Nu știu dacă ți se pare ceva schimbat doar pentru că port haine necunoscute ție, sau pentru că au trecut suficienți ani de când nu ne-am mai văzut și undeva imaginea mea s-a despicat în două, imaginea mea pe care o văd zi de zi măcar cu colțul ochiului în oglindă sau vreo vitrină și imaginea mea așa cum a continuat să existe în mintea ta. ‘Ai crescut’, îmi spui, și eu sunt mândru de cei 4 centimetri neașteptați care fac diferența de înălțime dintre noi mai mică. Nu îți spun că mai degrabă ai scăzut tu în înălțime, pentru că sigur pari mai scund decât în mintea mea. Te așezi pe fotoliul nou din colț și te rotești cu el, de parcă urmează să-l cumperi și vrei să vezi cât de trainic este. Lumina cade în același unghi nepriceput ca ultima dată când ai stat acolo, pe un alt fotoliu, deja în altă viață. Îți fac cafea cu lapte într-o cană unic supraviețuitor al unui set la care te uiți de parcă ai vedea-o prima dată. Brusc ești nedrept cu câteva sute de dimineți.

Dacă ăsta este efectul memoriei, eu cred că toată lumea ar trebui să se despartă câțiva ani. Mi se pare că abia acum te uiți la mine. Doar că acum nu mai este important. Folosim aceleași cuvinte ca acum câțiva ani când aveam vocabularul nostru de siguranță. Al tău e format din verbe la imperativ, jumătate din ele abia șoptite. Încerci să fii amabil cu neadecvarea mea necalculată în singurul spațiu în care mă simt bine. ‘Dacă pleci din nou, iar va trebui să redecorez’, îmi spun și zâmbesc. Din motive total diferite, îmi zâmbești și tu. Nu știu dacă ar trebui să mă bucur că ideea de a redecora o cameră și tot drumul tău urban până la ea este o perspectivă îmbucurătoare, dar zâmbesc. Tu te ridici, și ridici una câte una toate lumânările de pe poliță. Nu mi-ai urmărit mâinile făcând aceleași mișcări în niciun magazin din care le-am cumpărat, așa cum făceai când ajungeam împreună la cumpărături. Lumânările astea nu sunt ale noastre, sunt ale mele, la fel cam tot ce împărțim acum. Dacă-ți povestesc puțin despre fiecare în parte, pot deveni și ale tale. Dar nu știu încă pentru ce avem timp.

Acum le punem la loc. Asta-mi place la tine, știi, cum distanța dintre noi și obiecte este minimă. Fiecare lumânare în parte. O iei, mi-o înmânezi, eu o pun la loc. Am ochii un pic încețoșați și mi-e frică să nu le scap. Când ajunge și ultima la destinație, întreagă, chicotești, mândru de ce am reușit să facem noi. Alți oameni construiesc case, le populează, îmbătrânesc la umbra copacilor pe care îi plantează. Noi așezăm lumânări. E cam tot ce putem să facem împreună fără să ne rănim. Scotocesc într-un sertar, scot niște chibrituri lungi, aprind la întâmplare lumânări. Ne așezăm amândoi cu fața la geam, ne uităm la două peisaje diferite și probabil că viața ar putea continua așa dacă n-am avea din când în când decăderi existențiale în care să ne spunem că viața se întâmplă în altă parte și că noi stăm aici la o pândă inutilă.

Așa le-aș povesti nepoților, dacă mi-ai lăsa suficient timp să-mi amintesc.

