(*) repost de pe 09-nov 2009.

Se întâmplă când te aștepți mai puțin și n-ai cuvintele potrivite în buzunar și pentru prima dată n-ai scrupule să le folosești pe ale altuia, de parcă tot ce-ai făcut până atunci în viață a fost să aștepți momentul ăsta, ăla despre care toți prietenii cinici vorbesc când se întâlnesc, încercând să te convingă că dragostea exactă nu mai există, că dragostea, în fine, este un prezervativ care face contact cu podeaua odată cu ultimul icnet, și că uneori, doar uneori poți citi semnale de pe dealul pieptului cuiva înainte de țigara de după. Se întâmplă, uneori, să vină cineva furiș să te bată pe umăr și să fugă ca-ntr-un joc și tu să vrei să-l urmezi, pentru că nu știi dacă este un mesager al vieții sau morții și vrei să afli cu orice preț: vrei, mai mult decât oricând să vezi ce se ascunde în spatele jocului, și hainelor. Și vrei să fii parfumier și somelier și creator și distrugător în același timp.

‘De exemplu, aș putea să-mi țin respirația și să-nchid ochii și să sar orbește în apele lăuntrice ale unui bărbat, scufundându-mă până țelul lui devine țelul meu, viața lui devine viața mea și așa mai departe’. (*)

Și apoi sunt toate semnalele luminoase pe care pielea ta le emite, poți oare să le ignori? Și câtă lumină poate să emită corpul ăsta pe care l-ai împrumutat întru cunoaștere, ai fost Lecția de Anatomie pentru unii și Grădina Deliciilor Terestre pentru alții, ai fost pictură și pictor și vopsea și șevalet și pânză, și uite, acum parcă toate rolurile cad în loc și se așează de parcă le-ai fi știut dintotdeauna. Și fără prea multe buze vine promisiunea făcută ție, de data asta,…

‘Într-o zi îmi voi tatua gura ta pe buzele mele’, îi spunea Best Sailor.

‘Iar eu îmi voitatua ochii cu privirea ta’ îi răspundea Moira. ‘Sigur, aș putea orbi, dar voi fi o oarbă care va înfrunta lumea cu privirea ta’ (**)

(*) Sylvia Plath, Journals, p. 38; (**) Iulian Tănase, Best Sailor, cu mulțumiri pentru amiciția și răbdarea care încap într-un deceniu

Eu așa sunt. O colecție de uppercuturi care se petrec într-un loc fizic prea mic. 2009 e doar un an și limitele lui nu-mi spun nimic special, oricât aș încerca să cred în lucruri care s-au terminat și lucruri care nu au început încă. Dar a fost frumos, și așa cum mi-am promis când am scris despre TPOIIMĂUOD, am fost un pic mai fericit.

Lucruri pe care le-am făcut împreună. Am stabilit că ura nu are nicio justificare. Am lucrat la gaypride.ro și am luat premiul pentru activism gay 2009. Übermulțumirile merg la Robert, dar și la toți cei care au pus umărul chiar dacă era o cauză care nu le aparține. Mulțumiri speciale merg la Andrei, care a venit cu mine la marșul gay. Am zâmbit. Chiar dacă acum proiectul e într-un hiatus, sper să îl putem revigora curând (#1, #2, #3). Pașii spre viață ne-au trecut printr-o expoziție. Mi-ați scris povești și vă mulțumesc!

Joaca de-a noi. În plus, ne-am jucat de-a noi scriind pe tricouri, vorbind despre ce ne facem când o să fim mari, dar și despre superputeri, am continuat o propoziție și am botezat un ursuleț de pluș. Am atins (sau nu) ecranul, ceea ce m-a făcut să mă simt mai Octavian decât de obicei, ne-am întrebat dacă există metode infailibile să ne asigurăm că primul date e și ultimul, ne-am hlizit despre cum (nu) o să devenim proprii fani (niciodată), și am vorbit despre cărți scrise și nescrise.

A fost vorba și de premii și cadouri: cărți, iar cărți, dar și bilete la concerte #1 și #2.

