Am mai scris despre trilogia Millennium aici: Zece motive să citești Stieg Larsson | Pippi Långstrump vs. Lisbeth Salander

A trecut un an și jumătate de când am citit trilogia Millennium (și încă nu i-am găsit un loc în lista de lectură să o recitesc, dar simt că vine și momentul acesta), iar acesta e motivul principal pentru care nu m-am învrednicit încă să merg la cinema să văd producția americană a primului volum, apărută la finele lui 2011, chiar dacă are două elemente care mă incită peste măsură (Daniel Craig în rolul lui Mikael Blomkvist și coloana sonoră marca Trent Reznor). Dar pentru că nu vreau să las timpul să treacă, am zis să petrec niște timp de calitate cu seria Millennium altfel – citind literatură recentă despre serie. Apariția filmului american, cu mult tam-tam mediatic, a însemnat și apariția câtorva titluri despre Millennium, foarte drăguțe și foarte recomandabile persoanelor care vor să pătrundă mai adânc în universul cărților lui Stieg Larsson.

Prima care mi-a căzut în mână se autorecomandă prin seria din care face parte: Blackwell Philosophy and Pop Culture Series (care aduce în prim plan artefacte foarte diferite și discută impactul lor în societate din perspectiva multiplelor discipline academice hip; e seria pe care trebuie să o căutați dacă nu știți care e cea mai cool perspectivă feministă pe care o puteți aborda atunci când vorbiți despre Spongebob, de exemplu) și se cheamă The Girl with the Dragon Tattoo and Philosophy (editată de Eric Bronson, Wiley and Sons, NY, nov-11). Deși inițial mi s-a părut plictisitoare în preambulul prin care încerca să facă palatabil unui public american universul suedez al romanelor lui Larsson, cartea s-a dres suficient de repede să deschidă conversații foarte interesante despre sofism, stigme sociale, panoptic, despre latura queer a lui Lisbeth Salander, despre watchdog journalism, dar și despe subiecte mai triviale, de exemplu despre de ce-ul consumului de cafea excesiv din trilogie.

Cu titluri ca Why Are So Many Women F***ing Kalle Blomkvist? sau Why We Enjoy Reading about Men Who Hate Women: Aristotle’s Catharctic Appeal cartea trece prin mare parte din meandrele romanelor (cu focus un pic cam excesiv pe primul volum, dar nu ignoră că există și celelalte două) și încearcă să arate că există un fir roșu al simbolurilor și aluziilor culturale din romane, care, în citiri diverse, adaugă conținut sau fac lipsite de echivoc sentimente ale cititorului. De un interes suficient de mare mi s-a părut unul din ultimele capitole, The Hacker’s Republic, care, în lumina discuțiilor foarte frecvente despre ce etic și nu pe internet și ce rol poate avea statul în regimentarea consumului și interacțiunilor de pe internet, mi-a deschis apetitul pentru literatură despre hackeri (și acum caut titluri relevante despre cum, de ce și când s-a născut un crez hacker, recomandările sunt binevenite). The Girl with the Dragon Tattoo and Philosophy e o lectură care nu funcționează perfect, după înțelegerea mea, în absența lecturii cărților – dimpotrivă, cred că ar descuraja-o; dar pentru cei care sunt interesați de abordări fresh despre Millennium, le-o recomand cu căldură.

Al doilea titlu care m-a interesat abordează triogia dintr-o perspectivă un pic mai izolată și desigur e o lectură mai anostă, dar nu fără virtuți. The Psychology of the Girl with the Dragon Tattoo (editată de Robin Rosenberg și Shannon O’Neill, Benbella Books, dec-11) discută într-un jargon suficient de arcan, dar nu în totalitate neinteligibil pentru ‘profani’ despre implicațiile psihologice ale personajului Lisbeth Salander, despre presupusul său challenge intelectual, despre tăcere și rolul formator al tăcerii în percepția personajului, despre corp și limite corporale, despre psihologia goth, dar și despre componentele patologice ale personajului, despre simțul neclintit al moralei și despre instinctele de răzbunare pe care Salander nu se sfiește să le activeze de fiecare dată când experiențele ei negative din trecut sunt subliniate apăsat de răufăcători, în special de bărbați care urăsc femeile.

Un neajuns al cărții, din perspectiva de cititor neavizat și nu foarte la zi cu abordările psihologice, mi s-a părut lipsa de interacțiune a exemplelor cu celelalte personaje. Foarte clinic așezată singură sub microscop, Lisbeth Salander, față de care, desigur, nu putem avea milă, pentru că e psihologie, nu terapie de grup, pare pe alocuri mai ciuntită decât mi-o aminteam din lectura cărților, chiar dacă, o să fiu drept, părți ale personalității ei prind un contur mai puternic din anumite perspective. Nu știu dacă ăsta e un neajuns al teoriilor actuale despre delincvență și despre integrarea persoanelor cu deficiențe, dar aș fi preferat, ca la finalul unui roman bun, ca eroina să iasă mai puțin zgâriată și un pic mai vie și atrăgătoare. Nu spun asta fără să creditez munca celor care au lucrat la volum; majoritatea părerilor sunt pertinente și suficient de relaxate mental, dar parcă în mintea mea Lisbeth Salander rămăsese mai puternică și mai atrăgătoare. Nici The Psychology of the Girl with the Dragon Tattoo  nu e o idee bună de lectură dacă nu ați citit Millennium, decât dacă vreți să scăpați de suspans și să cunoașteți personajele un pic mai bine înainte să plonjați în lumea lor.