Dorm cu lumina aprinsă, dar dacă dorm târziu sigur o să mă plâng că e prea multă lumină afară. Nu pun niciodată zahăr în cafea, dar nu spun nu la dulciuri. Ador să dorm dezbrăcat, dar chiar și în cea mai toridă vară sunt învelit. Nu mă spăl niciodată pe cap sub duș, mi-e frică să nu mă înec. Mă înec și de la cartofii prăjiți fără maioneză. Niciodată nu știu în ce parte trebuie învârtită o cheie și nici în ce direcție se deschide o ușă. Pot să stau nemâncat 72 ore, dar nu pot să stau nedormit 48 ore. Nu pot să mângâi animale cu blana mare. Nu-mi place să spun ‘bună’, dar voi spune ‘bună’ și de trei ori pe zi aceleiași persoane pentru că nu îmi propun să țin minte dacă ne-am mai văzut în ziua respectivă. Se presupune că nu trebuie să fumez, dar uneori mă trezesc noaptea cu singurul gând să fumez o țigară și asta și fac. Nu am scris nicio postare pe blog la prânz. Majoritatea oamenilor mă plac, iar cei care nu mă plac simt nevoia să vorbească despre asta. Nu-mi amintesc de gust au tomatele. Dacă părăsești camera există două variante: mă găsești în același loc sau e complet redecorată. N-am avut niciodată o relație cordială cu bărbații peste 40 de ani. Dacă ai melodia potrivită, orice altceva despre tine e lipsit de importanță. E singura variantă în care pot să valorizez relațiile cu idioți care dețin melodia potrivită. Nu pot să-mi imaginez lumea asta fără mine, oricât de mult aș încerca. Dacă vrei să îmi spui că am făcut ceva greșit, fii pregătit să te întreb ce ai făcut tu corect. Nu obișnuiesc să pun capacul la loc la borcane. Ultima oară am băut ceai în 1997. Primul lucru pe care îl fac când mă trezesc este să mă uit la mâinile mele. Dacă uit un lucru, oricât de mărunt, fac o criză. Când citesc sar în mod programatic peste descrierile care depășesc o pagină. Părțile narative le citesc și de trei ori. Singurul moment al zilei când am chef să vorbesc cu cineva la telefon este încă necunoscut.

Acest post este programat şi este posibil ca în ritmul alert de schimbare al lumii în care trăim să nu mai corespundă realităţii în care a fost scris. Pe mine mă găsiţi diseară aici.

Cred că prima oară m-am gândit la asta în clipa în care toate site-urile mele preferate au început să devină cărți. A fost PostSecret, apoi a venit Rules for My Unborn Son, și chiar și Dear Old Love (*). Mai aștept la colț și ‘Before I Die I Want to…‘. Cu toate am avut revelația că online e fun, dar nu e tot. Lucru pe care-l știam și m-aș bucura enorm să nu fiu singurul care știe asta. Îmi amintesc că după o întâlnire cauzată de online am fumat o țigară cu o tânără care printre altele mi-a spus că ‘există o Românie neconectată la internet’ și nu numai că i-am dat dreptate, dar am fost brusc frustrat de faptul că vanitățile online nu-i lasă pe unul și pe altul să se uite și pe altă fereastră decât cea de pe monitor. Fie. Cu toate că și eu am o activitate de browsing medie spre mare și cred în mare parte că internetul nu numai că e fun, dar e și profitabil, tind să îi dau dreptate unui alt Octavian care spunea:

Poate că nu ‘mizerie’ e cuvântul de fiecare dată, dar recunosc comportamentul ăsta. Oricum, ăsta e unul din tweeturile mele preferate din toate timpurile. La introducerea asta aș mai adăuga ceva despre mulții oameni pe care i-am supărat pe site-urile de dating spunându-le că degeaba încearcă să fie altcineva, să-i cheme altfel sau să aibă altă vârstă, că deh, cu toții închidem calculatorul din când în când și tot la a fi noi înșine trebuie să revenim. And deal with it. Offline nu există personalități online.