V-am povestit cum a fost la concertul lui Tori Amos de la Viena și cum mă simt după patru concerte Depeche Mode.

Oameni și locuri. Evident, au fost și lucruri pe care le-am făcut singur: am scris stângaci un ghid practic de îndrăgostire, și v-am povestit despre cum stau eu singur la trecerea de pietoni. Am încercat să-mi găsesc locul pe un atlas al lumii dificile, am povestit cum arată sfârșitul unei relații 1360 zile mai târziu, și, în mare parte, m-am prefăcut că n-a durut. Am așteptat sfârșitul verii ca să pot spune că vara s-a terminat și noi nu suntem mântuiți, am cugetat despre viața de raft a jucăriilor sexuale, v-am scris din tabăra de vară, și am scris despre cum pot fi soluționate problemele sufletești în condiții atmosferice adverse.

Am intervievat mulți oameni care au avut sau au un cuvânt de spus pentru comunitatea gay, dar și pe Isabel Allende și parțial pe Placebo. Am citit iar prea mult (*), deși îmi promisesem că anul ăsta voi citi mai puțin. Am (re)văzut: Bruxelles, Madrid, Vinaros, Tel Aviv, Budapesta, Porto, Viena, Barcelona, Barcelona, Barcelona. Și am avut sentimentul că distanțele care creează apropieri nu sunt o iluzie.

Postul ăsta n-ar fi niciodată complet fără o enumerare de suflet, cu sau fără linkuri, a oamenilor care mi-au umplut anul 2009 și care mi-au oferit mai mult decât își pot imagina vreodată: Ana, Robert, Andrei, Răzvan, Bogdana & Bogdan, Daniel, Ionuca, Viviana, Cristian, Ruxandra, Alex, Cristina, Adi, Emil, Iany, Ștefan, Alex, nada, Ovidiu, Ileana, Paco, Traian, Oana Maria, Gabi, Flavia, Miruna, Manu, Mimo, Cosmin, Florin, Andreea, Gabi și Sergio. Ei și ceilalți 484 oameni din viața mea s-au asigurat că 2009 este un an bun pentru joaca de-a mine.

Ieri a fost o zi ca oricare alta, doar că a fost 21 decembrie 2009. Asta avea să însemne, cândva, pe înserat, 20 de ani de la ceva. Ziua n-a avut nimic excepțional – atâta vreme cât excepțional e ceva relativ la experiența mea a lumii și n-a fost și nici n-o să fie vreodată altceva. M-am trezit incredibil de târziu, am oprit căldura și am deschis geamurile, am ascultat niște Scarlett Johansson în timp ce am avut următoarele idei profunde: (i) că n-am nevoie de covor, am suficiente genți pe care să le trântesc pe jos și să calc pe ele, (ii) că mi-e poftă de waffles, dar mi-e lene să ies la supermaket să le cumpăr so o să caut home delivery ceva și (iii), da, (iii) că viața pe pământ n-are sens fără șosete călduroase.

Când, după a doua cafea, mi-am făcut curaj să ies din casă, mi-am amintit că mi-am uitat portofelul, așa că m-am întors acasă, ceea ce mi-a mai luat cinci ore. Să ascult un audiobook, să mă schimb, să găsesc motive să nu ies din nou și să-mi amintesc cum se dezactivează scrobbling pe last.fm și să ascult guilty pleasures. Alte trei ore au fost ocupate meticulos cu programarea airwick-ului (pentru că mi-e frică să nu mor intoxicat în somn dacă e setat la un interval prea mic într-o cameră închisă), curățarea macbookului, o tură de mașină de spălat (dar pe care, evident, am uitat să-i și dau drumul) și home banking. Așa că atunci când am ieșit din casă era deja întuneric și conform educației mele religioase nu mai era luni, 21 decembrie.