În numărul 355 (19-25-ian) al revistei Taifasuri care apare mâine puteți citi un material realizat de Dana Purgaru despre obiceiuri de lectură. Mi-a făcut plăcere să vorbesc cu Dana despre ce mă motivează pe mine să citesc, cum găsesc timp pentru citit și cum îmi aleg următorul titlu pe care să-l citesc, dar și subiecte mai arzătoare, de pildă, la ce e bun un ebook reader, de ce orele de lectură ar fi binevenite în școli și dacă e adevărat că tinerii din ziua de azi nu mai citesc.

Alte articole similare pe joacadeamine.ro: Literatura urban fantasy: cine o citește și de ce | Generația pentru care timpul nu este destul | E-book readerele vor arde mai greu | Adevărul despre joacadeamine

Prima dată am auzit de copilul minune al literaturii pentru copii & tineri John Green în 2010; și asta într-un context foarte îmbucurător. Împreună cu un alt scriitor drag mie, David Levithan, a scris “Will Grayson, Will Grayson“, povestea a doi băieți pe care îi cheamă, desigur, Will Grayson; Green a scris capitolele unuia dintre ei, iar Levithan ale celuilalt. Pentru că mi-a plăcut cartea aceasta (și de altfel orice carte pe care văd numele de David Levithan), mi-am promis că nu ratez următoarea carte a lui John Green, ca să văd cum arată partenerul său ocazional de scris în stare pură.

Nu a trebuit să aștept mult și nici să caut departe. “The Fault in Our Stars” (ian-12, Dutton), noua carte a lui John Green, a apărut săptămâna trecută, dar se afla în topul de vânzări Amazon încă din decembrie. În jurul ei, o poveste drăguță: Green s-a angajat să semneze toate exemplarele primului tiraj, având în minte cifrele tirajelor anterioare (de cca. 30.000 exemplare), dar Dutton a decis un prim tiraj de 150.000 exemplare pentru “The Fault in Our Stars“, ceea ce a făcut până acum cel puțin semnarea tuturor exemplarelor imposibilă.Dar Green, un împătimit al vlogurilor, povestește și acum cum merge cu semnatul cărților și se pare că va reuși. Cartea sa, “The Fault in Our Stars” este o carte la care s-a gândit de ceva timp, iar ideea din spatele romanului i-a venit în anii studenției, când încerca să devină pastor și făcea voluntariat în centrul unui spital unde erau tratați adolescenți cu cancer terminal. Acolo a cunoscut-o pe Esther Earl, cea care i-a inspirat personajul feminin al romanului, Hazel Lancaster, al cărui cancer nu o împiedică să încerce să își calculeze viața în ore și zile, dar nici să trăiască lucruri naturale pentru vârsta sa.

Hazel Lancaster participă, mai mult împotriva dorinței sale, la un grup de terapie pentru tinerii creștini organizat de spitalul la care își face tratamentul și unde a aflat deja de câteva ori că moartea este iminentă sau că salvarea pe termen scurt este asigurată. Într-o nesiguranță perpetuă, sporită de imaginile nu tocmai liniștitoare pe care i le produc întâlnirile cu ceilalți pacienți adolescenți din grupul creștin de terapie, Hazel încearcă să-și găsească un ritm de viață care să nu o facă nici suspectă, nici fanatică, dar mai ales să nu o facă vulnerabilă. Și lucrurile merg exact așa cum le-a plănuit până îl cunoaște pe Augustus Waters, un tânăr simpatic și cu o poftă de viață molipsitoare, iar inevitabilul se întâmplă, cei doi se îndrăgostesc. Hazel și Gus (Augustus) își pun întrebări simple, dar de impact. Poți să iubești nestânjenit atunci când știi că urmează să mori, nu peste zeci de ani, ci posibil peste câteva luni? Care sunt sacrificiile pe care ești capabil să le faci, știind că nu ai timp nici să o cunoști bine pe cealaltă persoană? Și ce faci atunci când povestea de dragoste nu este așa cum ți-ai închipuit că va fi și nici nu ai siguranța că va exista o altă poveste de dragoste? Punând într-un colț lucrurile acestea, care ni se întâmplă oricum tuturor, dar pe o plajă de timp mult mai generoasă, John Green reușește să arate, fără sentimentalisme inutile, că dragostea este la fel la orice vârstă, că se va zbate mereu într-o limită de timp și că într-un mod pe care Hazel îl găsește la final deloc dureros, dragostea nu spune când vine, dar spune când pleacă.

Titlul romanului vine dintr-un citat din piesa “Julius Caesar” de Shakespeare (actul i, scena ii).

Când vine vorba de scriitori preferați – Miranda July fiind unul dintre ei – niciodată nu știu cine alege pe cine. Uneori îmi dau seama că procesul prin care aleg o carte de pe vreun raft are în egală măsură legătură cu capacitatea mea de a alege și cu mecanisme cărora nu le acordăm atenție foarte mare și totuși ne guvernează viața de cititori: că e vorba de distribuție, de marketing sau de o oportunitate, când am găsit în urmă cu cinci ani “No One Belongs Here More than You” și apoi “Learning to Love You More“, am crezut că legătura mea cu Miranda July e una în care fără să ne cunoaștem (încă) ne-am ales reciproc.