Nu știu dacă Frank Warren de la PostSecret asta a avut în cap când a început să publice cărți pe baza cărților poștale primite la adresa offline anunțată pe postsecret.com. La urma urmei, singurul offline care mi-e clar este offline-ul meu, și atunci nu văd pe nimeni în jurul meu care să nu aibă acces la internet și să nu poată să navigheze pe site, de ce ar cumpăra deci o carte care nu face decât să recicleze conținutul site-ului? Evident, asta spun eu din mediul meu privilegiat, capitonat financiar, modernizat, urban și unde puține din mizeriile offline (ca să-l citez pe celălalt Octavian) ajung la mine. A existat întotdeauna o clasă de insensibili pentru care n-au existat alegeri electorale, sărăcie, șomaj, boli sau dorințe prea aprinse, și trebuie să recunosc că de multe ori am fost și eu ușor de numărat în rândurile ei. Da, am plantat un copac, am donat un ban, am cumpărat ceva de la un charity, am mărșăluit sau făcut lobby, dar numărul problemelor offline este mult prea mare ca să poți să spui prezent! la toate. Motiv pentru care nu mă plâng când cineva mă face insensibil la o cauză sau alta, doar sunt conștient că mediul meu e format poate din 500 de oameni, pe care dacă îi scad dintr-o populație de 6.7 miliarde, rămân tot 6.7 miliarde de oameni cu probleme mai mici sau mai mari. Așa că offline-ul meu nu poate fi tortură și impersonare a tuturor dramelor umanității, mă ocup și eu de cele pentru care simt un strop de adeziune și în rest, heh, încerc să duc o viață fericită.

PostSecret a fost cu mine cred că din 2006. A fost unul din primele site-uri bookmarked și apoi citite în rss reader. Input offline cu feedback online, mi-am zis odată, deși eram convins că anonimatul exhibiționist al celor care trimit cărți poștale este un răspuns incert și inconștient la un voyeurism online din ce în ce mai mare. Cu toate că n-arăt simpatie față de multe din poveștile laconice de pe cărțile poștale, crezând în mare parte că depinde practic de fiecare să își schimbe viața în bine sau rău după bunul plac, trebuie să recunosc că au fost și cazuri care mi-au atras atenția, pe care le-am văzut ca posibile cărți poștale ale prietenilor mei, sau dimpotrivă a mesajelor mele către ei sau către un nimeni interesat de plăcerile mele vinovate. Așadar profitând de relația mea specială cu PostSecret, am răsfoit ‘My Secret‘ al lui Frank Warren (Orion, septembrie 2009) cu gândul la oamenii cărora le-aș face cadou cartea. Oameni care, cum spuneam, au acces la internet pentru că nu socializez, nu din alegere, ci din întâmplare, cu oameni care n-au acces la internet. Și m-am gândit la prietenul meu Raul și la prietena noastră A. și la relația lor ambiguă pe care am găsit-o în vreo cinci cărți poștale despre fete straight care salivează după prieteni gay sau bărbați gay care se simt protejați de relații cu femei straight, oricum te uiți la problemă. M-am gândit și la mama Dianei care o ține drăgăstos captivă pe fiica ei într-un trecut istoric al unei prime căsătorii și nu neapărat aleatoriu la G. care a încetat să-și manifeste afecțiunea față de tatăl lui după ce a citit un studiu despre tați care și-au abuzat copiii. Fapte diverse din offline al căror anonimat îl cărăm cu noi, eventual îl eliberăm online just because și  mi-am dat seama că atunci când miza este personală, degeaba există circuitul informației în online și offline, că tot noi trebuie să facem față situației.

(sursa)

Astea sunt trei mesaje care mi-au plăcut mult. Offline-ul lor mi-e destul de familiar, destinul lor online și apoi figurația făcută în cartea lui Frank Warren mi-e destul de clară. Da, uneori aș prefera ca fiecare să găsească putere catartică în renunțarea la un secret, să existe niște bonding și să fie toată lumea mulțumită, online și offline deopotrivă. Indiferent ce am face, totuși, online-ul e o mască, chiar și atunci când nu faci un secret din cine ești și încotro te îndrepți. Dar din tripul ăsta internautic aș vrea să știm cu toții că urmează stația offline. Pentru unii asta înseamnă un site-carte, pentru alții înseamnă să închidă computerul și să rămână frustrați. Noi alegem, asta e tot.

