Penguin Books a trecut și de landmarkul celor 75 de ani a provocat anul acesta șase tattoo artists să deseneze copertele pentru șase titluri contemporane, lansând astfel colecția Penguin Ink. Titlurile sunt: Will Self, “The Book of Dave” (design: Duncan X); Jonathan Coe, “The Rotters’ Club” (design: Han van de Sluys); Ali Smith, “The Accidental” (design: Judd Ripley); Zadie Smith, “White Teeth” (design: Lynn Akura); Nick Hornby, “High Fidelity” (design: Russ Abbott); Zoe Heller, “Notes on a Scandal” (design: Valerie Vargas).

Numele lui Vesna Maric mi-era cunoscut din Time Out London, dar din comoditatea cu care tratăm deseori un nume care apare cu font minuscul sub titlul unui articol care ne interesează, nu am știut nimic despre ea. Nu am știut nici când numele, care mi s-a părut cunoscut, îmi nara Croația în ghidul Lonely Planet. Doar când am dat peste “Bluebird” (feb-10, Granta Books) i-am acordat mai multă atenție. “Bluebird” e o carte sumbră și blândă, una care face cronica motivului pentru care o persoană tânără (Maric are 35 de ani) s-ar apuca să-și scrie memoriile.

Motivul nu este altul decât războiul din Bosnia, dintr-o istorie recentă și apropiată geografic despre care trebuie să recunosc că nu știu foarte multe lucruri. Turistic vorbind, nu am dat niciodată atenție relicvelor războiului, doar m-am mirat, într-o inconsecvență europeană demnă de anii 2000, că urmele războiului sunt cosmetizate și oamenii nu consideră că recentul conflict e un subiect de conversație cu turiștii, așa cum nedrept și doar pasager m-am gândit cât de repede poate deveni un oraș pe care îl știam numai din știri și perpetuu sub explozii locuibil și o țintă surprinzătoare pentru călători. Nici Vesna Maric nu știe multe despre războiul din Bosnia. La 16 ani, la doar câteva luni după izbucnirea războiului, Maric este aleasă, alături de sora sa, să facă parte dintr-un transport de copii al unui antreprenor bosniac și va ajunge în Marea Britanie, repetând, după 50 de ani, istoria Kindertransport-urilor din al doilea război mondial. Faptul că istoria și repetabilitatea cruzimilor ei sunt omniprezente în secțiunea bosniacă a cărții nu m-a mirat. M-a mirat, în schimb, faptul că istoria permite ca destinul cuiva cu o vârstă apropiată la doar 600km distanță să fie mult mai crud – o copilărie pe care mi-am permis-o în lectura cărții. Dacă despre război propriu-zis Maric scrie puțin și folosind informație la mână a doua, despre efectele războiului, înstrăinare, relocarea într-o țară a cărei limbă o cunoștea doar din muzica de la radio și despre locul pe care un azilant de război îl putea ocupa în societatea britanică de la sfârșitul secolului XX vorbește cu siguranță, din experiență personală, fără să filtreze nici măcar cele mai neplăcute aspecte. Povestea lui Vesna Maric este despre o femeie care refuză să iasă din casă înaintea războiului și nu își schimbă obiceiurile nici după izbucnirea conflictului, iar vecinii, care se retrag într-un adăpost, văd cum casa în care locuia este bombardată fără să încerce măcar să o scoată din casă. Este despre lungul drum cu autocarul din Bosnia până în Marea Britanie – atât de lung încât o călătoare, literal, înnebunește. Este o poveste despre oameni care nu pot înțelege de ce viața lor trebuie să se schimbe atât de dramatic, în felul în care numai războiul știe să o schimbe și care se uită temători pe geamul unui autocar la viața locuitorilor din Europa, care continuă nestingherită în momentul în care ei au pierdut totul, iar acest tot este neclar până și binefăcătorilor lor din țara făgăduinței, Marea Britanie: odată ajunși acolo și tratate cu simplitate și compasiune de voluntari, femeile din transportul din care făcea parte și Maric încearcă în puținele cuvinte pe care le au la dispoziție să explice:

“They spent hours explaining that we used to have everything: beds, sheets, extra linen in the cupboards, embroidered, starched; crystal glasses, memories, china, passports, vacuum cleaners, pets, tastes, holidays, smells, sounds, and that most of all, we loved, loved each other, that we hadn’t spent the last fifty years secretly hating each other’s guts, waiting for the first opportunity to rip each other open in the most savage ways. They wanted to explain that war was a mistake, a ploy of evil politicians, it had nothing to do with us, the people sitting before them.”

