(*) repost de pe 09-nov 2009.

Se întâmplă când te aștepți mai puțin și n-ai cuvintele potrivite în buzunar și pentru prima dată n-ai scrupule să le folosești pe ale altuia, de parcă tot ce-ai făcut până atunci în viață a fost să aștepți momentul ăsta, ăla despre care toți prietenii cinici vorbesc când se întâlnesc, încercând să te convingă că dragostea exactă nu mai există, că dragostea, în fine, este un prezervativ care face contact cu podeaua odată cu ultimul icnet, și că uneori, doar uneori poți citi semnale de pe dealul pieptului cuiva înainte de țigara de după. Se întâmplă, uneori, să vină cineva furiș să te bată pe umăr și să fugă ca-ntr-un joc și tu să vrei să-l urmezi, pentru că nu știi dacă este un mesager al vieții sau morții și vrei să afli cu orice preț: vrei, mai mult decât oricând să vezi ce se ascunde în spatele jocului, și hainelor. Și vrei să fii parfumier și somelier și creator și distrugător în același timp.

‘De exemplu, aș putea să-mi țin respirația și să-nchid ochii și să sar orbește în apele lăuntrice ale unui bărbat, scufundându-mă până țelul lui devine țelul meu, viața lui devine viața mea și așa mai departe’. (*)

Și apoi sunt toate semnalele luminoase pe care pielea ta le emite, poți oare să le ignori? Și câtă lumină poate să emită corpul ăsta pe care l-ai împrumutat întru cunoaștere, ai fost Lecția de Anatomie pentru unii și Grădina Deliciilor Terestre pentru alții, ai fost pictură și pictor și vopsea și șevalet și pânză, și uite, acum parcă toate rolurile cad în loc și se așează de parcă le-ai fi știut dintotdeauna. Și fără prea multe buze vine promisiunea făcută ție, de data asta,…

‘Într-o zi îmi voi tatua gura ta pe buzele mele’, îi spunea Best Sailor.

‘Iar eu îmi voitatua ochii cu privirea ta’ îi răspundea Moira. ‘Sigur, aș putea orbi, dar voi fi o oarbă care va înfrunta lumea cu privirea ta’ (**)

(*) Sylvia Plath, Journals, p. 38; (**) Iulian Tănase, Best Sailor, cu mulțumiri pentru amiciția și răbdarea care încap într-un deceniu

Postul ăsta nu se dorește o formă de top, n-am fost niciodată bun la ierarhii. Țin totuși să amintesc câteva dintre titlurile apărute anul acesta (*) și pe care am avut ocazia să le citesc (**). Le-am împărțit în câteva secțiuni care corespund intereselor mele de lectură:

FICȚIUNE La capitolul ficțiune 2009 al meu n-a stat prost deloc. M-am bucurat de ‘Wetlands’ al lui Charlotte Roche, care e o carte care depășește mii de limite/pagină. De la Xiaolu Guo am citit o a patra și minunată poveste despre cum ceva în care nu credem schimbă geografia și viața locuitorilor unui sat chinezesc în ‘UFO in Her Eyes’. Isabel Allende promite & se ține de cuvânt într-un roman de nota 10: ‘La Isla bajo el mar’ (*). Nici Marina Lewycka, după tragicomicele ‘A Short History of Tractors in Ukrainian’ și ‘Two Caravans’ nu se dezminte, ‘We Are All Made of Glue’ fiind una din cele mai bune cărți pe care le-am citit anul acesta. Sasa Stanisic m-a cucerit de la prima pagină și m-a forțat să-l recitesc imediat cu al său ‘How the Soldier Repairs the Gramophone’. Espido Freire a redefinit pentru mine ce înseamnă dragoste și îndepărare în ‘Cartas de amor y desamor’ (*). Nick Cave m-a uimit cu ‘The Death of Bunny Munro’, dar nu, tot nu sunt dispus să-i tolerez muzica (*). Dave Eggers mi s-a părut dubios cu ‘Where the Wild Things Are’ (*), poate și pentru că povestea lui Maurice Sendak o citisem cu alți ochi.

MEMO & BIO Cel mai bun jurnal citit anul ăsta a fost — finally — jurnalul Fridei Kahlo. Am râs democratic cu ‘Barack Obama — The Unauthorized Biography’ a lui Webster Griffin Tarpley, dar am plâns citind foarte emoționanta poveste spusă de Adina Hoffman în ‘My Happiness Bears No Relation to Happiness: A Poet’s Life in the Palestinian Country’. În loc de presă de scandal m-am bucurat de cartea lui Ben Mezrich despre fondatorii Facebook: ‘Accidental Billionaires’ este o poveste cum spune și subtitlul, despre sex, trădare și bani! Martin Mazza mi-a satisfăcut gânduri similare în ‘Historia de un Porn Star: De alta cuna, de baja cama’, iar Richard Zeikowitz a aranjat frumos o variantă finală a corespondenței dintre Christopher Isherwood și EM Forster în ‘Letters between Christopher Isherwood and EM Forster’ (*).

SITE-URI DEVENITE CĂRȚI Multe din site-urile mele preferate au devenit cărți anul acesta: Andy Selsberg ne bucură cu ‘Dear Old Love’, Frank Warren cu ‘Post Secret’ (*), Scott Schiman și al său ‘The Sartorialist’ mi-au adus bărbatul de care m-am îndrăgostit (*), iar Smith Magazine a publicat o minunată colecție intitulată ‘Six Word Memoirs on Love & Hearbreak’.