Așadar, atunci când, după frumosul film din 2011 “The Future” (trailer) pe care l-a scris și regizat și în care a și jucat, mă întrebam cum a decurs scrierea scenariului, am primit și vestea că până la sfârșitul anului 2011, Miranda July avea să publice și o carte nouă, pe care a scris-o în lunga perioadă în care s-a luptat cu scenariul pentru “The Future“, mai degrabă, o carte by-product al procesului de procrastinare a scenariului. M-a amuzat la început ideea, iar când, după postal madness de Sărbători am ajuns cu cartea în brațe, am avut răspunsul la întrebarea din titlu, cine alege pe cine, chiar pe copertă: “It Chooses You” (nov-11, McSweeney’s).

Încercând să finalizeze scenariul, Miranda July trece printr-o perioadă personală mult prea calmă și diferită de felul în care se încăpățânase să vadă lumea înainte. Nu, lumea nu este guvernată de oameni care ratează comunicarea unul cu celălalt, există și locuri privilegiate în care comunicarea, oricât de reticenți ar fi interlocutorii, este calmă, benignă, cu premise foarte bune pentru viitor. Este asta ce-și dorește un scriitor care a scris până acum despre incapacitatea oamenilor de a se înfrăți altfel decât pasager și pe criterii aleatorii? Încercând să-și răspundă la întrebare, și evitând să termine un scenariu în care ajunge pe parcurs să nu mai creadă, Miranda July are nevoie de inspirație. E convinsă că inspirația nu o să vină nici din căminul pe care l-a format recent, nici din lucrurile cu iz de vechi din apartamentul ei de burlăciță, la care mai plătește chiria pentru că nu are la îndemână exemple de căsătorii care durează, nici de la prieteni, nici de la studiourile de film. Și atunci pornește, așa cum îmi place mie de ea, să exploreze lumea. Și nu oricum. Cu Penny Saver, revista locală de anunțuri de vânzare și cumpărare în mână, sună la numerele celor care vând items și le cere nu să cumpere obiectele, ci să afle povești. De ce se vinde o jachetă de piele XXL la $10? Cine are în casă zeci de sari-uri? Cum au intrat în posesia lor? Care este valoarea lor emoțională? La final, Miranda July nu mai poate trece prin cartierul său fără să se gândească că la ultimul etaj al unui bloc locuiește un bărbat care își face gender transition sau că într-o casă în care regulile societății sunt acceptate à la carte prind miros sari-uri pe care le aduce soțul doamnei pe care o intervievează și prin vânzarea cărora se strâng bani pentru un sistem de irigații nou într-un sat din India. Ne obișnuim să vedem spațiile ca fiind opace, construite în spatele unor bariere la a căror siguranță și rezistență lucrăm și noi zi de zi, iar poveștile din spatele lor sunt vibrante, uneori dureroase, alteori pline de speranță, dar în orice caz povești sunt peste tot și mesajul lor ne poate salva de focusul exclusiv pe viața noastră. Sau cel puțin așa s-a întâmplat cu Miranda July în călătoria ei urbană, la capătul căreia a găsit sensul pe care voia să-l surprindă în “The Future“, și a mai scris și o carte.

Cartea este bogat ilustrată, cu fotografiile făcute de Brigitte Sire în timpul interviurilor. Enjoy! 

După cum spune și numele postului, nu mă refer decât la titlurile apărute anul trecut, nu la lecturi în general. Pe acelea le puteți găsi pe Goodreads.

(Am tras linie la lecturi în 2008, 2009, 2010)

În 2011 am citit mai multe cărți decât în orice an; am numărat 280 titluri care mi-au trecut prin mână anul acesta. Rata de abandon sau doar răsfoit e sub 1%, ceea ce mă face să cred că am ceva discernământ când îmi aleg lecturile. Același lucru mi-l indică recomandările preluate de alți cititori, creditate sau nu (pe cele din urmă le privesc așa cum trebuie, ușor amuzat). Dintre acestea 261 au fost în limba engleză, traducerea lor în română fiind, evident, supusă dinamicii (sau haosului) pieței de carte din România, pe care anul acesta am înțeles-o din ce în ce mai puțin). În orice caz, dacă stăpâniți o limbă străină nu mai citiți traduceri în limba română: sunt, din ce mi-a picat în mână, ingenue, prost plătite (sau din ce în ce mai des neplătite) și disponibile la un preț mai mare decât edițiile originale. Just a thought. Tot statistic vorbind, din cele 280 titluri, 225 au fost în format electronic. În ultima vreme citesc pe un iPad: ce, de ce, cum și mai ales cu ce puteți să (re)citiți aici. Iar aici am scris despre cum pot fi folosite dicționare pentru alte limbi, pentru a transforma cititorul electronic și în instrument de învățare a unei limbi când citiți într-o limbă pe care o stăpâniți mai puțin; lucru care, cu o carte tipărită și cu un dicționar tipărit în fața ochilor, e ceva la care se încumetă din ce în ce mai puțină lume.

Nu mi-a plăcut per total 2011, 2010 a avut titluri mult mai faine, dar sunt câteva care merită o atenție deosebită. O să încep desigur cu ficțiunea. Mi-au plăcut mult: “The Marriage Plot” (Jeffrey Eugenides, +), “1Q84” (Haruki Murakami, +), “There But For The” (Ali Smith, +) pe care o consider chiar și cu 2011 bifat până la capăt cea mai bună carte care mi-a picat în mână anul acesta – în concurență strânsă cu “The Stranger’s Child” (Alan Hollinghurst, +) și “The Sense of an Ending” (Julian Barnes, +, care m-a bucurat și cu colecția de nuvele “Pulse”, +) “El Cuaderno de Maya” (Isabel Allende, +), “The Lover’s Dictionary” (David Levithan, +), “Damned” (Chuck Palahniuk, +), “Please Look after Mom” (Kyunh-sook Shin, +), “The Absolutist” (John Boyne, +).