Dacă războiul nu e prezent decât în primele capitole ale cărții, efectele sale se fac simțite peste tot. Vesna Maric povestește cum moștenirea războiului face parte din moștenirea ei, în mod ironic, singura pe care o are, alături de fotografii și scrisori din prima parte a vieții din Bosnia. În evoluția ei de la beneficiar al serviciilor sociale la un cetățean britanic ale cărui origini nu le mai chestionează nimeni de când, ajunsă în Marea Britanie, și-a pierdut diacriticele din nume, oamenii, locurile, dar și poveștile își schimbă textura și încărcătura emoțională. Din sentimente de neputință și ură se nasc altele, care subliniază cât de trecător este totul în viață și într-un final, că nu te poți baza niciodată pe un curs stabil al istoriei. Și numai pentru introspecția copilului care a trecut prin război, dacă nu pentru efortul femeii care și-a redefinit viața forțată de circumstanțe, “Bluebird” e o carte pe care o recomand cu căldură. Stilul lui Maric este incredibil de captivant și foarte sigur pe sine  -  ceea ce face lectura cursivă și deseori sentimentală.

Titlul cărții (și cel al postării) sunt din melodia “The White Cliffs of Dover” în interpretarea lui Vera Lynn, pe care Vesna o asculta în copilărie la radio:

Dacă ați văzut “Howl” înseamnă că sunteți deja familiari cu arta lui Eric Drooker, pentru că el este responsabil pentru ilustrația care a stat la baza fragmentelor animate; dacă nu, vă recomand filmul cu căldură întrucât este un film foarte bun și orice revedere cu James Franco sau Mary-Louise Parker este binevenită – iar povestea procesului creativ care a stat la baza poemului lui Allen Ginsberg, “Howl” (+) și a procesului deloc creativ, prin care se dorea interzicerea poemului, fiind considerat obscen este una care merită cunoscută.

O parte din mine nu a fost deloc surprinsă să găsească un poem transformat în roman grafic; este aceeași parte care s-a bucurat de “Invisible Monsters” a lui Chuck Palahniuk în format grafic, dar nu a putut să se bucure de “Twilight” în același format. Cum nu am negat niciodată nici calitatea de text-cult pentru “Howl” și nici importanța diseminării romanelor grafice, faptul că “Howl” poate fi citit ca un roman ilustrat mi s-a părut cel mai bun lucru care poate fi făcut cu un text care are peste 50 de ani și care cel puțin conversațional și academic și-a pierdut din savoare (pentru că este exemplu pentru prea multe chestii). Dar a fost și o parte din mine care a fost surprinsă – și poate și mai important, în mod plăcut – de romanul grafic “Howl” (nov-10, Penguin Books). Este aceeași parte care are ocazia să vadă, la aproape 20 de ani de la prima lectură a poemului armonii noi și o conceptualizare foarte contemporană a capitalismului și consumerismului, de data aceasta cu visual props.

Primul lucru pe care l-am observat răsfoind “Howl” a fost cât de întunecate sunt desenele lui Eric Drooker. Dar acest lucru nu era decât o observație pasageră și neîntemeiată, pentru că la o privire mai atentă am văzut că practic fiecare desen are o lună, flacără, vâlătaie sau fascicul de raze care luminează întregul desen. Un joc cu focul în fiecare desen, care, printre altele, adaugă adâncime versurilor lui Allen Ginsberg și creează puncte focale atât în desen cât și în text. Alt lucru pe care m-am bucurat să-l descopăr recitind “Howl” în această experiență alternativă a fost modalitatea inedită de a reîmpărți textul poemului în fragmente corespunzătoare pentru câte un tableau într-o manieră mai puțin corectă din punct de vedere stilistic, dar care are virtuțile sale atunci când vine vorba de ‘vizualizarea’ textului.