Educația mea religioasă nu e perfectă. Din această cauză, zilele se termină undeva seara, mereu la o altă oră, și există mereu un timp lunisolar care-mi scapă, pe care uneori îl consider a doua dimineață a zilei, alteori e un vid în timp pe care nu știu să-l calific. Așa că nu știu ce zi era când am ieșit din casă, dar sigur era întuneric. Am compus câteva blesteme la adresa administrației care nu a curățat zăpada, nu?, pentru că avem și comitet de deszăpezire și am plătit pentru asta și pe vremea când nu era zăpadă, am ocolit troienele în spatele cărora sunt câinii cu care nu se face nimic, am ajuns la supermarket. Pot să ajung cu ochii închiși unde sunt waffles, dar cum nu vreau să atrag atenția și nu vreau să știe toată lumea de ce sunt aici, ocolesc câteva rafturi, mă opresc la unele din ele și ridic produse și citesc instrucțiuni de utilizare, cronometrându-mi limitele propriei răbdări până ajung la waffles. Nu e ca și cum i-ar păsa cuiva, dar dacă nu ne simțim observați, nu mai e fun. Lucrul cool din supermarketuri este că neoanele sunt mult prea puternice. Asta îmi dă întotdeauna o stare de disconfort și mă grăbesc să termin cumpărăturile cât mai repede. Mai cumpăr și un amestec ready-made pentru clătite pentru că am o rețetă de clătite cu năut undeva pe un post-it și marmite și mă îndrept spre casă. De acolo începe alt film, pentru că trebuie să fiu atent la cum pun produsele pe bandă, cum număr banii și cum în tot procesul ăsta nu uit să zâmbesc casierului. La ieșirea din supermarket, un cerșetor îmi cere pâine, îmi dau seama că nu am cum să-i explic că nu consum și îi ofer jumătate din waffles. Îmi pare rău, pentru că se uită la ele destul de circumspect să mă facă să simt vinovat că vreau să-l otrăvesc.

Când ajung acasă telefonul sună (și probabil sună de ceva timp și asta explică privirile vecinilor când am deschis ușa) și fără să aprind luminile, merg curajos să răspund. În filme există momente din astea, în care un telefon îți schimbă viața. Ca de fiecare dată când sună telefonul fix, îmi doresc să mă sune tata, dar știu că asta nu se mai poate, așa că opțiunile sunt foarte limitate.

În timp ce vorbesc la telefon cu o rudă care există doar telefonic, îmi dau seama că pot să vorbesc despre orice. Că nu am ce amintiri despre Revoluție să povestesc ‘la schimb’ rudelor în vărstă și că oricât aș respecta sacrificiile umane, legendele urbane despre Revoluția din 1989 și căderea în istorie au făcut ca evenimentul ăsta să fie oriunde altundeva, numai în imaginarul meu nu. Am și o scuză, sunt prea tânăr să cred în despicări bruște ale istoriei așa-era-înainte-așa-este-acum. Lucru care este funny, pentru că știu și persoane mai tinere despre mine care au opinii foarte clare și sentimente foarte tăioase despre Revoluție. Unii vorbesc despre ea ca și cum ar fi trăit-o matur, activ și pe urmă nu au primit niște medalii. Ceea ce, în negocierea frustrărilor cotidiene, n-are cum să fie rău.

E drept, dacă nu ar fi fost Revoluția, probabil că nu aș fi levenit într-o zi de luni care nu era sărbătoare națională, și chiar și așa, aș fi sărbătorit-o prin muncă. N-aș fi putut să dezactivez scrobblerul de pe last.fm pentru că în cazul în care nu exista o lege pentru asta, oricum tot ce ascult ar fi intrat la categoria guilty pleasures. Și n-aș fi avut ce waffles să ofer niciunui cerșetor, pentru că probabil cerșetorii nu ar fi existat în unghi vizibil stradal, iar waffles nu erau basic staples. Aș fi fost mai atent cu distribuția căldurii, cu consumul la mașina de spălat și probabil aș fi fost mai atent cu ce vorbeam la telefon. Dacă n-aș fi înfundat pușcăria din motive de sexualitate deviantă (deși hei, până și China a deschis baruri gay, ok, government-controlled), probabil că aș fi fost un apparatchik cu păreri moderate și ușor de găsit. Atracțiile mele culturale ar fi fost altele și în mod clar aș fi avut alte păreri despre oamenii din jurul meu. Aș fi semnat o listă că am participat la deszăpezire și asta mi-ar fi adus extra karma points la vreun concurs de dosare.