(*) două din mesajele publicate în ‘Dear Old Love’ îmi aparțin și nu, n-o să spun niciodată care.

Notă: Am acordul lui Raul, al lui A., al Dianei și al lui G. să le folosesc numele și situațiile respective. Pam pam.

Dragă Liraz:

Sper că te-ai întors cu bine în Israel și că ai reluat activitățile tale preferate. Sunt convins că ți-e dor de București, la urma urmei doi ani petrecuți aici nu sunt o experiență ușor de uitat. Dar nu-ți face griji, Bucureștiul știe asta și te așteaptă oricând înapoi neschimbat. Mi-e dor de întâlnirile noastre și de discuțiile noastre – uneori mai vorbesc cu tine și mă gândesc să-ți scriu, dar automat intervine problema timpului și rămân cu discuțiile noastre imaginare. Uite în atașament niște poze din weekend, cu ele pot să încerc să conserv puțină normalitate și un sentiment de confort pe care știi că nu-l am zi de zi.

Dacă îl vezi pe Ari (+), spune-i te rog că nu am uitat Valsul cu Bashir.

O.

Prima dată am uitat Valsul cu Bashir la 20 minute după ce am văzut filmul. Era anul trecut. Un alt film de animație, mi-am spus, deși Liraz îmi spusese că prietenul ei, Ari Folman, nu-l vede ca pe un film. Ne-am uitat la film, la distanță de câteva stații de autobuz și 40 minute. ‘Fuck‘, mi-am spus, asta nu s-a întâmplat. Nu intenționez să învăț ce înseamnă războiul.

Mătușa mea lucrează la spitalul universitar din Haifa. Pe peretele din stânga biroului are agățată o diplomă pe care scrie ceva despre ‘combat trauma’. La universitate învață a 17a generație de psihologi care au ales să asculte poveștile de arme ale cetățenilor Israelului. În birou oferă consultații. N-am întrebat-o niciodată ce vorbește cu generația ei de supraviețuitori din Sabra și Shatila.

A doua oară am uitat Valsul cu Bashir la un prieten. ‘Lasă-mi-o s-o citesc și eu‘, a spus, și i-am lăsat-o, în speranța că așa o să uit și povestea. Apoi am aflat că a plecat mai departe cartea, că n-a fost în țară o vreme, că s-a întors, într-un final a fost de negăsit. N-ar fi mai simplu să uităm ce e de negăsit?

Nava Semel este una din cele mai importante voci din literatura israeliană actuală. La noi e cunoscută vag pentru o piesă de teatru (Copilul din spatele ochilor) și pentru un roman devenit operă, care a avut o singură reprezentație anul trecut în cadrul unui festival (Râsul șobolanului). I-au fost traduse la niște edituri obscure Povestea Gershonei și din literatura pentru adulți Mireasă pe hârtie și Pălăria de sticlă. Literatură de a doua generație de supraviețuitori ai Holocaustului, numește ea (și câțiva universitari eretici din Israel și SUA) ceea ce face. Am întrebat-o, ‘Nava, de ce nu scrii despre Liban?‘ ‘N-am dat jos decât o pălărie de sticlă‘ (**), mi-a spus.

A treia oară am uitat Valsul cu Bashir azi dimineață. Era mult prea devreme și într-un decor necunoscut mie, printre afișe electorale, jumate arborate, jumate așteptând în noroi, niște tineri de nici 18 ani aprinseseră un foc. Dansau în jurul focului și îndreptau din când în când un băț în dreptul chipului lui Băsescu. ‘Am mai văzut asta undeva‘, mi-am spus când am trecut pe lângă ei. Ființă deloc curioasă și deloc obsesivă cum m-a lăsat Dumnezeu, am trecut printre ei, cu teamă de foc și umbre și privirea deloc umană a lui Băsescu. ‘Ah, valsul cu Bashir’, mi-am zis 3 ore mai târziu.