Nu-mi propusesem să recitesc “Howl“, dar mi-a făcut plăcere să-l regăsesc în varianta aceasta. În plus, am avut ocazia să mă întreb cum pare cuiva “Howl” dacă prima lectură este în format grafic. Iar răspunsul n-a întârziat să apară, e același text puternic și alert, cu aceeași încrâncenare și cu aceeași concizie metaforică, dar cu un plus de appeal pentru anii 2010 în care atenția față de un text poate scădea simțitor în absența unui context multimedia.

Aseară am retrăit frumoșii ani 1990, frumoși pentru că eram tânăr și nu pentru că au fost ei neapărat frumoși, în compania unei cărți care strânge în cele 155 pagini toate versurile scrise de Brett Anderson din anii Suede și cei ai carierei solo. Am rezistat tentației să pun un loop în iTunes și să citesc, prima oară după mai bine de 10 ani, versurile pe care le știam prea bine fără sonor, fără băieții ăștia care înseamnă pentru mine tot ce-am avut mai bun ca fundal sonor în anii 1990 și care în mod surprinzător, într-un trend care aduce iar în prim plan nouăzeciștii britanici îmi sună ca și cum n-au plecat niciodată de lângă mine. Și adevărul este că nici n-au plecat, nu din 1993 încoace, am demagnetizat câteva casete, am spart câteva cd-uri, i-am luat cu mine peste tot în iPod, iar acum sunt cu mine în formatul ăsta atipic, de carte de versuri fără muzică.

“The Words of Brett Anderson: A Collection of Lyrics from 1992 to 2009” (Universal Music Publishing, ian-10) vine într-un volum tipărit clasic, așa cum m-aș aștepta de la un volum de John Keats, în copii semnate de mână de Brett Anderson. Oricât de mult aș cunoaște muzica lor, majoritatea melodiilor Suede ascultându-le de câteva sute de ori, nu am cum să neg efectul defamiliarizant pe care versurile îl au când le vezi pe hârtie. Majoritatea melodiilor au fost ascultate cu inlay-ul desfășurat al casetelor în brațe, pe vremea când Altavista dădea puține rezultate și chiar și înainte de asta, pe vremea când mă bucuram să găsesc aluzii culturale de la Oscar Wilde sau Lord Byron citire, când Suede era și nu era britpop în funcție de persoana cu care discutai, când o iubeai sau o urai pe Justine Frischmann (și în secret o urai oricum pentru că a fost și cu Brett Anderson și cu Damon Albarn), când era cool și apoi nu atât de cool să asculți Suede, iar eu bănuiam că toată lumea ascultă in the closet, pentru că nu puteam să-mi închipui lumea fără Suede. Apoi sunt melodiile din perioada în care puteam să înghit și versuri precum “she lives in a house/she’s stupid as a mouse/and she’s going where the lights are on” conștient că nu au cine știe ce valoare (deși “Savoir Faire“, melodia din care provin, nu e rea deloc) doar pentru că înainte ascultasem “Daddy’s Speeding“, “The Asphalt World” sau “Pantomime Horse“. Dacă mă întreabă cineva ce au însemnat Suede pentru mine, well, ei m-au învățat ce înseamnă fandom și ce înseamnă să fii tu însuți, de ce genderfuck-ul este și va fi chic și ce înseamnă să asculți un album zile întregi, fumând o țigară pe pervaz sau întins pe podea cu căștile în urechi, ce înseamnă să pui un poster pe un perete și câte și mai câte.

“ The Words of Brett Anderson: A Collection of Lyrics from 1992 to 2009” este cartea pe care dacă aș fi avut-o la 15 ani, viața ar fi fost mult mai frumoasă. Iar acum, după aproape 20 de ani, când vine, reușește să mă facă să mă gândesc la toate lucrurile pe care le-am trăit în compania muzicii Suede.

Titlul postului vine dintr-un vers Suede, desigur, “pornographic and tragic in black and white” și mi s-a părut cea mai bună descriere a cărții, negru pe alb, versurile pornografice și tragice la care nu numai adolescentul din mine poate să rezoneze. Versul este din “Heroine“:

Nu mai știu când s-a întâmplat exact, dar la un moment dat am dezvoltat o teorie despre rolul lecturilor mai light în traiul cotidian, dar știu cu siguranță că momentele pe care le-am petrecut cu ultima carte a lui Erica James, “The Queen of New Beginnings” (apr-10, Orion Books) au fost quality time de la pagina 1 la pagina 432: nu este, într-adevăr, primul lucru la care te aștepți când dai de recomandarea asta de carte într-o seară în care faci față la două challenge-uri contemporane: 1kg de înghețată și Ok! Magazine.