.COM Jeff Jarvis m-a uimit cu ‘What Would Google Do?’, care nu numai că e o întrebare pertinentă, dar și are diverse aplicații în viața noastră cotidiană. Nu m-a bucurat foarte tare, dar o recomand cu căldură în schimb pentru cei care sunt practic vizați de ea, ‘Click: What Millions of People Do Online and Why It Matters’ a lui Bill Tancer. Cinci cărți despre Twitter mai tărziu, îmi place în continuare cartea lui Jon Smith cu Jose Llinares, ‘Dominate Your Market with Twitter’ (*) (pe restul le găsiți în lista de lecturi). Nicola Johnson m-a bucurat tare cu o carte de-o filozofie rară, și anume ‘The Multiplicities of Internet Addictions’.

COMICS & CHILDREN’S Primul epic despre Emily the Strange, ‘The Lost Days’ (*) este genial! Atât vă spun. Iar versiunea comics pentru ‘Waltz with Bashir’ a lui Ari Folman nu este rea deloc și o vizitez din când în când cu diverse sentimente (*). Anul acesta am avut și un genial ‘The Story of Cirrus Flux’ de la Matthew Skelton, un pic mai bun, dacă se poate, decât primul său roman, ‘Endymion Spring’. Iar dacă v-ați întrebat vreodată cum mitomania salvează (unele) vieți, citiți ‘Once’ și ‘Then’ ale lui Morris Gleitzmann, două povești despre Holocaust, minciuni dulci și dorința de a supraviețui.

GAY Brent Pickett a scos un drăguț ‘Historical Dictionary of Homosexuality’; spun drăguț pentru că e cute, dar total neacademic și are scăpări masive de memorie, dar ce se găsește în el e chiar ok. Les Brookes a scris despre ‘Gay Male Fiction Since Stonewall’ și mi-a dat niște piste de lectură noi. Iar Jeffrey Escoffier în ‘Bigger than Life: The History of Gay Porn’ și Randy Jones în ‘Macho Man: The Disco Era and America’s Coming Out’ au două viziuni confortabile despre ce s-a întâmplat, dar nu și despre ce urmează să se întâmple.

MISCELLANEA Alain de Botton mi-a plăcut ca întotdeauna; ‘The Pleasures and Sorrows of Work’ e o carte pe care îmi propun s-o recitesc în 2010 cu sentimente mai bune decât anul acesta. Brian Solis e genial în ‘Putting the Public Back in Public Relations’ — cartea asta considerați-o și la categoria .COM pentru că mare parte din exemple sunt din online. Enrique Badia ne propune o carte călduroasă ca o pereche de șosete: ‘Zara and Her Sisters: The Story of the World’s Largest Clothing Retailer’, fără glumă, mi-a plăcut tare! Jonathan Safran Foer, nu mai trebuie să zic, mi-a schimbat viața cu ‘Eating Animals’ (7 săptămâni & counting) (*). Pentru divertisment am mai gustat un studiu drăguț al lui Rolf Schulte, ‘Man as Witch: male Witches in Central Europe’, o poveste despre râs și plâns scrisă de Neal Karlen, ‘The Story of Yiddish’, una hilară (cât de hilară este prozodia în general): ‘Book of Rhymes: The Poetics of Hip Hop’ de Adam Bradley. Deloc funny este cartea Sheilei Jeffreys, ‘The Industrial Vagina: The Political Economy of the Global Sex Trade’. Și ca să nu zic că nu m-am îmbunătățit în 2009, am citit și o plictisitoare, dar adevărată poveste motivațională scris de Connie Dieken, ‘Talk Less, Say More: 3 Habits to Influence Others and Make Things Happen’. Eu — să vorbesc puțin. N-o să vedeți.

(*) Mă refer numai la cărțile care au fost lansate în 2009 în versiunea pe care am citit-o. Lista de cărți citite în 2009 se găsește aici. În 2009 am citit 159 de cărți, dintre acestea 41 au fost recitiri. Un număr de 30 au fost citite în format electronic, ceea ce e o noutate pentru mine. Dintre cele 159 de cărți, 114 au fost citite în engleză, 23 în spaniolă, 8 în ebraică, 7 în franceză, și mici încercări în catalană, olandeză, portugheză și germană.

(**) asteriscurile dintre paranteze de după titluri trimit la postări despre cărțile respective de pe joacadeamine.ro.

Eu așa sunt. O colecție de uppercuturi care se petrec într-un loc fizic prea mic. 2009 e doar un an și limitele lui nu-mi spun nimic special, oricât aș încerca să cred în lucruri care s-au terminat și lucruri care nu au început încă. Dar a fost frumos, și așa cum mi-am promis când am scris despre TPOIIMĂUOD, am fost un pic mai fericit.

Lucruri pe care le-am făcut împreună. Am stabilit că ura nu are nicio justificare. Am lucrat la gaypride.ro și am luat premiul pentru activism gay 2009. Übermulțumirile merg la Robert, dar și la toți cei care au pus umărul chiar dacă era o cauză care nu le aparține. Mulțumiri speciale merg la Andrei, care a venit cu mine la marșul gay. Am zâmbit. Chiar dacă acum proiectul e într-un hiatus, sper să îl putem revigora curând (#1, #2, #3). Pașii spre viață ne-au trecut printr-o expoziție. Mi-ați scris povești și vă mulțumesc!

