Despre rugby eu nu am decât cuvinte de laudă, ca despre orice alt subiect de fapt despre care nu știu nimic. Nefiind nici măcar un subiect la care să vreau vreodată să devin mai bun, mă mulțumesc cu o poveste scurtă despre un om minunat. Luna trecută citeam în Gay Times despre Ben Cohen cum că odată ce a renunțat la cariera sa de rugby, va face o fundație care va lupta împotriva homofobiei și violenței din sport. Confruntarea cu violența nu e o chestie nouă pentru Ben (recent, tatăl său a murit după ce a încercat să medieze o încăierare de bar, iar el având deficiențe de auz, a fost la rândul său victima multor comentarii răutăcioase). Iar luna aceasta, dau să deschid Out Magazine și de pe copertă îmi zămbește tot Ben Cohen:

De data aceasta fără ochelari de soare, dar tot fără măcar o cămașă pe el! Am citit interviurile cu el și de la ideea fundației la inaugurarea ei a durat foarte puțin (de azi e online și site-ul The Ben Cohen StandUp Foundation: site | Facebook) și m-am bucurat despre tot ce am citit (cu sentimentul acela că lumea e totuși perfectibilă), când mi-am dat seama că este prima oară când două reviste gay au pe copertă una și aceeași persoană heterosexuală (în caz că am uitat să menționez/până la proba contrarie, Ben Cohen este căsătorit, are două fetițe gemene și se declară și heterosexual și fericit). 

Mai jos găsiți două fragmente din interviurile pe care le-a acordat pentru Gay Times (iul-11) și respectiv Out Magazine (aug-11). Bravo, domnule Ben Cohen!

Ricky Martin nu e un nume care să zboare liber în conversațiile la care particip, poate pentru că oamenii cu care vorbesc nu au timp să shake their bon bon sau consideră asta ridicol, ceea ce nu e deloc blamabil. Blamabil ar fi să nu ofere respectul cuvenit onestității – pentru că în lumea asta în care poți fi fix cine vrei, rentează încă psihic să fii tu însuți și să ceri respectul pe care îl meriți. Așa și cu povestea lui Ricky Martin, ‘Me‘ (nov-10, Penguin Group), pe care o așteptam cu mare nerăbdare: nu ai în fiecare zi ocazia să citești o lecție gay de optimism și nici nu poți să spui că lumea gay are deja toate modelele de care are nevoie.

Îmi amintesc că în ziua lansării cărții, pe 2-nov, am citit un comentariu la o recenzie a cărții la care până și eu am zâmbit: “oh, so there’s a real need for ghostwriting on the market” sau ceva asemănător. Nu știu cât știrbește ghostwritingul din calitățile literare ale unui text, în cazul acesta specific pot să spun cu toată sinceritatea că sigur nu știrbește nimic din experiența umană din carte – și până la urmă asta este tot ce contează. Apoi, sunt convins că autenticitatea experienței din carte poate atinge pe oricine, gay, straight, fan/nefan Ricky Martin pentru simplul fapt că e unitară și onestă. Un bărbat de 38 ani hotărăște să își facă publică orientarea sexuală și să vorbească despre parcursul lui de auto-acceptare și de acceptare de către ceilalți – e genul de poveste inspirațională care ar trebui să îi facă pe cei care mai trăiesc temperatura și gradul de umiditate dintr-un closet să își reevalueze opțiunile și să sorteze fobii autoimpuse, ipocrizii și pericole reale și să-și dea seama că personalitățile ciuntite din dulap nu prea își oferă sieși șansa să fie indivizi deplini.

Ricky Martin vorbește despre comingout-ul său în termeni simpli și cât se poate de pragmatici. Fiecare individ are un parcurs și nu există vârste-limită pentru nicio etapă a vieții, spune el, iar parcursul lui nu e exemplar, nu e un how-to și nici măcar o pledoarie pentru ca alții să-i urmeze exemplul: e doar un studiu de caz sugestiv, sincer și intim despre lucrurile care ne opresc să fim sinceri cu persoanele care contează pentru fiecare dintre noi și o impresionantă pledoarie pentru respectul față de sine. Ricky Martin vorbește despre scenă și fantezia de a fi altfel și altcineva sub lumina reflectoarelor – pe alte scene, cu altfel de reflectoare, fiecare dintre noi suntem în poziția de a trăi fantezia de moment de a fi altcineva și la fel ca și Ricky Martin după trebuie să ne întoarcem la noi înșine și poate chiar ar trebui să ne placă ce găsim. “Viața noastră își începe sfârșitul în ziua în care ne hotărâm să tăcem despre lucrurile care contează“, cuvintele lui Martin Luther King pe care le citează Ricky Martin în autobiografia sa sunt ceva la care trebuie să ne gândim serios dacă vrem să ne facem viețile semnificative măcar pentru noi.