“The Queen of New Beginnings” are un titlu perfect pentru o carte care se dorește chicklit și chiar dacă nu inovează într-un gen din start restrictiv, e o carte care intră cu ușurință la categoria de page-turners. Premisa cărții este că potențialul nostru de reinventare personală e poate partea din noi pe care o exploatăm în cea mai mică măsură, motivați fiind de confortul pe care ni-l oferă obișnuința, dar și siguranța falsă pe care ți-o conferă propriile prejudecăți despre viață în general. Alice Shoemaker, personajul principal al cărții, ilustrează foarte bine teoria reinventării personale: în momentul în care viața e altfel decât și-a propus-o își schimbă numele, profesia, trecutul, obiectivele – absolut tot ce ar putea să o țină în loc într-un impas dispare în momentul în care regina noilor începuturi alege să supraviețuiască în loc să sufere consecințe. Pentru că trecutul familiei ei într-o casă sugestiv numită Cuckoo House nu este unul cu care să se mândrească, pentru că planurile ei de a deveni actriță sunt zădărnicite de o combinație de lipsă de talent și lipsă de potențial de compromis într-o piață în care înțelege foarte bine cine și cum trage sforile, pentru că să te expui ca victimă a unei povești de dragoste nefericite nu intră în planurile lui Alice, aceasta alege să găsească în fiecare dintre aceste situații potențialul de reinventare și să își reînceapă viața după bunul plac.

Erica James nu a scris degeaba înainte de “The Queen of New Beginnings” alte zeci de titluri de chicklit, cartea asta are întreg arsenalul de romance, personaje inedite (o doamnă nonagenară care face investigații pe internet sau o doamnă a cărei viață e dictată de posibilitatea de a fi invitată la show-uri televizate), celebrități (Madonna, the baby snatcher of Malawi joacă și ea un rol în narațiune) și suspans. În compania unei cutii de bomboane și din vărful patului, “The Queen of New Beginnings” e o lectură curativă pentru weekend, vacanță sau pentru momentele în care ai impresia că impactul celor din jurul tău nu este conform cu planurile tale.

Suzan Colon nu era un nume de care să fi auzit și pe care să-l fi targetat în lista mea de lecturi până foarte de curând, dar după ce am citit “Cherries in Winter: My Family’s Recipe for Hope in Hard Times” (Doubleday, oct-10) și după ce am dat la o parte glazura trendului cu cărți scrise de femei care redescoperă gătitul și prin asta o nouă balanță în viața lor, m-am bucurat să găsesc o scriitoare ale cărei viitoare cărți le voi citi cu siguranță.

Motivul principal ar fi atitudinea echidistantă pe care Suzan Colon o are față de viața ei în momentul în care, după 24 de ani de muncă și huzur (sau muncă pentru huzur, cum trage concluzia la un moment dat) își dă seama că este total nepregătită pentru o lume în care îți poți pierde locul de muncă, trebuie să intri în magazine în care nu ai mai intrat niciodată, ținând stângaci un snop de cupoane și mai ales, trebuie să îți dai seama că familia ta a dansat grațios cu sărăcia timp de 100 de ani, iar cei 20+ ani în care tu ai ales un lifestyle diferit de al lor sunt doar un accident fericit, dar care nu are potențialul educațional al caietului de rețete și a celui de cumpărături pe care bunica ta le ținea cu sfințenie în urmă cu 60 de ani. Suzan Colon nu încearcă nicio clipă să se menajeze și vede, peste dorințele și frustrările ei de carieră un plan profund, în care este doar o altă femeie din familia ei, care poate trece cu ușurință de la mâncarea comandată la cea gătită în casă, de la apa cumpărată la cea de la robinet, de la paltonul de 600 de dolari la cel de 50, dar mai ales de la o viață în care se simțea hăituită, nu de muncă, ci de propriile pretenții de lifestyle, la una în care este în control.