Joaca de-a noi. În plus, ne-am jucat de-a noi scriind pe tricouri, vorbind despre ce ne facem când o să fim mari, dar și despre superputeri, am continuat o propoziție și am botezat un ursuleț de pluș. Am atins (sau nu) ecranul, ceea ce m-a făcut să mă simt mai Octavian decât de obicei, ne-am întrebat dacă există metode infailibile să ne asigurăm că primul date e și ultimul, ne-am hlizit despre cum (nu) o să devenim proprii fani (niciodată), și am vorbit despre cărți scrise și nescrise.

A fost vorba și de premii și cadouri: cărți, iar cărți, dar și bilete la concerte #1 și #2.

V-am povestit cum a fost la concertul lui Tori Amos de la Viena și cum mă simt după patru concerte Depeche Mode.

Oameni și locuri. Evident, au fost și lucruri pe care le-am făcut singur: am scris stângaci un ghid practic de îndrăgostire, și v-am povestit despre cum stau eu singur la trecerea de pietoni. Am încercat să-mi găsesc locul pe un atlas al lumii dificile, am povestit cum arată sfârșitul unei relații 1360 zile mai târziu, și, în mare parte, m-am prefăcut că n-a durut. Am așteptat sfârșitul verii ca să pot spune că vara s-a terminat și noi nu suntem mântuiți, am cugetat despre viața de raft a jucăriilor sexuale, v-am scris din tabăra de vară, și am scris despre cum pot fi soluționate problemele sufletești în condiții atmosferice adverse.

Am intervievat mulți oameni care au avut sau au un cuvânt de spus pentru comunitatea gay, dar și pe Isabel Allende și parțial pe Placebo. Am citit iar prea mult (*), deși îmi promisesem că anul ăsta voi citi mai puțin. Am (re)văzut: Bruxelles, Madrid, Vinaros, Tel Aviv, Budapesta, Porto, Viena, Barcelona, Barcelona, Barcelona. Și am avut sentimentul că distanțele care creează apropieri nu sunt o iluzie.

Postul ăsta n-ar fi niciodată complet fără o enumerare de suflet, cu sau fără linkuri, a oamenilor care mi-au umplut anul 2009 și care mi-au oferit mai mult decât își pot imagina vreodată: Ana, Robert, Andrei, Răzvan, Bogdana & Bogdan, Daniel, Ionuca, Viviana, Cristian, Ruxandra, Alex, Cristina, Adi, Emil, Iany, Ștefan, Alex, nada, Ovidiu, Ileana, Paco, Traian, Oana Maria, Gabi, Flavia, Miruna, Manu, Mimo, Cosmin, Florin, Andreea, Gabi și Sergio. Ei și ceilalți 484 oameni din viața mea s-au asigurat că 2009 este un an bun pentru joaca de-a mine.

Ieri a fost o zi ca oricare alta, doar că a fost 21 decembrie 2009. Asta avea să însemne, cândva, pe înserat, 20 de ani de la ceva. Ziua n-a avut nimic excepțional — atâta vreme cât excepțional e ceva relativ la experiența mea a lumii și n-a fost și nici n-o să fie vreodată altceva. M-am trezit incredibil de târziu, am oprit căldura și am deschis geamurile, am ascultat niște Scarlett Johansson în timp ce am avut următoarele idei profunde: (i) că n-am nevoie de covor, am suficiente genți pe care să le trântesc pe jos și să calc pe ele, (ii) că mi-e poftă de waffles, dar mi-e lene să ies la supermaket să le cumpăr so o să caut home delivery ceva și (iii), da, (iii) că viața pe pământ n-are sens fără șosete călduroase.

Când, după a doua cafea, mi-am făcut curaj să ies din casă, mi-am amintit că mi-am uitat portofelul, așa că m-am întors acasă, ceea ce mi-a mai luat cinci ore. Să ascult un audiobook, să mă schimb, să găsesc motive să nu ies din nou și să-mi amintesc cum se dezactivează scrobbling pe last.fm și să ascult guilty pleasures. Alte trei ore au fost ocupate meticulos cu programarea airwick-ului (pentru că mi-e frică să nu mor intoxicat în somn dacă e setat la un interval prea mic într-o cameră închisă), curățarea macbookului, o tură de mașină de spălat (dar pe care, evident, am uitat să-i și dau drumul) și home banking. Așa că atunci când am ieșit din casă era deja întuneric și conform educației mele religioase nu mai era luni, 21 decembrie.

Educația mea religioasă nu e perfectă. Din această cauză, zilele se termină undeva seara, mereu la o altă oră, și există mereu un timp lunisolar care-mi scapă, pe care uneori îl consider a doua dimineață a zilei, alteori e un vid în timp pe care nu știu să-l calific. Așa că nu știu ce zi era când am ieșit din casă, dar sigur era întuneric. Am compus câteva blesteme la adresa administrației care nu a curățat zăpada, nu?, pentru că avem și comitet de deszăpezire și am plătit pentru asta și pe vremea când nu era zăpadă, am ocolit troienele în spatele cărora sunt câinii cu care nu se face nimic, am ajuns la supermarket. Pot să ajung cu ochii închiși unde sunt waffles, dar cum nu vreau să atrag atenția și nu vreau să știe toată lumea de ce sunt aici, ocolesc câteva rafturi, mă opresc la unele din ele și ridic produse și citesc instrucțiuni de utilizare, cronometrându-mi limitele propriei răbdări până ajung la waffles. Nu e ca și cum i-ar păsa cuiva, dar dacă nu ne simțim observați, nu mai e fun. Lucrul cool din supermarketuri este că neoanele sunt mult prea puternice. Asta îmi dă întotdeauna o stare de disconfort și mă grăbesc să termin cumpărăturile cât mai repede. Mai cumpăr și un amestec ready-made pentru clătite pentru că am o rețetă de clătite cu năut undeva pe un post-it și marmite și mă îndrept spre casă. De acolo începe alt film, pentru că trebuie să fiu atent la cum pun produsele pe bandă, cum număr banii și cum în tot procesul ăsta nu uit să zâmbesc casierului. La ieșirea din supermarket, un cerșetor îmi cere pâine, îmi dau seama că nu am cum să-i explic că nu consum și îi ofer jumătate din waffles. Îmi pare rău, pentru că se uită la ele destul de circumspect să mă facă să simt vinovat că vreau să-l otrăvesc.