Nu încerc să descriu o viață ideală în răndurile de mai sus, departe de mine gândul ăsta. Și, probabil, vorbind despre timpuri pe care nici nu le-am trăit și nici nu o să le trăiesc, am o părere eronată despre ce&cum. Ce știu sigur este că zilele astea se împlinesc 20 de ani de la Revoluție. Una pe care nu s-a chinuit nimeni să mi-o facă importantă sau coerentă în școală și despre care nu am ce povesti. Mai există și Revoluția cealaltă, despre care tot ce știu este că a fost negociată ca discurs fix cât timp a trecut din decembrie 1989 și că între timp intențiile bune și eforturile s-au rarefiat, astfel încât să nu cred că o să am nici mai târziu mai mult de o istorie personală de povestit.

Viața modernă nu putea să nu vină și cu suficiente locuri în care să ne ținem amintirile și secretele. Pentru mine asta înseamnă de la caz la caz că trebuie să clasez ce intră în marele scrapbook, ce rămâne pe hdd și ce merge în câteva cutii Ikea, începutul meu de carieră memorialistică de Trachimbrod. N-am înțeles niciodată de ce am vrut să strâng primele 100 stubs de bilete de avion, nici de ce unele scrisori le-am aruncat pur și simplu, dar am fost tolerant cu fiecare mic gest pe care l-am făcut, cu speranța, cred, că vorbim totuși de piese de puzzle. Și fiind jocul meu de puzzle, toate vor avea locul lor la un moment dat.

Nu mă deranjează dezordinea din cutii sau din scrapbook. În ultimul, când lipesc ceva, este pur și simplu pentru că e genul de obiect care trebuie să stea locului. Peste care n-aș vrea să dau când cotrobăi după altceva, sau despre care vreau să știu că e în siguranță acolo unde l-am lăsat. Poate fi orice, de la un bilet de metrou dintr-un oraș în care n-am să mai revin niciodată până la un plic de zahăr gol. La un moment dat îmi va fi și mie clar ce documentez.

Printre chestiile pe care le-am lipit de curând în scrapbook se află și o foto imprimată de mine cu un still din ‘Absolutely Fabulous’. Probabil seria a treia. Patsy Stone mănâncă pentru prima dată în 25 de ani. Pentru mine poza asta este foarte funny, deși sunt conștient că Patsy Stone nu e funny pentru toată lumea. Nu toată lumea găsește funny imprecația ‘you piece of filth’/'you little bitch troll from hell’, și probabil că mult mai puțină lume râde când aude replici precum ‘You may dress as a Christian, but the similarity ends there’ și ‘With any luck we’d get Roman Polanski interested in you’.

Chiar dacă știam că nu pot să pun egal între Patsy Stone și Joanna Lumley, eram convins că dacă o să citesc autobiografia celei din urmă, nu o să fiu dezamăgit. O viață pe care altfel aș fi rezumat-o la India – The New Avengers – Cold Comfort Farm – Patsy Stone, în trei ore de audio mi s-a părut o sarcină ușor de dus la capăt. Și chiar așa a și fost. Nu am găsit nimic din umorul cinic al lui Patsy, dar am cunoscut o Joanna Lumley care vorbește foarte articulat despre secrete și despre locurile unde le ținem. ‘No Room for Secrets‘ (oct-04, Penguin Books) este o călătorie drăguță în casa actriței, cameră cu cameră, prilej bun pentru a povesti ce se găsește într-o cutie și ce se găsește în bibliotecă, de unde a moștenit un covor și cum a plantat fiecare plantă. Foarte shallow, zic, dar probabil că acest shallow e cel care lipsește din viața mea și nu numai. Așadar nu m-am chinuit foarte tare să văd o filozofie ascunsă prin descrierile de obiecte care mai de care mai vii sau din poveștile care le înconjoară, am încercat să-mi spun că uneori viața poate fi numai despre asta, și nu e nimic greșit să vezi lucrurile așa. Secretele Joannei Lumley sunt toate la vedere, de la teama de a nu speria girafele din Kenia sau de la copilul din flori, de la prietenia cu Dirk Bogarde și până la gradul de aplicare al educației religioase din școală la anii 2000. Joanna Lumley nu e o femeie puternică decât în măsura în care a știut să se lase purtată de vânturi prielnice și nu suferă de celebritate în asemenea hal încât să vorbească cu aroganță despre cine este și ce a înfăptuit. Povestește cu aceeași modestie despre cum este programul de seară al unei mame actriță de teatru și despre cum poate în sfărșit să îi ducă celui de-al XIV-lea Dalai Lama un manuscris vechi de un secol și mai bine din moștenirea sa de familie.