Nu mai puțin mi-au plăcut: “Rules for Virgins” (Amy Tan, +), “The Sisters Brothers” (Patrick deWitt, +), “The Kid” (sequel-ul lui Sapphire la “Precious”, +), “Palo Alto” (nuvelele lui James Franco, +), “There Once Lived a Woman Who Tried to Kill Her Neighbor’s Baby” (Ludmilla Petrushevskaya, +), “Annabel” (Kathleen Winter, +), “The Enterprise of Death” (Jesse Bullington, +), “Caribou Island” (David Vann, +), “Pigeon English” (Stephen Kelman, +), “The Evolution of Bruno Littlemore” (Benjamin Hale, +), “The Peach Keeper” (de Sarah Addison Allen, +), “Mr. Fox” (Helen Oyeyemi), “Skippy Dies” (Paul Murray).

Mai light, dar nu lipsit de interes a fost și al doilea volum al seriei de romane noi inspirate de “Sex and the City” și anume “Summer and the City” (Candace Bushnell, +). Varianta necenzurată a “The Picture of Dorian Gray” (+) n-a fost o revelație, dar o binevenită invitație la lectura textului, pentru prima dată integral, tot a fost.

Apoi am citit câteva titluri de literatură pentru copii foarte faine. “The Flint Heart” (Katherine & John Paterson, +), “My Princess Boy” (Cheryl Kilodavis, +), “Small as an Elephant” (Jennifer Richard Jacobson, +) al treilea (din patru) volum al seriei de romane cu Emily the Strange, “Dark Times” (+), al cincilea (din cinci) volum al seriei cu secrete, “You Have to Stop This” (Pseudonymous Bosch), al doilea (din câte?) volum al seriei “Incorrigible Children”, “The Incorrigible Children of Ashton Place: The Hidden Gallery” (Maryrose Wood, +). Și titlurile de YA și fantasy au fost incitante: “The Night Circus” (Erin Morgenstern, +), “Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children” (Ransom Riggs, +), și a apărut și “The Twilight Saga: The Illustrated Official Guide” (+).

Și jurnalele și autobiografiile pe care le-am adăugat în lista de lectură sunt superfaine. Încep, desigur cu draga de Jeanette Winterson, pe a cărei “Why Be Happy When You Could Be Normal” (+) am citit-o deja de două ori, la fel ca “Black Milk” (Elif Shafak, +). Mi-au plăcut și “Unbearable Lightness” (Portia de Rossi, +), “Welcome to My World” (Johnny Weir, +), “Role Models” (John Waters), “Seriously… I’m Kidding” (Ellen deGeneres), “Lies Chelsea Handler Told Me” (Chelsea Handler).

Valoare memorialitică ‘cool’ au și “A Jane Austen Education: How Six Novels Taught Me about Love, Friendship, and the Things that Really Matter” (William Deresiewicz, +), “Cherries in Winter” (Suzan Colon, +), “It Gets Better” (care e übercool, nu cool, editată de Dan Savage, +), “Moonwalking with Einstein” (Joshua Foer, +) și “The Possessed” (Elif Batuman), “Tolstoy and the Purple Chair” (Nina Sankovitch, +), “The Memory Palace” (Mira Bartok, +), “A Widow’s Story” (Joyce Carol Oates, +).

Colecția “The Inevitable: 20 Contemporary Writers Confront Death” (+) mi s-a părut de asemenea o lectură foarte binevenită și, pe care, aveam să aflu la câteva luni mai târziu, cine mi-a pus-o în traistă a știut ce făcea. Tot pe același editor, David Shields, în calitate de autor l-am întâlnit și în “Reality Hunger” (+), o carte foarte incitantă. La fel de bine mi-a priit “My Mother She Killed Me, My Father He Ate Me” (editată de Kate Bernheimer, +). Textele culese și traduse pentru prima oară de pe blogul lui Ai Weiwei în “Ai Weiwei’s Blog” (+) sunt și ele un răsfăț.

La capitolul restanțe din 2010 pot să reamintesc “The Russian Dreambook of Color and Flight” (Gina Ochsner, +), “Bluebird” (Vesna Maric, +), “When Marina Abramovic Dies” (James Westcott, +), “The Girl Who Fell from the Sky” (Heidi Durrow, +), “Luka and the Fire of Life” (Salman Rushdie, +). Din cărți mai vechi, am recitit cele 8 volume ale seriei de romane “Tales of the City“, așa, în expectativă, pentru că în 2012 va apărea al nouălea volum – fain, fain, fain.

În 2012 vor apărea o groază de cărți noi (foarte cool, urmează o listă cu ce am aflat până acum). Tot în 2012 îmi doresc să citesc mai puține cărți, dar mai multe recomandări de carte pe Paperplanes, Bibliophile, de la Boladenieve, Moonlightblues și Dragă cititorule.

