mea preferată, în locul pe care l-am încălzit ani în șir mi se pare. Când aveam febră puteam să stau acasă și să mă uit la televizor toată ziua. Și n-aveam 20 de ani și făceam febră foarte des. ‘Crește‘, îi spunea doctorul mamei, iar eu găseam o groază de alte explicații pentru fierbințeală. Mă uitam deci la televizor și făceam asta cu o totală lipsă de discernământ. Când ai febră asimilezi tot ce e în jur mai ușor. Cel puțin așa-mi amintesc eu, impactul este mult mai mare. Saltul unei pisici este de două sau trei ori mai arcuit și vezi cum cresc frunzele plantelor. Iar personajele din film stau puțin în fața ecranului și te deranjează că nu interacționează cu tine destul. Nu-i nimic, a doua zi îi cauți în primul venit și cu asta basta.

‘Hai înapoi‘, mi-ai spus probabil la câteva secunde distanță, deși mie mi s-a părut că a trecut un mileniu. Am învățat să accept că umplu spațiul dintre cuvinte cu avioane care se prăbușesc, clădiri în flăcări și mii de copii arși de soare pe un teren deșertic (de ultimele imagini sunt de vină campaniile Unicef). Heh, mi-am zis și m-am dus să caut gheață. În fața frigiderului, m-am oprit überconștient de cât corp sunt și m-am jucat cu un cub de gheață pe umeri. Apoi ai apărut tu în cadrul ușii, puțin neglijat și nedumerit de gândurile care topeau cubul de gheață văzând cu ochii. Eu mă gândeam din nou la febră și la colțul de canapea, ciudat, nu, că nu m-am mai așezat acolo felin niciodată de când am făcut ultima oară febră. Probabil ultima dată când o să fac febră o să mă așez acolo și nu o să mă mai ridic, o să văd lacuri cu flamingo și cai de stepă și multă lumină și asta o să fie tot. Un ‘Hai înapoi‘ a blocat toate gândurile de după, m-a făcut să vreau să te posed cu dorința aia de viață pe care știu eu s-o păstrez bine în mine. Nimeni nu și-ar da seama cât de mult îmi place să trăiesc și că m-ați învățat așa de bine să disimulez asta. De la fiecare hoț coronar în parte am învățat cum să îmbuteliez mai ușor sentimente și să le numesc mereu … altfel.

Hoț coronar, persoană sau substanță care fură inimi. Se insinuează prin buricele degetelor, străbate tegumente și cărnuri irigate și ajunge prin flux sangvin direct în inimă. Are pielea foarte netedă și ochii îi strălucesc tot timpul. Are un apetit sexual ieșit din comun, pe care poți să-l pui convențional pe seama iubirii. De obicei te lasă cu pupilele dilatate într-un spațiu pe care nu te-ai chinuit foarte tare să-l creezi. Se folosește pentru a descrie diverși bărbați pe care îi vezi cu privirea pierdută prin orașul tău sau pentru droguri de divertisment.

Revision history: November, 28 2008 02:51 revised by @Octavian, March, 08 2009, 02:12 revised by @Octavian, June, 20 2009 18:45 revised by @Octavian.

De cele mai multe ori, cuvintele pe care le caut eu nu există. Și cum tot amân punerea pe hârtie a dicționarului propriu, mă complac în voyeurismul ăsta pe care l-am învățat de mic, al relațiilor scripturale și al speranței că odată închisă cartea (deși eu trișez și nu închid niciodată cărțile) lucrurile revin la un mai bine nesperat, ăla pe care poți să-l pui într-un wiki. Sau că măcar a trecut din timpul ăla despre care îmi vorbește uneori Jeanette când spune că time is a great deadener. Eu chiar o cred. Mai ales când petrec timpul ăla uitând  iertănd citind. 

Ieri mi-am petrecut ziua cu Espido Freire și ale ei Cartas de amor y desamor (*), căutând printre rânduri și prin colaje cuvintele de care am nevoie. Șase scrisori, 96 pagini, 1h20′ audio cu vocea autoarei. Și m-am îndrăgostit de Espido Freire pentru că pentru o clipă mi-a dat răspunsurile la întrebările ‘Unde se duc sentimentele când mor?‘ și ‘De ce măsura dragostei e pierderea ei?‘. Și pentru că îndrăgostindu-mă de ea și dragostea fiind finită, să mă pot dezdrăgosti de altcineva. 

(*) Espido Freire: Cartas de Amor y Desamor, Ed. 451.jpg, Madrid, 2009