Cele trei ore pe care le-am petrecut cu Joanna Lumley au fost chiar faine. Mi-am mai calibrat percepția despre locul pe care îl ocupă secretele în viața noastră, am mai sortat o dată conținutul cutiilor mele și am continuat ziua zâmbind.

Nu știu dacă ți se pare ceva schimbat doar pentru că port haine necunoscute ție, sau pentru că au trecut suficienți ani de când nu ne-am mai văzut și undeva imaginea mea s-a despicat în două, imaginea mea pe care o văd zi de zi măcar cu colțul ochiului în oglindă sau vreo vitrină și imaginea mea așa cum a continuat să existe în mintea ta. ‘Ai crescut’, îmi spui, și eu sunt mândru de cei 4 centimetri neașteptați care fac diferența de înălțime dintre noi mai mică. Nu îți spun că mai degrabă ai scăzut tu în înălțime, pentru că sigur pari mai scund decât în mintea mea. Te așezi pe fotoliul nou din colț și te rotești cu el, de parcă urmează să-l cumperi și vrei să vezi cât de trainic este. Lumina cade în același unghi nepriceput ca ultima dată când ai stat acolo, pe un alt fotoliu, deja în altă viață. Îți fac cafea cu lapte într-o cană unic supraviețuitor al unui set la care te uiți de parcă ai vedea-o prima dată. Brusc ești nedrept cu câteva sute de dimineți.

Dacă ăsta este efectul memoriei, eu cred că toată lumea ar trebui să se despartă câțiva ani. Mi se pare că abia acum te uiți la mine. Doar că acum nu mai este important. Folosim aceleași cuvinte ca acum câțiva ani când aveam vocabularul nostru de siguranță. Al tău e format din verbe la imperativ, jumătate din ele abia șoptite. Încerci să fii amabil cu neadecvarea mea necalculată în singurul spațiu în care mă simt bine. ‘Dacă pleci din nou, iar va trebui să redecorez’, îmi spun și zâmbesc. Din motive total diferite, îmi zâmbești și tu. Nu știu dacă ar trebui să mă bucur că ideea de a redecora o cameră și tot drumul tău urban până la ea este o perspectivă îmbucurătoare, dar zâmbesc. Tu te ridici, și ridici una câte una toate lumânările de pe poliță. Nu mi-ai urmărit mâinile făcând aceleași mișcări în niciun magazin din care le-am cumpărat, așa cum făceai când ajungeam împreună la cumpărături. Lumânările astea nu sunt ale noastre, sunt ale mele, la fel cam tot ce împărțim acum. Dacă-ți povestesc puțin despre fiecare în parte, pot deveni și ale tale. Dar nu știu încă pentru ce avem timp.

Acum le punem la loc. Asta-mi place la tine, știi, cum distanța dintre noi și obiecte este minimă. Fiecare lumânare în parte. O iei, mi-o înmânezi, eu o pun la loc. Am ochii un pic încețoșați și mi-e frică să nu le scap. Când ajunge și ultima la destinație, întreagă, chicotești, mândru de ce am reușit să facem noi. Alți oameni construiesc case, le populează, îmbătrânesc la umbra copacilor pe care îi plantează. Noi așezăm lumânări. E cam tot ce putem să facem împreună fără să ne rănim. Scotocesc într-un sertar, scot niște chibrituri lungi, aprind la întâmplare lumânări. Ne așezăm amândoi cu fața la geam, ne uităm la două peisaje diferite și probabil că viața ar putea continua așa dacă n-am avea din când în când decăderi existențiale în care să ne spunem că viața se întâmplă în altă parte și că noi stăm aici la o pândă inutilă.