Liraz susține că nu poți uita valsul cu Bashir. Că poți să nu te mai uiți la film, că poți să pierzi cartea (ea nu crede nici acum că s-a pierdut, ci că am pierdut-o) și totuși n-o să uiți niciodată valsul cu Bashir. Nu imaginea unui soldat prea tânăr dansând cu o mitralieră declanșată într-un altar de postere cu Bashir Gemayel. ‘Am un secret’ (*) cum își începe Liraz plin de tâlc orice explicație. ‘Prea puține lucruri pe pământ sunt făcute să fie uitate.’

(*) Liraz, prietenă, numele ei înseamnă ‘am un secret’.

(**) Pălăria de sticlă din cartea omonimă a Navei Semel e o imagine de neuitat: părinții supraviețuitori ai Holocaustului vorbind în șoaptă și niciodată în limba cunoscută de copil despre cruntele amintiri din lagăre, trenuri, despre rude decedate și despre tărâmul natal sunt ca o pălărie de sticlă pentru copil – știi că te protejează, dar știi că la cea mai mică mișcare greșită riști să se spargă.

Nu cred că am ajuns vreodată dimineața pe stradă fără să zâmbesc. Face parte din ritualul meu de bună-dimineața, unul care începe de obicei la 4.45 sau 5.30 și la care nu e părtaș mai niciodată nimeni. Zâmbetul ăla este emblematic pentru mine, departe de a fi un zâmbet irosit, e zâmbetul care face ziua de azi mai ușoară decât cea de ieri și mult mai ușoară decât cea de mâine. E un zâmbet cu ochelari de soare și când e întunecat afară, unul fără destinatar. E felul meu de a spune că azi e ziua cea mai fericită din viața mea de până acum.

A fost o vreme în care credeam mai presus de orice în puterea catartică a zâmbetului. Zâmbeam când întindeam banii la casă, când răspundeam la telefon, zâmbeam necunoscuților cu zâmbetul rezervat de alții cunoscuților. Apoi mi-am dat seama că zâmbetul însoțește și stângăciile mele sociale, e acolo și cu veștile rele și cu momentele în care trebuie să recunosc că am greșit. Și nu e nimic greșit în asta. Zâmbetul (exclus religios și fără doar și poate umbra unei șotii) este acolo pentru că am dreptul la reacțiile mele diferite în momente diferite. Pe care ceilalți le vor accepta sau nu. Dar un zâmbet n-a făcut rău nimănui.

*

Textul de mai jos, pe care parte din voi l-ați citit deja pe mail, nu era ce vedeți fără ajutorul lui Andrei, căruia îi mulțumesc și pe această cale.

Sunt prea putini cei care te-au surprins zambind ultima oara. Mai tii minte cand? De ce? Ce te impiedica in celelalte situatii, daca atunci cand ai zambit ultima oara erai doar tu? Cred ca sunt multi cei care ar prinde curaj daca ai impartasi momentul. Poate avem noroc si vor zambi din nou, poate ai noroc si vei zambi si tu, amintindu-ti!

Sunt Octavian si m-am tot gandit la asta, apoi am creat http://zambet.joacadeamine.ro cu ajutorul Posterous (e o platforma de colaborare foarte simpla, ne lamurim spre sfarsit). E un proiect la care pot participa toti oamenii din lume sau doar cativa, trimitand mesaje despre situatiile in care zambesc de obicei sau amintindu-si ultimele zambete. Nu este un site personal, ci un proiect din care probabil faceai oricum parte, impartasindu-ti zambetul din cand in cand. Eu propun sa faci asta online.