Au trecut deja șase ani de la ultima carte a lui Amy Tan, “Saving Fish from Drowning” și de când am aflat că în 2012 va apărea următorul ei roman, “The Valley of Amazement“, m-am întrebat cum va fi cartea. Amy Tan a devenit târziu una din scriitoarele mele preferate, dar cărți precum “The Bonesetter’s Daughter“, “The Joy Luck Club” sau “The Kitchen God’s Wife” au avut un impact puternic și totodată sensibil asupra cititorului din mine. Așadar, atunci când am aflat că de dragul experimentului a mai scris o carte, nu am putut să nu mă bucur. “Rules for Virgins” a ieșit la începutul lunii decembrie și este o carte foarte interesantă.

Interesantă nu este numai pentru epocă și pentru poveste, ci și pentru felul în care Amy Tan a relaționat cu noul tip de publishing care i-a fost propus. “Rules for Virgins” (dec-11, Byliner Books) este prima carte a lui Amy Tan scrisă exclusiv pentru publicare electronică. Scriitoarea a acceptat proiectul cu bucurie și a descoperit că este mai puțin constrânsă de cerințe editoriale, iar o carte de +/-100pagini care se poate bucura de succes în format electronic ar fi privită cu suspiciune în format tipărit, comparativ cu titlurile anterioare pe care le-a publicat și poate și cu dimensiunile din ce în ce mai mari în care apar cărțile tipărite. Așadar, publicarea electronică a cărții (și la un preț care nu poate fi comentat – eu am plătit pe ea $2.99 la Barnes&Nobles) a fost o șansă oferită unei cărți care altfel ar fi ridicat suficiente probleme de publicare în momentul în care alegerea de a publica un titlu, fie el și semnat de un autor cunoscut, are mai mult de-a face cu loterii de marketing decât cu studii de piață despre ce își doresc cititorii.

Cartea, în sine, este o lectură foarte plăcută și foarte condensată. O slujitoare într-o casă de toleranță din Shanghai, fostă curtezană care a comis greșeala fatală de a se fi lăsat călăuzită de dragoste în loc de a îmbrățișa mercantilismul pe care i-l insufla matroana ei, are în grijă o tănără speranță a scenei mondene a Shanghaiului anilor 1910, pe care trebuie s-o instruiască pentru a nu repeta greșelile pe care ea și alte curtezane le-au făcut în ultimele secole. Bazându-se pe o tradiție orală și pe barometrul bârfei locale, fosta curtezană încearcă să-i explice tinerei Violet de ce lumea este cum este, înainte chiar s-o cunoască, înainte să învețe poezii care să trezească dorința bărbaților, să le respingă favorurile care ies din tiparul bunei purtări cu o curtezană și înainte de a-și găsi ‘patroni’ care să corespundă canonului curtezanelor. Povestea nu e deloc întortocheată și vocea narativă a bătrânei servitoare este calmă, cunoscătoare, ansamblul vorbelor ei de duh fiind un fel de compendiu al cunoștințelor pe care o curtezană ar trebui să le aibă, de la instrumente muzicale și ciuperci afrodiziace la poziții sexuale, de la aranjamente și negocieri cu bijutieri la fraternizarea cu celelalte curtezane, de la cunoașterea mediului de afaceri și a vârfurilor de lance ale noilor industrii până la obținerea de beneficii pe termen lung din partea bogătașilor din Shanghai.

Premisa cărții  e simplă. În cuvintele bătrânei curtezane, “How you behave next week can set the course of your career“. De acolo, întregul discurs se concentrează pe faptele și pe uzanțele sociale pe care o curtezană ar trebui să le cunoască. Nu e loc pentru răzvrătire, pentru inițiativă sau creativitate în reguli pe care generații de femei le-au pus la punct de-a lungul câtorva sute de ani, iar responsabilitatea de a se conforma și păstra intact un cod pentru curtezane cade în sarcina fiecărei tinere curtezane. Vorbe de duh despre reputație, despre patroni, despre iluzii, despre modă, despre aranjarea budoarului și despre codul sinuciderii pentru curtezanele care au comis greșeli umplu cele 100 pagini ale cărții și vorbesc în culori vii și cuvinte voluptuoase cititorului despre o lume care acum un secol reprezenta una din puținele șanse ale femeilor din China de a deveni bogate și cunoscute.

Din când în când mă întâlnesc cu o carte pe care aș vrea să o citească toți prietenii mei. “The Russian Dreambook of Color and Flight” este una dintre ele; carte a cărei lectură am început-o acum o lună și din diverse motive mi-a fost imposibil să o termin repede-repede și să scriu despre ea. Și nici când am terminat-o nu am scris; i-am scris în schimb Ginei Ochsner, autoarei cărții deci, despre cum se citește cartea ei în momente în care viața nu pare cea mai mare binecuvântare, sau dacă pare, sigur nu e pentru toată lumea. Mi-a răspuns cu un mesaj foarte călduros, din care am tras concluzia că autorii ei preferați sunt Pavic, Hrabal și Calvino și că nu există meserie mai frumoasă decât cea de scriitor. Aspectul acesta din urmă îmi devenise evident și prin pasiunea și atenția cu care Gina Ochsner, pe care o trec cu ușurință la scriitorii mei preferați (și abia aștept să citesc și “People I Wanted to Be” pe care o citește Călăuza), descrie orașul rusesc Perm în “The Russian Dreambok of Color and Flight” (Portobello, apr-10) și locuitorii săi animați de magie, mesianism și stranii concepții despre culori, pești și zbor.