Așa le-aș povesti nepoților, dacă mi-ai lăsa suficient timp să-mi amintesc.

2009 parcă a început în martie! Asta, bineînțeles, dacă mă gândesc la ziua ploioasă din martie în care am ajuns cu o oră mai târziu la ședința de autografe Fangoria din Fnac-ul din Madrid. Cred că ăsta e primul album pe care mi-l amintesc când mă gândesc la muzica din 2009, ‘Absolutamente‘. La câteva zile urma să o cunosc pe solista de la Fangoria, Alaska, și să mă bucur de povești madrilene cu un trecut la fel de ploios și în mare parte auster: nimic din beatul flamboiant din cel al nouălea album de studio al formației. ‘Las Walpurgis te van a llamar‘ și ‘Ensayo para una despedida‘ dar și ‘Más es más‘ sunt preferatele mele pentru fredonatul sub duș. (ascultat: martie, live: -)

Tot în 2009 mi-m testat acut limitele cu ‘Music for Men‘ de la Gossip. E foarte tare albumul ăsta, și cred că după ce dai sonorul mai încet (măcar mental când nu se poate fizic) și asculți ce spune Beth Ditto pe acolo nu e rău deloc. Unde mai pui că avem pe albumul ăsta ‘Love Long Distance‘ și ‘Heavy Cross‘. Cu astea s-a scris istorie în 2009! (ascultat: iunie, live: -)

‘Sounds of the Universe‘ de la Depeche Mode nu e numai albumul la care speram cel mai puțin și aveam cele mai mici așteptări, dar și albumul care mi-a călăuzit pașii prin lume. ‘Fragile Tension‘ este clar melodia mea preferată, asta după ce a detronat melodia pe care Dave Gahan nu s-a hotărât cum s-o cânte live (fix până n-a mai cântat-o deloc), și anume ‘Peace‘ (funny e că și în videoclip începutul e diferit de cel de pe album). E un album nu de nota 10, dar pe acolo pe undeva, are toate ingredientele pentru a nu mă supăra foarte tare dacă ăsta e ultimul album ever Depeche Mode. (ascultat: mai, live: Tel Aviv, Budapesta, Barcelona, Barcelona)

Tori Amos ne-a propus anul ăsta deja două albume, ‘Abnormally Attracted to Sin‘ și ‘Midwinter Graces‘, despre primul nu am decât cuvinte de laudă, tare frumos s-a descurcat Tori cu el, avem un ‘Welcome to England‘ bun cam pentru orice dimineață urbană și un ‘Curtain Call’ care îți cam schimbă viața, avem și un ‘Strong Black Vine‘ care sună infernal de bine live. (ascultat: iunie, live: Viena)

Deși după primele audiții Placebo cu ‘Battle for the Sun‘ am fost deprimat câteva zile, mi-am revenit repede. Albumul nu e rău deloc, poate diferit de ce eram obișnuiți să auzim când tema era Placebo, dar are suficiente puncte de sprijin să fie un album despre care să se scrie mai mult decât câteva rânduri. ‘Devil in the Details’, ‘Speak in Tongues‘ și ‘The Neverending Why‘ sună perfect, adică nici eu n-aș putea să le fredonez mai bine. Și cred că ăsta, cel puțin pentru mine, e un criteriu suficient de bun. Și concertul și interviul cu Placebo rămân pentru mine un moment foarte special din 2009. (ascultat: iunie, live: București)

‘Lungs‘ de la Florence+the Machine este albumul de care îmi pare cel mai rău că l-am descoperit târziu, întrucât turneul lor era deja în zone mai puțin accesibile (gen Australia). Dar cum m-am hotărât deja să-i văd în 2010 la Paris, și sper să nu mă rețină nimic s-o fac, pot să vorbesc despre ‘Lungs‘ ca albumul care m-a convins instant că asta e o formație pe care trebuie s-o urmăresc. De la ‘My Boy Builds Coffins‘ la ‘Girl with one Eye‘, cu temeinice opriri la ‘Drumming Song‘, ‘Rabbit Heart‘ și ‘You’ve Got the Love’, albumul a suferit în scurt timp câteva mii de audiții și acum nu pot decât să fiu nerăbdător să văd cum va fi live. (ascultat: octombrie, live: -)