Dorinta mea este sa strangem sute sau/de mii de zambete, astfel incat sa aratam ca muschii fetei sunt inca mobili, ca obiectele, situatiile si oamenii din jurul nostru sunt pe punctul de plecare de care avem nevoie pentru o stare sufleteasca pozitiva (oricare ar fi definitia pe care i-o dam fiecaruia in parte).

Mesajele trimise prin e-mail la post@zambet.posterous.com apar automat pe site, conform continutului din fiecare mail. Titlul este dat de subiectul e-mailului. Iar semnatura este optionala, ca parte din continut. Cand vei scrie, vei primi cat de repede o confirmare a postarii textului tau, a imaginii alese, a linkului sau al clipului audiovideo care te-a facut sa zambesti.

M-as bucura sa stie toata lumea cand zambesti. La fel cum te vei bucura si tu ca suntem multi, da vestea mai departe!

Și cine știe, poate într-o zi zâmbetele noastre vor fi toate într-o carte!

Când cumpăr bilete la concert, întotdeauna cumpăr două. E o superstiție a mea, în-caz-că. Nu știu când a început, dar știu sigur că nu o să mă duc prea curând la un counter de bilete să cer un bilet. Este ca și cum m-ai pune să cer foc pe stradă cuiva. Destul despre asta :)

În fine, am două bilete la concertul Madonnei (*) din care doar unul e al meu. Al doilea îl ofer persoanei care căștigă concursul de mai jos. N-a zis nimeni că e ușor, dar fie:

Ce cuvânt mai lung de 4 litere (5+) folosește cel mai des Madonna în versurile cântecelor sale? Vreau cuvântul, numărul de ocurențe găsit, versurile și melodiile din care provin.

Evident, nu mă bazez pe cuvântul cu cele mai multe ocurențe, ci pe cuvântul menționat de voi cu cele mai multe ocurențe. Se acceptă și bonus tracks și bootlegs și coveruri. Eu n-am căutat răspunsul corect, dar îl aștept de la voi. Până pe 21-aug ora 12:00.

(*) Madonna, Sticky & Sweet Tour 2008-09, Parc Izvor, 26-aug 2009, bilet zona A.

Prima parte din J.O.A.C.A.D.E.A.M.I.N.E. aici.

Când am început să cresc (s-a întâmplat brusc și fără vreo alarmă) numărul de niciodată a început să scadă dramatic. ‘N-am făcut niciodată asta‘ a devenit o chestie deloc înspăimântătoare pe care poți s-o reformulezi și s-o treci în cv; ‘N-o să fac nicioadată asta‘ a devenit un fel de convenție de discurs care cuprinde de asemenea ‘până o să am ocazia‘. Au mai rămas o serie de niciodată pentru jocuri cu sticle, dar la alea nu o să insist (niciodată, deh) prea mult, pentru că așa sunt eu, în afara curentului ăla care le-a încercat pe toate și justifică totul pe bază de limite (am încălcat încă o limită și atunci orice altă limită poate fi de fapt încălcată și hai să o încălcăm împreună. Ei bine nu).

Când niciodată a început să nu mai aibă sens, sau, fie, a avut doar mai multe litere decât ‘încă’, m-am gândit că nici din întotdeauna nu mai rămâne mare lucru, și practic nu știu dacă mai întâi întotdeauna n-a mai avut sens sau, dimpotrivă, am ajuns la concluzia asta fiind prea ocupat cu fiecare niciodată în parte. Știu sigur că au existat niște prea multe dimineți, fiecare cu întotdeauna ei, și că nu e adevărat că on a clear day you can see forever. Fapt de care îți dai seama a doua zi sau când se întâmplă pur și simplu, dar cert este că munca cu întotdeauna e (întotdeauna, deh) mai ușoară decât munca cu niciodată și că la fel de ușor cum niciodată poate fi dat de pământ și făcut zob, nici întotdeauna nu este foarte departe.