Citind “The Russian Dreambook of Color and Flight” (în al cărei titlu eu n-am găsit nimic kitschy cum pretinde domnul care a scris recenzia cărții pentru NY Times Sunday Book Review) m-am simțit aproape și de altă carte citită anul acesta, e vorba de colecția de povești rusești contemporane a Ludmillei Petrushevskaya (+), “There Once Lived a Woman Who Tried to Kill Her Neighbor’s Baby“. Este ceva în realismul magic de inspirație sau sursă rusească atăt de frumos și dureros nuanțat, încât nu ai cum să nu te lași pradă ca cititor frumoaselor parabole și recuzitei bizare de elemente prin care sentimente foarte umane (și locale, aș spune) devin literare. În Permul descris de Gina Ochsner, la sfârșitul anilor 1990, sărăcia rivalizează cu concepțiile noi capitaliste ale orășenilor, în timp ce utilitățile neplătite scufundă orașul în frig și întuneric imediat după amiază întreaga durată a anului, în timp ce copii și câini al căror număr a fost scăpat de sub control de autorități găsesc comori nesperate prin deșeurile pe care locuitorii, în ciuda sărăciei, le produc în cantități industriale. Într-una din clădirile care ‘pe vremuri’ fusese destinată diverșilor refusenik, azi cu latrine în curte și mormane de gunoi sub care timpul sapă tunele în care se mai găsesc încă obiecte ascunse de evrei înainte de al doilea război mondial, cu șomeri care bruschează și vandalizează și cer taxă de protecție și propriilor mame, personajele lui Ochsner trăiesc vise diurne colorate în care interplay-ul între trecut și prezent e la rotație maximă și idealurile lor (să aibă lumină în casă, să se transforme în pești, să trăiască etern, să își amintească înfățișarea unui soț dispărut în război) nu se lasă în fața cruntelor realități pe care le trăiesc. Discursurile narative ale personajelor (fiecare personaj narează în progresie temporală câte unul sau mai multe capitole din existența lor la comun) ne prezintă amalgamul de nații șterse de pe harta rusă (care trăiesc azi doar în imaginația lor altfel decât rusește), istoriile rescrise jurnalistic după aceleași îndreptare de limbă de lemn din vremurile sovietice și povești de dragoste scrise dar nespuse din caietul de vise.

Personajele sunt superbe; Azade, bătrâna care are grijă de latrinele improvizate din curtea blocului, și care visează la sarea și apa de munte care ar transforma orice supă amară de oraș într-o supă cu virtuți regenerative, Olga, care “copil fiind colecționa limbi străine cum alții colecționau nasturi sau chei. Noaptea visa în limbi străine și dimineața se trezea cu gura plină de sunete străine“, iar acum se revoltă împotriva felului în care în jobul ei de traducătoare în presă trebuie să rescrie războiul din Cecenia într-un fel în care nu mai este vorba de oameni, Tanya, care se forțează să stea nemâncată până va atinge limita de talie pentru stewardesele Aeroflot și între timp scrie ce visează într-un caiet pe care îl poartă mereu la ea, Lukeria, care și acum ține icoane ascunse lipite pe spatele tablourilor cu natură moartă din bucătărie, Zoya, care e singura deținătoare a unui exemplar de revistă glossy din bloc, din care își alege imaginar ținuta și redecorează casa, și apoi bărbații, Mircha, care beat fiind cade de pe bloc și din cauza înghețului nu poate fi îngropat, iar corpul lui, sub un morman de zăpadă în curte, refuză să se descompună, ba mai și apare spectral să le explice sensul vieții celor din jur, Yuri, veteran de război la 21 de ani care refuză să-și dea jos casca de cosmonaut a presupusului său tată și își dorește cu disperare să se transforme în pește, sau Vitek, care antrenează o ceată de copii ai străzii pentru operațiuni de furt și prelevare de organe. Animate de vise ciudate, trăind mântuiri mari și mici, așteptând să li se întâmple lucruri ieșite din comun, aceste personaje scriu împreună o carte de vise incredibilă, pe care v-o recomand cu căldură.

Cărțile pentru copii propun niște excursii minunate, iar “The Flint Heart” nu este o excepție de la regula asta. Cartea, scrisă în 1910 de Eden Phillpotts, scriitor care a fost admirat pentru scrierile sale de personalități atât de diferite și asemănătoare precum Jorge Luis Borges și Agatha Christie a împlinit un secol, iar scriitorii Katherine și John Paterson, secondați de ilustratorul John Rocco (al cărui nume vă este probabil cunoscut dacă ați citit seria Percy Jackson a lui Rick Riordan sau dacă ați citit cu atenție end credits din Shrek) au dat o nouă alură cărții în toamna lui 2011. Noua “The Flint Heart” (Candlewick Press, oct-11) vine cu un site propriu și un trailer pentru filmul cu același titlu care va fi lansat în 2012 – IMDB.

Katherine și John Paterson au făcut o treabă bună cu textul lui Phillpotts, dacă lăsăm la o parte considerente etice. Confruntând textul lor cu originalul (disponibil aici în varianta originală), exceptând câteva aduceri la zi care țin de grafie și de naturalețea limbajului, așa cum era în 1910 și cum este un secol mai târziu în 2011, textul nu ar fi avut nevoie să sufere prea mult, sau chiar deloc – depinde cum privim problema recepției unui text și gustului pe care acesta îl lasă. Plecând de la premisa că un text deja istoric nu are cum să aibă appeal la cititorii de YA actuali, care se confruntă cu alte standarde de limbaj, voit sau nevoit, autorii noii cărți au sărăcit semantic cartea lui Phillpotts, dar au făcut-o să sune ca o carte scrisă în 2011. Ceea ce e și bine și rău. Eu unul nu sunt absurd să am pretenția să găsească un copil născut după 2000 fun-ul dintr-un text scris acum un secol (e normal să rezoneze cu foarte puțini), iar circulația unui text de acum un secol fără un boost de marketing și o ilustrație hip va fi sigur restrânsă la câteva rafturi gestionate de părinți și nici așa riscul de a aduna praf nu e redus. Așadar corect sau incorect din punctul de vedere etic, e bine că “The Flint Heart” are șanse să ajungă din nou în raft: formatul atractiv, site-ul companion și filmul de anul viitor îi dau șanse de supraviețuire. J. K. Rowling a dictat alte reguli pentru recepția cărților pentru YA în secolul nostru și poate e mai bine așa.