Când ajung acasă telefonul sună (și probabil sună de ceva timp și asta explică privirile vecinilor când am deschis ușa) și fără să aprind luminile, merg curajos să răspund. În filme există momente din astea, în care un telefon îți schimbă viața. Ca de fiecare dată când sună telefonul fix, îmi doresc să mă sune tata, dar știu că asta nu se mai poate, așa că opțiunile sunt foarte limitate.

În timp ce vorbesc la telefon cu o rudă care există doar telefonic, îmi dau seama că pot să vorbesc despre orice. Că nu am ce amintiri despre Revoluție să povestesc ‘la schimb’ rudelor în vărstă și că oricât aș respecta sacrificiile umane, legendele urbane despre Revoluția din 1989 și căderea în istorie au făcut ca evenimentul ăsta să fie oriunde altundeva, numai în imaginarul meu nu. Am și o scuză, sunt prea tânăr să cred în despicări bruște ale istoriei așa-era-înainte-așa-este-acum. Lucru care este funny, pentru că știu și persoane mai tinere despre mine care au opinii foarte clare și sentimente foarte tăioase despre Revoluție. Unii vorbesc despre ea ca și cum ar fi trăit-o matur, activ și pe urmă nu au primit niște medalii. Ceea ce, în negocierea frustrărilor cotidiene, n-are cum să fie rău.

E drept, dacă nu ar fi fost Revoluția, probabil că nu aș fi levenit într-o zi de luni care nu era sărbătoare națională, și chiar și așa, aș fi sărbătorit-o prin muncă. N-aș fi putut să dezactivez scrobblerul de pe last.fm pentru că în cazul în care nu exista o lege pentru asta, oricum tot ce ascult ar fi intrat la categoria guilty pleasures. Și n-aș fi avut ce waffles să ofer niciunui cerșetor, pentru că probabil cerșetorii nu ar fi existat în unghi vizibil stradal, iar waffles nu erau basic staples. Aș fi fost mai atent cu distribuția căldurii, cu consumul la mașina de spălat și probabil aș fi fost mai atent cu ce vorbeam la telefon. Dacă n-aș fi înfundat pușcăria din motive de sexualitate deviantă (deși hei, până și China a deschis baruri gay, ok, government-controlled), probabil că aș fi fost un apparatchik cu păreri moderate și ușor de găsit. Atracțiile mele culturale ar fi fost altele și în mod clar aș fi avut alte păreri despre oamenii din jurul meu. Aș fi semnat o listă că am participat la deszăpezire și asta mi-ar fi adus extra karma points la vreun concurs de dosare.

Nu încerc să descriu o viață ideală în răndurile de mai sus, departe de mine gândul ăsta. Și, probabil, vorbind despre timpuri pe care nici nu le-am trăit și nici nu o să le trăiesc, am o părere eronată despre ce&cum. Ce știu sigur este că zilele astea se împlinesc 20 de ani de la Revoluție. Una pe care nu s-a chinuit nimeni să mi-o facă importantă sau coerentă în școală și despre care nu am ce povesti. Mai există și Revoluția cealaltă, despre care tot ce știu este că a fost negociată ca discurs fix cât timp a trecut din decembrie 1989 și că între timp intențiile bune și eforturile s-au rarefiat, astfel încât să nu cred că o să am nici mai târziu mai mult de o istorie personală de povestit.

Viața modernă nu putea să nu vină și cu suficiente locuri în care să ne ținem amintirile și secretele. Pentru mine asta înseamnă de la caz la caz că trebuie să clasez ce intră în marele scrapbook, ce rămâne pe hdd și ce merge în câteva cutii Ikea, începutul meu de carieră memorialistică de Trachimbrod. N-am înțeles niciodată de ce am vrut să strâng primele 100 stubs de bilete de avion, nici de ce unele scrisori le-am aruncat pur și simplu, dar am fost tolerant cu fiecare mic gest pe care l-am făcut, cu speranța, cred, că vorbim totuși de piese de puzzle. Și fiind jocul meu de puzzle, toate vor avea locul lor la un moment dat.

Nu mă deranjează dezordinea din cutii sau din scrapbook. În ultimul, când lipesc ceva, este pur și simplu pentru că e genul de obiect care trebuie să stea locului. Peste care n-aș vrea să dau când cotrobăi după altceva, sau despre care vreau să știu că e în siguranță acolo unde l-am lăsat. Poate fi orice, de la un bilet de metrou dintr-un oraș în care n-am să mai revin niciodată până la un plic de zahăr gol. La un moment dat îmi va fi și mie clar ce documentez.

Printre chestiile pe care le-am lipit de curând în scrapbook se află și o foto imprimată de mine cu un still din ‘Absolutely Fabulous’. Probabil seria a treia. Patsy Stone mănâncă pentru prima dată în 25 de ani. Pentru mine poza asta este foarte funny, deși sunt conștient că Patsy Stone nu e funny pentru toată lumea. Nu toată lumea găsește funny imprecația ‘you piece of filth’/‘you little bitch troll from hell’, și probabil că mult mai puțină lume râde când aude replici precum ‘You may dress as a Christian, but the similarity ends there’ și ‘With any luck we’d get Roman Polanski interested in you’.