Un al doilea motiv pentru care mi-a plăcut cartea este felul în care Suzan Colon introduce ideea supraviețuirii: provenind dintr-o familie de femei care au crescut singure copii și care au știut să aibă grijă una de cealaltă prin vremuri mult mai dificile decât cele pe care le trăiește ea, Colon crede în ceea ce ea numește ‘întoarcerea la cratiță‘ nu pentru că dorește să-și ciuntească feminismul egalitar sau pentru că nu își găsește locul într-o lume corporate a bărbaților, ci pentru că e o tehnică de supraviețuire și pentru că în propriile cuvinte, feminismul și independența se manifestă mai ales atunci când ești gata să iei măsurile necesare supraviețuirii. La 60 de ani după ce bunica sa, care dorise să meargă la universitate și devină scriitoare, își întreține familia dintr-un salariu de secretară și scrie ordonat cronica rețetelor culinare și le strânge într-un biblioraft care devine baza acestei cărți, Suzan Colon, care a mers la universitate și este scriitoare, găsește în rețetele bunicii nu numai soluții economice și sănătoase pentru mesele zilei, dar și sursa inspirației pentru cartea sa: o poveste despre cât de sănătos mâncam și măncăm, despre cum o masă modestă justifică un desert extravagant, despre cum cheltuielile excesive ne distrug percepția despre viața liniștită pe care o putem avea.

Dacă înainte să-și piardă slujba Colon renunța unul din mijloacele de transport necesare să ajungă la serviciu și astfel economisea 100 de dolari din salariul ei de șase cifre (ba, mai mult, a scris un articol de revistă despre această biruință a ei), gândul reconfortant că nu trebuie să-i pese de cheltuieli atâta vreme cât câștigă teren la intrări este pus sub semnul întrebării radical și cu picioarele pe pâmânt: dacă timpul ei de referință pentru fericire este o copilărie pe care a petrecut-o în sărăcie, înseamnă că poate renunța la extravaganțele pe care și le permitea tocmai ca să fie fericită și să regăsească bucurii simple și conforme cu noul ei stil de viață.

Fiecare capitol din cartea lui Suzan Colon începe cu o rețetă culinară și se continuă cu alta, de viață. Trecerea de la consumerism la comerț responsabil și lecțiile de viață intergeneraționale care sunt presărate peste tot în carte fac lecția lui Colon una care merită atenție, mai întâi prin pitorescul exemplelor (un roadtrip din anii 1950 în Florida al cărei buget era 50 de dolari, cum să oferi comfort food celor care au pierdut pe cineva drag, de ce meriți un hamburger după ce te desparți de cineva), apoi prin felul deloc agresiv în care prezintă downgrade-ul de lifestyle ca fiind nu o soluție contingentă, ci o decizie conștientă și necesară.

“Lumina Soarelui este sursa noastră esențială de energie. Fără ea, nu numai că ar scădea temperatura Pământului la un nivel greu de imaginat, dar și o crustă densă de gheață ar acoperi prompt suprafața planetei. Puține microorganisme, poate niciunul, nu ar supraviețui. Dacă Soarele ar dispărea complet, Pământul ar fi privat de ancora sa gravitațională. Nu putem să concepem lumea noastră fără Soare: dar cum ar fi fără Lună?“

Acestea sunt cuvintele cu care începe Bernd Brunner frumosul său studiu ‘Moon: A Brief History‘ (nov-10, Yale U.P.). Deloc mulțumit de lipsa de temei istoric al Lunii așa cum o cunoaștem și frapat de continuum-ul științific pe care fiecare expert se simte dator să-l perpetueze atunci când vine vorba de Lună, domnul Brunner s-a gândit să ofere o istorie populară a Lunii, care merge de la azteci la cinematografie și care ne arată bogăția materialelor și credințelor despre Lună.