Povestea supraviețuiește, cu siguranță, și poate asta este mai important decât tipul de întrebări și gradul de lipsă de încredere despre care vorbeam mai sus. Pentru că poveștile inspirate din folclorul din Dartmoor și din imaginația bogată și prietenoasă cu cititorul a lui Eden Phillpotts chiar merita o șansă. Mi se pare de altfel o coincidență drăguță că o poveste despre o inimă de cremene care se pierde în istorie și reapare după secole păstrându-și puterile malefice are același destin și cartea care o cuprinde dispare și reapare în istorie. Inima de cremene nu e genul de poveste care poate fi repovestită, ci doar citită și iubită – așadar în afară de a vă invita să o citiți la rândul vostru – preferabil asaltat/ă de întrebările unui copil căruia i-o citiți – nu vreau să divulg nimic din poveste. Fie în varianta originală din 1910, fie în cea glossy și bogat ilustrată din 2011, “The Flint Heart” este o lectură bună pentru vacanța de iarnă, așadar dacă aveți chef de o vacanță cu parfum copilăresc și doriți să adăugați la patrimoniul poveștilor care v-au fascinat în copilărie încă o poveste care vă va fascina și adulți fiind, “The Flint Heart” este o alegere mai mult decât potrivită.

Ilustrație de John Rocco pentru ediția din 2011:

Trailerul cărții:

Când am aflat prima dată despre această carte, nu mică mi-a fost mirarea: o carte despre vocea lui Antony Hegarty? Și apoi: în franceză? Prietenii de la Le Mot et le Reste (+) scot cărți foarte drăguțe, doar aruncați un ochi; dar nu mă așteptam să găsesc cartea asta. De fapt o să fiu sincer: ea m-a găsit pe mine.

Jérôme Solal s-a apucat să scrie despre sentimentele diverse pe care i le trezea vocea lui Antony Hegarty în 2005. De atunci și până în apr-11, la publicarea cărții “La Voix d’Antony” au trecut șase ani, iar tot acest timp, domnul Solal a fost cât se poate de discursiv și deschis cu trăirile intime pe care le are animat de muzica Antony and the Johnsons și mai mult decât atât, s-a documentat cu orice material la dispoziția sa pentru a încerca să redacteze o istorie emoțională și emoționantă a parcursului creativ al formației și al star-ului său, vocea lui Hegarty. Desigur o lectură care nu poate interesa decât pe cei pasionați de muzică (biografiile muzicale nu sunt, cred, în topul de lectură al niciunui editor) și de istoria in-the-making a celor care și-au adus aportul creativ la colosul Antony and the Johnsons, cartea depășește granițele aride ale biografiei și devine rând cu rând o odă fantastic de bine calibrată adusă calităților vocale ale lui Antony Hegarty. Dacă nu pentru pertinența documentării, atunci sigur pentru poezia perpetuă a cărții, și tot merită răsfoită. E o carte care invită la reverie și care confirmă sentimente pe care puțină lume a avut dibăcia sau aplicația să le pună în cuvinte, și invită la noi și noi audiții.

Seria de eseuri cuprinsă în ”La Voix d’Antony” este însoțită de o discografie amplă (cca.100 pagini!) a formației; luând fiecare versiune, fiecare single, fiecare lost tape sau colaborare și arhivându-le frumos, din 1994 în 2010, făcând istoria poate pentru prima oară scrisă a alaiului în fruntea căruia se află Marsha P. Johnson, și în care apar pasager Björk, Laurie Anderson, Franco Battiato, Marianne Faithfull, Hercules and the Love Affair, Cocorosie sau Lou Reed. Mi-a plăcut foarte tare “La Voix d’Antony” și mi-aș dori, dintr-o multitudine de motive, să recitesc peste ani, o versiune ‘adusă la zi’.

Mulțumesc editurii Le Mot et le Reste pentru că mi-au prezentat și trimis frumosul lor titlu.

Despre Antony Hegarty am mai scris aici: Antony & the Johnsons (w/ Orchestra della Fondazione Petruzzelli) @Auditorium Parco della Musica, Roma 03.10.11 | Când Marina Abramovic moare | Universului i-a luat mult timp să viseze acest loc 

Săptămâna trecută am terminat de citit “1Q84” și deja mi se pare că a trecut suficient timp de când s-a întâmplat asta și că a lua cartea să o recitesc nu ar fi un gest foarte riscant. Experiențele mele anterioare cu Murakami nu au fost cele mai fericite, chiar și în cazurile extreme în care puteam să îi recunosc rigoarea stilistică și bogăția imaginilor, nu era unul din scriitorii despre care să vorbesc cu drag, dar unul despre care să vorbesc avizat, pentru că i-am citit cărțile, da. “1Q84” mi s-a părut diferit de tot ce a scris până acum, iar cartea aceasta de 1000 pagini format mare mi-a fost alături într-o perioadă în care nevoia de a evada în lectură ar fi înghițit cu ușurință și 2000 de pagini, dacă asta era lungimea romanului.