Chiar dacă știam că nu pot să pun egal între Patsy Stone și Joanna Lumley, eram convins că dacă o să citesc autobiografia celei din urmă, nu o să fiu dezamăgit. O viață pe care altfel aș fi rezumat-o la India — The New Avengers — Cold Comfort Farm — Patsy Stone, în trei ore de audio mi s-a părut o sarcină ușor de dus la capăt. Și chiar așa a și fost. Nu am găsit nimic din umorul cinic al lui Patsy, dar am cunoscut o Joanna Lumley care vorbește foarte articulat despre secrete și despre locurile unde le ținem. ‘No Room for Secrets’ (oct-04, Penguin Books) este o călătorie drăguță în casa actriței, cameră cu cameră, prilej bun pentru a povesti ce se găsește într-o cutie și ce se găsește în bibliotecă, de unde a moștenit un covor și cum a plantat fiecare plantă. Foarte shallow, zic, dar probabil că acest shallow e cel care lipsește din viața mea și nu numai. Așadar nu m-am chinuit foarte tare să văd o filozofie ascunsă prin descrierile de obiecte care mai de care mai vii sau din poveștile care le înconjoară, am încercat să-mi spun că uneori viața poate fi numai despre asta, și nu e nimic greșit să vezi lucrurile așa. Secretele Joannei Lumley sunt toate la vedere, de la teama de a nu speria girafele din Kenia sau de la copilul din flori, de la prietenia cu Dirk Bogarde și până la gradul de aplicare al educației religioase din școală la anii 2000. Joanna Lumley nu e o femeie puternică decât în măsura în care a știut să se lase purtată de vânturi prielnice și nu suferă de celebritate în asemenea hal încât să vorbească cu aroganță despre cine este și ce a înfăptuit. Povestește cu aceeași modestie despre cum este programul de seară al unei mame actriță de teatru și despre cum poate în sfărșit să îi ducă celui de-al XIV-lea Dalai Lama un manuscris vechi de un secol și mai bine din moștenirea sa de familie.

Cele trei ore pe care le-am petrecut cu Joanna Lumley au fost chiar faine. Mi-am mai calibrat percepția despre locul pe care îl ocupă secretele în viața noastră, am mai sortat o dată conținutul cutiilor mele și am continuat ziua zâmbind.

Dacă n-am fi educați în mod ilicit că există persoane al căror timp este mai important decât al nostru (timp la care ajungi după ce ștergi aburul celebrității), probabil că n-ar conta cât timp am petrecut cu Isabel Allende. N-ar conta nici faptul că m-a avertizat de la început: ‘Domnule, eu vorbesc mult, sper că aveți timp!’.

Cu Isabel Allende am vorbit despre cărțile ei, despre cum ficțiunea este uneori versiunea pe care vrei s-o prezinți mai târziu ca substitut pentru o realitate neprielnică, despre Chile din imaginație și Chile din viața reală, despre cum poveștile te ajută să supraviețuiești și despre cum o mamă supraviețuitoare n-are nimic legendar atâta vreme cât nu poate să vorbească despre suferință. Am mai vorbit și despre tabieturi, despre cum scrisul și graviditatea sunt două experiențe identice și despre femei puternice.

Nu am vorbit despre cum se învață spaniola citindu-i cărțile, despre cum i-am scris o scrisoare pe care nu i-am trimis-o niciodată, nu i-am spus că știam la ce pagină din ‘La Suma de los Días’ povestește ce îmi spunea în cadrul interviului despre ziua exactă a anului și ritualul acelei zile în care se apucă de scris, și nici despre cum după lectura primei ei cărți, celelalte (zece? cincisprezece?) au venit natural.

Interviul îl puteți citi în numărul decembrie-ianuarie 2009 al revistei Tabu și pe site-ul tabu.ro.

Nu știu dacă ți se pare ceva schimbat doar pentru că port haine necunoscute ție, sau pentru că au trecut suficienți ani de când nu ne-am mai văzut și undeva imaginea mea s-a despicat în două, imaginea mea pe care o văd zi de zi măcar cu colțul ochiului în oglindă sau vreo vitrină și imaginea mea așa cum a continuat să existe în mintea ta. ‘Ai crescut’, îmi spui, și eu sunt mândru de cei 4 centimetri neașteptați care fac diferența de înălțime dintre noi mai mică. Nu îți spun că mai degrabă ai scăzut tu în înălțime, pentru că sigur pari mai scund decât în mintea mea. Te așezi pe fotoliul nou din colț și te rotești cu el, de parcă urmează să-l cumperi și vrei să vezi cât de trainic este. Lumina cade în același unghi nepriceput ca ultima dată când ai stat acolo, pe un alt fotoliu, deja în altă viață. Îți fac cafea cu lapte într-o cană unic supraviețuitor al unui set la care te uiți de parcă ai vedea-o prima dată. Brusc ești nedrept cu câteva sute de dimineți.