De ce urlă lupii la Lună? Aselenizarea omului este un mit? Ce sunt iepurii de pe Lună? Care e legătura dintre Luna de pe cer și luna din calendar? Ne putem deplasa pe Lună fără un pogo stick? Și de ce Luna lui Georges Méliès este atât de amuzantă? Acestea sunt câteva din cele peste 100 de întrebări despre Lună la care cartea publicată recent de editura universitară de la Yale încearcă să răspundă cu un amestesc șarmant de doct și popular: practic textul lui Brunner se pretează în egală măsură la o discuție cu prietenii la bere și la un auditoriu universitar în care pledează un profesor cool. Între atracția noastră pentru fazele lunii, dispute despre calendare și la torționari religioși care au încercat să pună bețe în roate științei, Bernd Brunner se mișcă agil și povestește cu tălc elemente de istorie culturală, face lumină peste abstracții științifice și poate, cel mai important, ne face atenți la Lună într-un fel care nu trădează nici obscurantism, nici teamă, nici ezoterism – pur și simplu propune o istorie savuroasă a Lunii, cu o coloratură deosebită și cu o încărcătură culturală pe care era momentul să le pună cineva pe hârtie.

În august, entuziasmat de ‘Room‘ a lui Emma Donoghue, scriam despre această carte ca fiind probabil cea mai bună carte citită în 2010. Acum sunt bucuros că mi-am luat această rezervă – și încă și mai bucuros că ultima carte citită anul acesta s-a dovedit a fi cea mai bună: nu înseamnă deloc că ‘Room‘ îmi place brusc mai puțin (fac deja planuri în care încerc să-mi justific relecturarea ei pronto), ci pur și simplu o altă carte mi-a adus o experiență mai bogată și mai aproape de suflet – e vorba de cartea lui Colum McCann, ‘Let the Great World Spin‘.

Câștigătoare a unui National Book Award (înaintea dragei mele ‘Just Kids‘ a lui Patti Smith), cartea lui Colum McCann mi-a dat, fără să fie vorba de nicio similitudine aparentă, senzația pe care am avut-o citind prima dată ‘The History of Love‘ a lui Nicole Krauss. Ficțiunea lui McCann este despre personaje în labirintul urban al New Yorkului anilor 1970, în care preotul/călugărul Corrigan ia calea Americii, părăsind Dublinul său natal, la fel ca și Colum McCann, care s-a născut în Irlanda și s-a stabilit ulterior în SUA. Lui i se alătură drifter-ul Ciaran, fratele său, casnica și adorabila Claire, Lara cea dependentă de droguri, prostituata Tillie și fiica sa Jazzlyn, dar și judecătorul Solomon Soderberg – viețile lor având mai mare legătură decât dă de înțeles direct Colum McCann. Romanul este sensibil, pertinent, cu tablouri superbe din New Yorkul șaptezecist și cu multe flashbackuri dublineze.

Faptul că domnul McCann nu-și asumă relațiile dintre personaje provine dintr-un artificiu literar delicios. Romanul se deschide cu un eveniment aproape uitat de istorie și aparent fără nicio legătură cu romanul: acrobația lui Philippe Petit din dimineața zilei de 7 august 1974, când acesta a parcurs la mare înălțime distanța dintre cele două turnuri WTC. La fel ca și Petit, care vede un New York unic, Colum McCann vede relațiile și interacțiunea dintre personajele sale panoramic, fără să le îngrădească devenirea și fără să le oblige la compasiune sau înțelegere față de viața psihică a acelor necunoscuți pe care el ni-i arată bogați sufletește și atât de contemporani.

‘Let the Great World Spin‘ este o lume minunată – una în care mi-a plăcut să mă scufund și din care am ieșit împăcat, zâmbind, și cât se poate de inspirat. La mulți ani!

(audiții bune din 2008 și din 2009)

2010 mi-a provocat multe audiții pe repeat. Parte din ele au fost new releases, dar am avut și multe revelații din trecut. N-am renunțat nicio clipă la fad-urile personale, așa că am avut parte numai de soundtrackul propriu și personal oriunde am fost.

Albumele mele preferate din 2010 sunt după cum urmează: ‘We are Born‘ (Sia); ‘Swanlights‘ (Antony and the Johnsons); ‘Mirror Mirror‘ (The Irrepressibles); ‘The American Jewels‘ (Marina and the Diamonds); ‘Wonderlustre‘ (Skunk Anansie); ‘Flamingo‘ (Brandon Flowers); ‘Night Work‘ (Scissor Sisters); ‘How to Destroy Angels‘ (How to Destroy Angels); ‘Infinite Arms‘ (Band of Horses).