*
Zilele astea am preferat să stau să citesc în timpul liber. Cărțile cu vampiri pe care intelectualul șic și intelectualul frustrat deopotrivă le subminează doar pentru că distribuția în masă uneori (întotdeauna, niciodată) se referă și la cărți care merită citite. S-ar putea să le citesc din motive diferite decât cei care subliniază apăsat cu două linii succesul comecial. Sunt convins că e mai acceptabil social, chiar și pentru lumea în care mă aflu eu, să citești Murakami sau Pamuk. Dar dacă i-ai citit, și acum vrei să citești Stephenie Meyer? Eu îmi fac datoria de cititor, citesc 10+ cărți pe lună, corespund uneori (întotdeauna, niciodată) profilului de cititor urban, dar acum citesc asta. Nu număr persoanele care au ridicat câte o sprânceană auzind de entuziasmul meu referitor la lectura asta, pentru că toți au pierdut puncte când au făcut-o. Minte deschisă înseamnă brusc altceva.

Teoretic asta n-ar trebui să aibă nicio legătură cu prima parte a postului. Dar are. Chiar dacă azi prefer să scriu postul ăsta ca un mail cu multipli recipienți și să nu îi dau nicio întorsătură ludică. La rece, lucrurile sunt mai mult decât evidente. Citesc o ficțiune despre întotdeauna, acel întotdeauna pe care probabil nu o să îl cunosc niciodată. Acel întotdeauna pe care nu-l mai întâlnesc (sunt de acord că am devenit orb) de când am citit ‘Esays in Love‘ al lui Alain de Botton. Nu e vina lui, pur și simplu cartea respectivă a intervenit în planul de lectură când aveam probabil mai mare nevoie să conserv ficțiuni despre întotdeauna. Și nu le-am mai avut mult timp, până m-am apucat să citesc seria Twilight. Nu știu de ce nu se mai sacrifică nimeni să scrie despre cum este când cineva mai crede că un ceva contextual sau temporar poate deveni un întotdeauna. Fie, în cazul de față, unul care condamnă la întotdeauna, oricât de liberă ar fi alegerea. Dar preț de 2208 pagini (via @dcbogdan) îmi permit să nu mai citesc despre relații amputate, despre oameni care se regăsesc doar prin hazard, sau care nu-și oferă șanse. Întotdeauna e un fel de cuvânt fetiș pentru mine. Uneori înseamnă până la capăt, alteori înseamnă ‘et la saison de nos je t’aime/pourrait nous mener en Enfer‘. Chiar și așa, eu cred în întotdeauna. Și o să-l găsesc. Cu sau fără cărți cu vampiri.

Acum o să mă retrag în colțul meu să citesc al patrulea și ultimul volum din Twilight.

Unele cuvinte sunt făcute să fie scrise pe tricouri. Uite, eu acum port tricoul lui, pe care scrie Imperfectly Perfect. Imperfectly e evident imperfect, puţin estompat. Adică când mă vezi pe partea cealaltă a străzii, poţi să crezi că pe tricou scrie doar Perfect. Ceea ce e adevărat într-un fel, pentru că de la distanţă multe lucruri sunt perfecte. Chiar şi eu.

Alte tricouri cu un singur cuvânt pe care le deţin spun Apple, Peace, Disco sau Sex.

Tu ce cuvinte vrei pe tricoul tău?

Eu nu-nțeleg cum încap atâtea lucruri frumoase în viața mea mică și neînsemnată. Alaltăieri seară stăteam și ascultam marea înainte sa adorm și m-am gândit că ne mistificăm inutil gândindu-ne că trăim în Univers, sau universuri, nici vorbă, trăim în multiversuri și asta este. Rău nu e, de acolo de unde vă scriu eu. Și ce fain că știu exact atâta matematică încât să vreau să colorez niște diagrame Venn care să fie despre mine și despre tine.

*

Off-topic și nu prea.