Dacă ăsta este efectul memoriei, eu cred că toată lumea ar trebui să se despartă câțiva ani. Mi se pare că abia acum te uiți la mine. Doar că acum nu mai este important. Folosim aceleași cuvinte ca acum câțiva ani când aveam vocabularul nostru de siguranță. Al tău e format din verbe la imperativ, jumătate din ele abia șoptite. Încerci să fii amabil cu neadecvarea mea necalculată în singurul spațiu în care mă simt bine. ‘Dacă pleci din nou, iar va trebui să redecorez’, îmi spun și zâmbesc. Din motive total diferite, îmi zâmbești și tu. Nu știu dacă ar trebui să mă bucur că ideea de a redecora o cameră și tot drumul tău urban până la ea este o perspectivă îmbucurătoare, dar zâmbesc. Tu te ridici, și ridici una câte una toate lumânările de pe poliță. Nu mi-ai urmărit mâinile făcând aceleași mișcări în niciun magazin din care le-am cumpărat, așa cum făceai când ajungeam împreună la cumpărături. Lumânările astea nu sunt ale noastre, sunt ale mele, la fel cam tot ce împărțim acum. Dacă-ți povestesc puțin despre fiecare în parte, pot deveni și ale tale. Dar nu știu încă pentru ce avem timp.

Acum le punem la loc. Asta-mi place la tine, știi, cum distanța dintre noi și obiecte este minimă. Fiecare lumânare în parte. O iei, mi-o înmânezi, eu o pun la loc. Am ochii un pic încețoșați și mi-e frică să nu le scap. Când ajunge și ultima la destinație, întreagă, chicotești, mândru de ce am reușit să facem noi. Alți oameni construiesc case, le populează, îmbătrânesc la umbra copacilor pe care îi plantează. Noi așezăm lumânări. E cam tot ce putem să facem împreună fără să ne rănim. Scotocesc într-un sertar, scot niște chibrituri lungi, aprind la întâmplare lumânări. Ne așezăm amândoi cu fața la geam, ne uităm la două peisaje diferite și probabil că viața ar putea continua așa dacă n-am avea din când în când decăderi existențiale în care să ne spunem că viața se întâmplă în altă parte și că noi stăm aici la o pândă inutilă.

Așa le-aș povesti nepoților, dacă mi-ai lăsa suficient timp să-mi amintesc.

Există lucruri despre care nu vorbim? Suntem mai vulnerabili când suntem sinceri?

Voiam să citesc ‘Wintergirls’ a lui Laurie Halse Anderson. Putea să fie un prim contact nedureros cu o scriitoare despre care am auzit suficient de multe încât să vreau să văd cum scrie. Plectrude mi-a vorbit despre ‘Speak’ și am ales să o citesc mai întâi pe aceasta, pentru că îmi place când cineva îmi recomandă o carte (mulțumesc, Miss P.!) și apoi pentru că am văzut videoclipul acesta:

Poezia o puteți citi și aici. Așadar au trecut 10 ani de la lansarea cărții ‘Speak’. Înainte să citesc cartea, cu toate că am o educație desăvârșită în ceea ce privește monstrul din viața cotidiană (mulțumită televiziunii în mare parte), m-am întrebat dacă se poate vorbi despre adolescență și viol cu bun simț. Răspunsul mi-a fost neclar, mai întâi pentru că fără a fi insensibil, sunt obișnuit cu o oarecare ipocrizie justițiară în genul ăsta de cazuri, apoi pentru că e foarte greu, după părerea mea, să cuantifici suferința cuiva. N-am fost violat niciodată, deci nu am de unde să știu ce simte o victimă. Compasiune? Desigur. Convalescență psihică? Și asta, da, de ce nu. Dar cam aici se opresc noțiunile mele despre trauma unui viol. Și, probabil ca majoritatea tăcută sau grăitoare, am la îndemână un arsenal suficient de drame la care să fac referință fără să am nevoie de viol în top 10.

Convenționalismul ăsta al meu (care mă face să iau mai întâi în calcul dramele colective sau cele cu care mă pot relaționa) a fost pus la grea încercare citind fiecare propoziție din ‘Speak’. Cartea este scrisă chiar foarte bine, și așa am putut să trec peste altă prejudecată, cum că literatura contemporană pentru adolescenți n-are cum să fie foarte complexă sau bine pusă la punct. Am fost uimit să descopăr, deci, o lume aproape la fel de desăvârșită ca universurile paralele din ‘Girl, Interrupted’ a Susanei Kaysen. Și o echidistanță calculată și o calibrare aproape perfectă a sentimentelor. Povestea unui acting-out al unei victime al unui viol are, probabil, pașii săi bine descriși într-un tratat de psihoterapie, dar și viețile noastre se regăsesc în același tratat și totuși diferă. Așadar, nu m-am așteptat să văd cum o poveste, indiferent ce încărcătură negativă are, să mă captiveze. Primele o sută de pagini le-am citit fără pauză, apoi după o repriză de somn, au urmat și ultimele o sută. Nu sunt genul care se entuziasmează când binele învinge sau când narațiunea se rotunjește: probabil că nu mai poți face asta după ce citești un număr variabil de cărți. Dar m-am bucurat să văd că există confort în tăcere, că lipsa unei mărturii nu este sfârșitul lumii și că fictiv cineva poate să nu vorbească timp de un an și viața să meargă înainte. Era nevoie, cred, de o poveste despre adolescenți neîngrijiți, tăcuți, care navighează prin viața cotidiană cu un al șaselea simț al pericolului. Am fost și eu pe acolo, fără să fiu împins de vreo experiență negativă să mă închid în mine sau să găsesc confort în lucruri pe care ceilalți le-ar cataloga drept bizare.