Albumul live al anului este pentru mine ‘The We Meaning You Tour: London 27.05‘ (Sia) pe care sper s-o prind live în viitorul foarte apropiat.

Soundtrackul anului a fost fără doar și poate ‘A Single Man OST‘ (Abel Korzeniowski).

Melodiile care mi-au decis ritmul în 2010 au fost: ‘Never Gonna Leave Me‘ (Sia); ‘Mowgli’s Road‘ (Marina and the Diamonds); ‘Heavy in Your Arms‘ (Florence and the Machine); ‘God Loves Only You‘ (Skunk Anansie); ‘Ghost‘ (Antony and the Johnsons); ‘In This Shirt‘ (The Irrepressibles); ‘Love Lost‘ (The Temper Trap); ‘All the Lovers‘ (Kylie Minogue) și mă opresc aici înainte să încep să țopăi pe canapea.

Experiența mea multimedia preferată a fost site-ul thewildernessdowntown.com.

Concertele care mi-au schimbat viața în 2010 au fost Florence and the Machine @Bataclan, Paris și In Strict Confidence @Abaton, Praga. M-am mai bucurat de concertul Covenant @Club Control, București, pentru că de când i-am văzut în 2009 la Madrid așteptam un shot nou de adrenalină poetică suedeză. Concertul pe care îl aștept cu sufletul la gură în 2011 este Combichrist @Silver Church, București.

(2008, 2009, lista de lecturi, raftul de pe Goodreads, recomandările mele de lectură)

Cum se-apropie sfârșitul anului, fac deja tradiționalul bilanț al lecturilor superbe pe care le-am avut în 2010. Deși 2010 este al 2-lea an în care mi-am propus să citesc mai puțin, văd că iar am citit mai mult decât anul trecut: în 2009 răsuflam ușurat după 159 cărți, anul acesta după 180 (♣). Cu toate că nu pot decât să fiu recunoscător pentru timpul, inspirația și mai ales pentru frumoasele cărți apărute anul acesta, mi-aș dori ca în 2011 să pot să zic că am citit mai puțin de jumătate din cărțile pe care le-am citit anul acesta.

Ca de obicei, topurile de mai jos se referă strict la cărți apărute în 2010, citite în 2010. Mi se pare un semn de normalitate (♦).

2010 A FOST ANUL ÎN CARE MULȚI SCRIITORI MARI  DE FICȚIUNE AU LANSAT CĂRȚI NOI. Printre aceștia se numără: ‘The Pregnant Widow‘ (Martin Amis); ‘The Thousand Autumns of Jaoob de Zoet‘ (David Mitchell); ‘Freedom‘ (Jonathan Franzen), ‘The Lacuna‘ (Barbara Kingsolver); ‘The Terrible Privacy of Maxwell Sim‘ (Jonathan Coe);  ’The Boy Next Door‘ (Irene Sabatini); ‘Parrot and Olivier in America‘ (Peter Carey).

La aceștia se adaugă cei pe care i-am așteptat cu maximă nerăbdare și pe care i-aș lua cu mine oricând-oriunde-oricum: ‘Beatrice & Virgil‘ (Yann Martel); ‘The Forty Rules of Love‘ (Elif Shafak); ‘Let the Great World Spin‘ (Colum McCann); ‘Squirrel Seeks Chipmunk‘ (David Sedaris); ‘Great House‘ (Nicole Krauss); ‘By Nightfall‘ (Michael Cunningham); ‘A Secret Kept‘ (Tatiana de Rosnay); ‘The Very Thought of You‘ (Rosie Alison); ‘Room‘ (Emma Donoghue); ‘Girl in Translation‘ (Jean Kwok); ‘Tell All‘ (Chuck Palahniuk); ‘The Imperfectionists‘ (Tom Rachman); ‘The Girl with Glass Feet‘ (Ali Shaw); ‘Solar‘ (Ian McEwan); ‘Lovers in the Age of Indifference‘ (Xiaolu Guo).