Recomandarea de lectură pentru “1Q84” (Harvill Press, oct-11), apărută într-un final în versiune completa la finele lunii octombrie, este implicită. Haruki Murakami m-a surprins la fiecare pagină și meritul nu este numai al său, ci și al traducătorilor Philip Gabriel și Jay Rubin care mi-au oferit, mai întâi în varianta lansată la mijlocul lunii trecute (care cuprindea Book 1 și Book 2), și apoi în cea completa, experiența unei cărți care nu lasă nicăieri sentimentul că ar fi fost tradusă. Sună exemplar în limba engleză. Cartea, pe care o consider una din bijuteriile literare cu care mi-a fost dat să mă întâlnesc în 2011, nu este, desigur, una pe care o poți repovesti fără a dăuna iremediabil sentimentelor pe care lectura le-a creat cu grijă, propoziție cu propoziție. Și asta pentru că romanul are rigoarea caligrafiei japoneze: cu trăsături de penel neașteptate, dar care niciodată nu sunt în plus și care completează o ideogramă perfectă și plină de sens.

Dacă povestea pe care simplist aș putea să o descriu ca povestea lui Aomame și Tengo nu se pretează ușor repovestirii, atunci sigur am nevoie de altceva ca să conving pe altcineva să o citească. Altceva decât faptul că va fi hip să citim Murakami cel puțin 50 de ani de acum încolo! Și asta vine natural dacă mă gândesc la cele câteva romane pe care de fapt le-am citit în “1Q84” fără să clipesc măcar, acceptându-le naturalețea și vigoarea aproape fără nicio obiecție.

“1Q84” este unul din cele mai frumoase romane de dragoste pe care le-am citit. O poveste de dragoste care are ceva din savoarea iubirilor medievale, dar care se poate termina modern la un etaj superior al unui hotel dintr-o aglomerație urbană, un fel de ultim minut de “Fight Club” în care dezastrul invizibil celorlalți se propagă în fibra personajelor. Cu personaje descrise cu compasiune și tandrețe, Haruki Murakami reușește să creeze o pereche de îndrăgostiți care străbat timpul, pentru care un gest care pentru mulți ar intra implicit la capitolul amintiri de acum 20 de ani, reprezintă lumina care îi ghidează, îi ajută să-și păstreze conturul emoțional și îi poate, într-un final reuni.

“1Q84″ este un roman polițist inteligent și acaparant. Nu mi s-a mai întâmplat demult ca o carte să-mi dea frisoane din cauza puterii logice care, infailibilă, dă sens întregului aparat al romanului. Nu am reușit să găsesc părerea lui Murakami despre trilogia “Millennium“, dar punți de legătură se găsesc atât în alegerea personajelor cât și în tema dominantă a violenței și a celor care se aliază împotriva violenței. Cu un investigator deloc carismatic, dar a cărui logică te hrănește și te învață în același timp să vezi invizibilul, Haruki Murakami creează un suspans și o rigoare logică pe care nici măcar dovezile nu au nevoie să o hrănească, se naște din sine.

“1Q84“* este un “1984” în care controlul funcționează. Societatea japoneză poate părea, uneori, din exterior, o formă absolută de control, e drept, una care creează confort și armonie înainte de a semăna haos și fobii. Cu elemente precise presărate peste tot în roman, Murakami reușește să arate că formele de control moderne nu lucrează întotdeauna în detrimentul individului, dar nici nu-l vor ajuta pe acesta când iese din rațional, plauzibil, sau general acceptat.

“1Q84” poartă amprenta lui Kafka până la exhibiționism. Mi-a plăcut romanul din roman, “Air Chrysalis” și tema transformărilor care vorbesc în egală măsură despre magie și traumă. Mi-a plăcut felul în care Murakami găsește oportun să împletească în țesătura romanului și un fir roșu de magie, care, departe de a bruia sănătatea romanului, dă profunzime momentelor cărora realismul mai mult le-ar fi dăunat. Și o face cu o naturalețe admirabilă.

“1Q84” este un roman noir cu edge japonez de nota 10. Pentru fanii noir-ului japonez, Murakami reușește să introducă elemente noi, depline și remarcabile, de suspans și straniu. Nu o să pot să uit niciodată personajul pe care îl creează în prezența spectrală a agentului care strânge taxa TV din ușă în ușă, care îi intimidează pe cei care se ascund, pătrunde în conștiința lor și le dezvăluie cele mai intime frici, pe care nu îl vede nimeni pe vizor, dar care, va plana mereu suspiciunea, are ceva de-a face cu coma prelungită a unui alt agent NHK din alt colț al Japoniei.

“1Q84” este, nu în ultimul rând, un roman proustian. În joaca sa fair cu cititorul, Haruki Murakami găsește de cuviință să introducă viniete literare din Orwell, Kafka sau Proust. Și o face curat și neașteptat de curgător; iar momentele proustiene ale romanului sunt pur și simplu cuceritoare.

Ar fi greu să găsesc ceva care lasă de dorit în “1Q84“. Mi-ar plăcea să am același sentiment și la relectura cărții, care, simt, se cere foarte curând.

* “1Q84” substituie 9-le din “1984”  cu litera Q, care e homofonă cu numărul 9 din japoneză (九、kyuu).