‘Speak’ a împlinit anul acesta 10 ani. Evitând o discuție despre catarsisul cititorilor, probabil că nu mai rămâne să spun decât că e o carte convingătoare. Și că, în ciuda poveștilor nefericite cu final nefericit pe care le vom auzi la știri și azi și mâine, e bine să avem acces din când în când la lumea tăcută a unui personaj cum este Melinda din cartea lui Laurie Halse Anderson. Fie și numai pentru egoista recunoaștere că suntem altfel, preferabil, un altfel împăcat cu sine.

W.H. Auden și Christopher Isherwood au fost poster worthy pentru mine dinainte de Oscar Wilde și asta din cauză că în liceu mi-am ghidat lecturile după un dicționar de literatură și cum deconspirau autorii dicționarului un scriitor gay, trebuia să îl citesc, dar viața avea ordine alfabetică. Așadar cei doi, dar și E. M. Forster, David Leavitt sau Larry Kramer au fost primii mei eroi gay (*)

Mi-e neclar dacă m-au atras mai întâi pentru felul în care arătau pe coperta iv a unei cărți sau pentru ce scriau, pentru mine ajungea statementul că am echipa mea de scriitori gay cu care să-mi petrec singurătatea în așteptarea unor timpuri mai puțin singure. Și Isherwood a existat pentru mine prin aluzii, secrete și vieți duble ca în ‘Goodbye to Berlin’ (care mi-a cauzat irevocabila pasiune pentru ‘Cabaret’)  până când am citit corespondența lui cu E.M. Forster (cea incompletă; cea completă avea să apară prima dată doisprezece ani mai târziu, așa) și mi-am dat seama că viața gay nu e un fel de efect de microscop asupra fascinantei vieți a bacteriilor. Și cred că pentru asta trebuie să le mulțumesc amândurora. E ciudat cum viața adolescenților poate fi schimbată de cineva care eventual a și murit înainte să se nască el/ea, și nu de cea a contemporanilor săi, chiar și cei mai apropiați. Naturalețea corespondenței dintre cei doi (‘Don este bine, mulțumesc, și îți transmite toate cele bune. Pictează destul de mult, în loc să desenze, dar e mereu vorba de portrete. N-are pic de entuziasm pentru peisaj, natură moartă sau ceva abstract. Ne vom vedea la New York unde petrecem Crăciunul. Am terminat două cărți, una se cheamă ‘A Single Man’, care e numai și numai despre acest loc, și lunga și obositoarea biografie Ramakrishna la care am lucrat toți acești ani’ **) și indiciile de lectură n-au fost egalate câțiva ani de nicio părere din jurul meu și am trăit câțiva ani cu impresia singurătății.

Că single și singur nu înseamnă același lucru aveam să descopăr câțiva ani mai târziu. Poate este mai bine că am citit ‘A Single Man’ nefiind single, într-o vacanță de primăvară în total neprietenoasă Roma. Îmi luasem cu mine temele de examen (Restoration comedy, ce poate fi mai puțin comic decât Dryden?) și ‘A Single Man’, cartea despre care citisem doar rândurile de mai sus înainte s-o citesc. Nu-mi amintesc nimic din vacanța respectivă care să nu provină din paginile cărții. Povestea profesorului de literatură de 58 de ani care supraviețuiește morții prietenului său special este ceva de care poți să te apropii la orice vârstă, atâta vreme cât morbul singurătății ți-a tăiat măcar o dată calea. Și ce poate fi mai apăsător decât singurătatea în California toridă a rivalităților de suburbie, a anilor 1960 în care lumea nou burgheză nu știa mare lucru despre homosexualitate și cu atât mai puțin despre consilierea PTSD, m-am gândit. Puține lucruri au egalat sinceritatea rândurilor lui Isherwood, iar vulnerabilitatea personajului principal, George, dureroasă pentru oricine a fost single vreodată, mi s-a părut poate cel mai bun portret pentru ce, îmi închipuiam atunci, va fi și viața mea adultă.
Eu nu mă îndrăgostesc frecvent de personaje din cărți; e un lucru pe care l-am învățat prea devreme ca acum să mai pot face ceva în privința asta. ‘A Single Man’ este o carte pe care, altfel decât ca un rând de bibliografie, am uitat-o timp de 10 ani. Nu e de mirare, cum nu e de mirare nici că am citit în acești ani Cunningham fără să-mi dau seama cât de multe a învățat de la Isherwood. Recitind-o zilele acestea (de două ori. Cum am terminat ultima pagină m-am întors la prima.) mi-am dat seama că e o carte de care am nevoie și acum. Povestea bărbatului în vârstă prin mintea căruia se perindă fantezii cu tineri nu are niciun defect, la fel cum nici prototipul de femeie single cu prieten gay nu poate fi altfel decât genial (abia aștept, btw, să văd ce face Julianne Moore din rolul ăsta în filmul lui Tom Ford). Și chiar dacă nu are un rol principal în viața mea, trebuie să recunosc că optimismul a făcut loc și scenariului ăsta. Dar cel puțin nu mai mi-e frică de singurătate. Și cum ar putea să-mi fie, când singurătatea poate fi îmbrăcată în cuvinte atât de frumoase?

Nu cred că se vor schimba prea multe lucruri pe durata vieții mele (ce altceva contează?) în regimul oamenilor single sau persoanelor gay. Sau în combinația celor două regimuri. Știu, totuși, că dacă voi mai putea reciti ‘A Single Man’, lucrurile vor fi mai ușor de acceptat.

* Pe eroii mei din adolescență care mai sunt în viață am avut ocazia să-i intervievez (David Leavitt, Larry Kramer).