Mă întreb ce înseamnă ‘Kingdom of Welcome Addiction’ pentru IAMX, că pentru mine știu sigur că înseamnă numai lucruri bune. Îmi pare rău că am ratat prestația lor live de la București, dar sper că vor suna la fel de bine și în 2010 la Madrid. Având în vedere că de ceva timp nu mai concep o zi fără ‘Tear Garden‘ (aka ‘Tiergarten’), ‘You Can Be Happy‘ sau ‘Think of England‘, am dovada clară că e vorba de welcome addiction. (ascultat: mai, live: -)

Și am mai avut Morrissey cu ‘Years of Refusal‘, Manic Street Preachers cu ‘Journal for Plague Lovers‘, Air cu ‘Love 2‘, Lily Allen cu ‘It’s not me, it’s you‘, Imogen Heap cu ‘Ellipse‘, Royksopp cu ‘Junior‘, Patrick Wolf cu ‘The Bachelor‘, The Raveonettes cu ‘In and Out of Control‘, Yeah Yeah Yeahs cu ‘It’s a Blitz‘, Soulsavers cu ‘Broken‘, Pet Shop Boys cu ‘Yes‘, Brett Anderson cu ‘Slow Attack’ și probabil încă alte câteva sute de albume care au făcut 2009 mult mai bogat decât 2008, iar mie mi-au făcut viața mai frumoasă.

Alte concerte din 2009 aici. Ce-am ascultat bun în 2008 aici.

Dorm cu lumina aprinsă, dar dacă dorm târziu sigur o să mă plâng că e prea multă lumină afară. Nu pun niciodată zahăr în cafea, dar nu spun nu la dulciuri. Ador să dorm dezbrăcat, dar chiar și în cea mai toridă vară sunt învelit. Nu mă spăl niciodată pe cap sub duș, mi-e frică să nu mă înec. Mă înec și de la cartofii prăjiți fără maioneză. Niciodată nu știu în ce parte trebuie învârtită o cheie și nici în ce direcție se deschide o ușă. Pot să stau nemâncat 72 ore, dar nu pot să stau nedormit 48 ore. Nu pot să mângâi animale cu blana mare. Nu-mi place să spun ‘bună’, dar voi spune ‘bună’ și de trei ori pe zi aceleiași persoane pentru că nu îmi propun să țin minte dacă ne-am mai văzut în ziua respectivă. Se presupune că nu trebuie să fumez, dar uneori mă trezesc noaptea cu singurul gând să fumez o țigară și asta și fac. Nu am scris nicio postare pe blog la prânz. Majoritatea oamenilor mă plac, iar cei care nu mă plac simt nevoia să vorbească despre asta. Nu-mi amintesc de gust au tomatele. Dacă părăsești camera există două variante: mă găsești în același loc sau e complet redecorată. N-am avut niciodată o relație cordială cu bărbații peste 40 de ani. Dacă ai melodia potrivită, orice altceva despre tine e lipsit de importanță. E singura variantă în care pot să valorizez relațiile cu idioți care dețin melodia potrivită. Nu pot să-mi imaginez lumea asta fără mine, oricât de mult aș încerca. Dacă vrei să îmi spui că am făcut ceva greșit, fii pregătit să te întreb ce ai făcut tu corect. Nu obișnuiesc să pun capacul la loc la borcane. Ultima oară am băut ceai în 1997. Primul lucru pe care îl fac când mă trezesc este să mă uit la mâinile mele. Dacă uit un lucru, oricât de mărunt, fac o criză. Când citesc sar în mod programatic peste descrierile care depășesc o pagină. Părțile narative le citesc și de trei ori. Singurul moment al zilei când am chef să vorbesc cu cineva la telefon este încă necunoscut.