Zic că un an în care scriu Amis, Franzen, Coe, Martel, Shafak, Palahniuk, Krauss și Cunningham poate fi numit orice, numai un an rău nu! (♦) Din nefericire, nu am găsit traducerea în limba română pentru nici măcar unul din titlurile de mai sus – lag-ul cultural persistă deci și în 2010.

PENTRU CĂ NU NUMAI LITERATURA ‘SERIOASĂ’ TE FACE SĂ TE SIMȚI BINE, NIȘTE CHICKLIT DE CALITATE MI-A FĂCUT NUMAI BINE ÎN 2010. Nu pot să nu încep cu dependența mea de S.A.T.C., pe care mi-am tratat-o cu ‘The Carrie Diaries‘ (Candace Bushnell). ‘Goodnight Tweetheart‘ (Teresa Medeiros); ‘Chelsea Chelsea Bang Bang‘ (Chelsea Handler -incidental trebuie să spun că toate cele trei cărți ale doamnei Handler sunt delicioase și mustesc de umor); ‘The Girl Who Chased the Moon‘ (Sarah Addison Allen, +) mi-au procurat de asemenea ore plăcute de lectură.

ÎN 2010 AM CITIT NIȘTE CĂRȚI PENTRU COPII GE-NI-A-LE! Morris Gleitzman a lansat ultimul volum din trilogia Once-Then-Now, și anume ‘Now‘ (Morris Gleitzman), iar de la Trenton Lee Stewart avem ultimul volum (so far) din seria Misterioasei Societăți Benedict: ‘The Mysterious Benedict Society and the Prisoner’s Dilemma‘ (Trenton Lee Stewart). Tot în 2010 m-am bucurat de ‘Otto: Autobiography of a Teddy-Bear‘ (Tomi Ungerer); ‘Noah Barleywater Runs Away‘ (John Boyne); ‘The Battle of the Sun‘ (Jeanette Winterson); ‘Return to the Hundred Acre Wood‘ (David Benedictus). Și să nu uit nici de novella care se adaugă la seria Twilight, ‘The Short Second Life of Bree Tanner‘ (Stephenie Meyer).

AUTOBIOGRAFIILE AU OCUPAT O PARTE IMPORTANTĂ DIN TIMPUL DE LECTURĂ. Și cum să nu fie așa, când am avut la îndemână apariții foarte interesante: ‘Me‘ (Ricky Martin); ‘My Life‘ (Keith Richards); ‘A Mountain of Crumbs‘ (Elena Gorokhova); ‘Things I’ve Been Silent About‘ (Azar Nafisi); ‘Lips Unsealed‘ (Belinda Carlisle) și nu în ultimul rând superba ‘Just Kids‘ (Patti Smith).

DINTRE FELURITELE CĂRȚI CU CARE MI-AM OCUPAT ÎN MOD PLĂCUT TIMPUL MAI TREBUIE SĂ MENȚIONEZ ‘Swanlights‘ (Antony & the Johsons); ‘The Happiness Project‘ (Gretchen Rubin); ‘The Heavens Are Empty‘ (Avrom Bendavid Val) și ‘Twilight: The Graphic Novel‘ (Stephenie Meyer).

ȘI NU ÎN ULTIMUL RÂND 2010 A FOST UN AN AL REDESCOPERIRILOR CELOR MAI PLĂCUTE, printre care reamintesc: ‘The Magic Toyshop‘ (Angela Carter); ‘Mysterious Skin‘ (Scott Heim); ‘Pippi Longstocking‘ (Astrid Lindgren); ‘White Oleander‘ (Janet Fitch) sau ‘Collected Stories‘ (Sylvia Plath). Și al descoperirilor din trecut care mi-au lăsat impresii puternice și pe care abia aștept să se facă timpul să le recitesc: ‘The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society’ (Mary Ann Shaffer & Annie Barrows); ‘The Solitude of Prime Numbers‘ (Paolo Giordano); ‘The Art of Racing in the Rain‘ (Garth Stein); ‘Push‘ (Sapphire).

Voi ce ați citit bun în 2010?

(♣) un fapt super-îmbucurător este că 122 din cele 180 cărți citite anul acesta au fost citite pe ebook reader: e o experiență ergonomică și naturală pe care o recomand tuturor.

L.E. Au mai tras linie la lecturile din 2010 Ana, Cristina, Diana și Dragoș.