** din scrisoarea lui Christopher Isherwood către E.M. Forster din 13 decembrie 1963.

2009 parcă a început în martie! Asta, bineînțeles, dacă mă gândesc la ziua ploioasă din martie în care am ajuns cu o oră mai târziu la ședința de autografe Fangoria din Fnac-ul din Madrid. Cred că ăsta e primul album pe care mi-l amintesc când mă gândesc la muzica din 2009, ‘Absolutamente’. La câteva zile urma să o cunosc pe solista de la Fangoria, Alaska, și să mă bucur de povești madrilene cu un trecut la fel de ploios și în mare parte auster: nimic din beatul flamboiant din cel al nouălea album de studio al formației. ‘Las Walpurgis te van a llamar’ și ‘Ensayo para una despedida’ dar și ‘Más es más’ sunt preferatele mele pentru fredonatul sub duș. (ascultat: martie, live: -)

Tot în 2009 mi-m testat acut limitele cu ‘Music for Men’ de la Gossip. E foarte tare albumul ăsta, și cred că după ce dai sonorul mai încet (măcar mental când nu se poate fizic) și asculți ce spune Beth Ditto pe acolo nu e rău deloc. Unde mai pui că avem pe albumul ăsta ‘Love Long Distance’ și ‘Heavy Cross’. Cu astea s-a scris istorie în 2009! (ascultat: iunie, live: -)

‘Sounds of the Universe’ de la Depeche Mode nu e numai albumul la care speram cel mai puțin și aveam cele mai mici așteptări, dar și albumul care mi-a călăuzit pașii prin lume. ‘Fragile Tension’ este clar melodia mea preferată, asta după ce a detronat melodia pe care Dave Gahan nu s-a hotărât cum s-o cânte live (fix până n-a mai cântat-o deloc), și anume ‘Peace’ (funny e că și în videoclip începutul e diferit de cel de pe album). E un album nu de nota 10, dar pe acolo pe undeva, are toate ingredientele pentru a nu mă supăra foarte tare dacă ăsta e ultimul album ever Depeche Mode. (ascultat: mai, live: Tel Aviv, Budapesta, Barcelona, Barcelona)

Tori Amos ne-a propus anul ăsta deja două albume, ‘Abnormally Attracted to Sin’ și ‘Midwinter Graces’, despre primul nu am decât cuvinte de laudă, tare frumos s-a descurcat Tori cu el, avem un ‘Welcome to England’ bun cam pentru orice dimineață urbană și un ‘Curtain Call’ care îți cam schimbă viața, avem și un ‘Strong Black Vine’ care sună infernal de bine live. (ascultat: iunie, live: Viena)

Deși după primele audiții Placebo cu ‘Battle for the Sun’ am fost deprimat câteva zile, mi-am revenit repede. Albumul nu e rău deloc, poate diferit de ce eram obișnuiți să auzim când tema era Placebo, dar are suficiente puncte de sprijin să fie un album despre care să se scrie mai mult decât câteva rânduri. ‘Devil in the Details’, ‘Speak in Tongues’ și ‘The Neverending Why’ sună perfect, adică nici eu n-aș putea să le fredonez mai bine. Și cred că ăsta, cel puțin pentru mine, e un criteriu suficient de bun. Și concertul și interviul cu Placebo rămân pentru mine un moment foarte special din 2009. (ascultat: iunie, live: București)

‘Lungs’ de la Florence+the Machine este albumul de care îmi pare cel mai rău că l-am descoperit târziu, întrucât turneul lor era deja în zone mai puțin accesibile (gen Australia). Dar cum m-am hotărât deja să-i văd în 2010 la Paris, și sper să nu mă rețină nimic s-o fac, pot să vorbesc despre ‘Lungs’ ca albumul care m-a convins instant că asta e o formație pe care trebuie s-o urmăresc. De la ‘My Boy Builds Coffins’ la ‘Girl with one Eye’, cu temeinice opriri la ‘Drumming Song’, ‘Rabbit Heart’ și ‘You’ve Got the Love’, albumul a suferit în scurt timp câteva mii de audiții și acum nu pot decât să fiu nerăbdător să văd cum va fi live. (ascultat: octombrie, live: -)

Mă întreb ce înseamnă ‘Kingdom of Welcome Addiction’ pentru IAMX, că pentru mine știu sigur că înseamnă numai lucruri bune. Îmi pare rău că am ratat prestația lor live de la București, dar sper că vor suna la fel de bine și în 2010 la Madrid. Având în vedere că de ceva timp nu mai concep o zi fără ‘Tear Garden’ (aka ‘Tiergarten’), ‘You Can Be Happy’ sau ‘Think of England’, am dovada clară că e vorba de welcome addiction. (ascultat: mai, live: -)

Și am mai avut Morrissey cu ‘Years of Refusal’, Manic Street Preachers cu ‘Journal for Plague Lovers’, Air cu ‘Love 2′, Lily Allen cu ‘It’s not me, it’s you’, Imogen Heap cu ‘Ellipse’, Royksopp cu ‘Junior’, Patrick Wolf cu ‘The Bachelor’, The Raveonettes cu ‘In and Out of Control’, Yeah Yeah Yeahs cu ‘It’s a Blitz’, Soulsavers cu ‘Broken’, Pet Shop Boys cu ‘Yes’, Brett Anderson cu ‘Slow Attack’ și probabil încă alte câteva sute de albume care au făcut 2009 mult mai bogat decât 2008, iar mie mi-au făcut viața mai frumoasă.

Alte concerte din 2009 aici. Ce-am ascultat bun în 2008 aici.