Acest post este programat şi este posibil ca în ritmul alert de schimbare al lumii în care trăim să nu mai corespundă realităţii în care a fost scris. Pe mine mă găsiţi diseară aici.

Și probabil sunt multe alte adăvăruri de-astea generale pe care nu le-ai spune despre ființele umane. Tu ce nu vrei să afli despre persoana iubită?

Din 1995 când fx.ro, Altavista, pagini Geocities sau aol.com erau definiția mea pentru internet și până acum s-au schimbat nițel lucrurile. Suficient încât să zic că vorbim de două lucruri total diferite, dar insuficient să știu ce urmează (ascuns în spatele confortabilei etichete de utilizator).

Zilele trecute am găsit cartea asta:  ’The Future of Internet: And How to Stop It‘ (mai 2009, Penguin Books) și m-am gândit că poate știe băiatul ăsta sexy, Jonathan Zittrain pe numele lui, ce și cum în internetul viitorului. Mi-a plăcut cinismul titlului (… și cum să-l oprim), mi-a plăcut coperta – ce alte motive să am să citesc cartea? Întâmplător Zittrain e profesor de Internet Law la Harvard, și întâmplător fost sysop la CompuServe, alte două chestii care umblă adânc la carisma lui. Aham. Și cum cărțile sunt făcute să fie citite, am citit-o, am dat din cap destul de mult încât să caut la un moment dat ceva cu care nu sunt de acord, și n-am prea găsit.

Zittrain vorbește în mare parte de internet ca și conținut generativ, lucru care se aplică la experiența noastră a internetului de ceva timp încoace. Mai vorbește și de băieții cu ochi albaștri (acum nu vă simțiți aiurea dacă sunt de altă culoare) care au avut tupeul să se numească prime users, administratori, developeri, antreprenori și moguli online. Și despre felul cum șleahta asta face internetul un haos și cum proiecte ca Wikipedia ne rearanjează informația și brusc vedem o ordine în haos. Și despre legile nescrise și scrise ale internetului, mă rog, asta e partea care m-a fascinat cel mai puțin, conștient că etica nu se schimbă online decât terminologic și dacă ești băiat fain offline n-ai de ce să nu fii și online. Apoi mai spune el câteva chestii de bine despre internet și networking, atât cât să nu te simți vinovat data viitoare când aplici la un cont nou și despre cât de măreț e wifi-ul și 3g-ul de putem să cărăm cu noi până și în telefon! site-urile preferate și aplicațiile respectivelor site-uri. Cred c-ar fi zis de bine și de FarmVille dacă nu redacta cartea anul trecut. Tare de treabă Zittrain ăsta, zău așa. Dar pe urmă îți ia tot avântul când îți spune cu o oarecare doză de tandrețe că există posibilitatea să părăsim Lumea Nouă a internetului tot camuflându-ne într-un internet accesibil și confortabil și bucurându-ne de fiecare Xbox și iPhone sau de nobila conectivitate care vine cu ele. Eu nu m-am gândit că navigând pe internet de pe iPhone și actualizându-mi profilul pe site-ul x sau y tot de-acolo omor generațiile viitoare de developeri, și nici n-aș face asta intenționat, am avut mereu un ceva pentru geeks și nu le doresc să piară. Dar, zice Zittrain, asta facem, reducem creativitatea și deschiderea la inovație, nu mergem înainte, ci înapoi, și la un moment dat n-o să mai putem să pretindem că suntem utilizatori & creatori.

Dacă Zittrain vorbește de moartea internetului, o face metaforic, desigur. Destul de incisiv și cu un stil destul de fain încât să-mi pun întrebarea cum ar fi dacă… Uh. Păi o să-mi pară rău că n-am numărul de telefon al persoanelor pe care le-am cunoscut online, o să merg mai des la bibliotecă și la poștă și o să-mi cumpăr bilete de avion direct de la sediile agențiilor. Va fi mai greu, cred, dar dacă s-a putut vreodată, nu văd de ce-ar fi imposibil acum. În rest, viața mea o să fie la fel de fericită ca și până acum (sau poate chiar mai fericită).

Tu ce faci după ce moare internetul?