Cartea e o autobiografie cronologică – de la cântatul la petrecerile de familie cu o lingură-microfon, la perioada Menudo, la primele succese ca artist solo și până la munca umanitară exemplară desfășurată de the Ricky Martin Foundation și ziua de 29-mar-10 când Ricky Martin a anunțat că, așa cum multă lume sugera și/sau suspecta, este gay. Mi-a plăcut deosebit de mult pentru că este o carte cât se poate de personală, descrie un parcurs spiritual și se bazează pe lucruri în care ar trebui să credem cu toții: sinceritate, dedicație și efort.

Eu am o pereche de pantaloni pe care nu-i port decât când știu că urmează să nu întreprind acțiuni stând jos. Sunt my stand-up pants și îi ador. Nu o să am niciodată dimensiunile necesare să stau jos în ei, după fiecare cură de slăbire îmi dau seama că nu pot să umblu și la oase. Dar pantalonii ăștia sunt ideali, au cea mai faină croială, cel mai bun material și cele mai inteligente dungi posibile. Doar că nu a existat măsura mea niciodată. Din când în când îi port pantaloni-ciliciu să-mi amintesc și să fiu mai conștient cine sunt.

La fel și cu declarația lui Ricky Martin de ieri. Se făcea că era 12 noaptea și îmi curățam rss readerul când am citit postarea de pe Advocate (*) și cea de pe blogul lui RM. Domnul Ricky s-a hotărât să poarte pantalonii de stat în picioare și să-și amintească cine e (**). Eu mă bucur tare, fiecare cu ritmul lui și cu renegocierea obligațiilor lui sociale. Sau mai mult comerciale în cazul lui. Eu nu mă întreb de ce a așteptat atât, doar mă bucur. Fiecare ne maturizăm când și cum putem. Și suntem gata să acceptăm ce, cine, cum, cât, unde, când suntem fix când putem. Să te întrebi de ce Ricky Martin n-a făcut asta mai devreme este ca și cum te-ai întreba de ce tu nu ai făcut asta mai devreme sau mai grav, de ce nu ai făcut-o încă. Și vorbim din dulapuri convenționale și încăpătoare. Sau cum zicea un personaj de serial american, ‘nu aștepta de la modelele tale să facă ceva înaintea ta‘ (***).

Mai bine să ascultăm Volverás.

(*) We are currently upgrading Advocate.com to provide you with a richer fuller user experience. We will be back online shortly.

(**) în ianuarie 2010 vorbeam de Ricky Martin la categoria ‘cel mai așteptat comingout din 2010′.

(***) nu-mi amintesc serialul și personajul, dar era sezonul 3.

Fără nicio legătură cu titlul sau conținutul postului, săptămâna trecută mă invita o domnișoară pe Twitter la un eveniment (mă invita miercuri la un eveniment care avea loc miercuri) folosind expresia ‘ești în target’. Io nu sunt în target pentru nimic, mă aștept să fie campaniile personalizate pentru mine. Ca să-mi susciți un minim interes trebuie să-mi cunoști IQ-ul, educația, statutul profesional și finanțele și timpul și să-ți dai seama dacă ai sau nu despre ce să-mi vorbești. După ce am răsfoit (sau cum se spune browse în română) proiectul respectiv, mi-am dat seama clar că nu aveam ce căuta acolo, și asta i-am și spus domnișoarei. Eu apreciez entuziasmul, dar PR-ul unui eveniment nu înseamnă numai entuziasm. Nu dau numele evenimentului, pentru că e intro și oricum nu cred în el nici cât să-i fac reclamă negativă și nici nu sunt sigur de pe ce poziție îmi scria domnișoara respectivă.

Evenimentul-campanie despre care vreau să scriu este unul la care am fost invitat de trei ori în ultimele 24 ore. Conținutul minimal (altul nu există) îl puteți găsi aici și sincer mi-e puțin jenă de cititorii mei de ce vor citi acolo. Dar până la urmă ultimul lucru virgin pe care ni-l mai putem apăra nu sunt urechile sau ochii, așa că trec peste pudoarea voită a blogului cu amendamentul că sper să nu mai am ocazia să atentez la ea în viitor.

Pe scurt: am fost invitat pe Facebook, am refuzat, am motivat refuzul (pe undeva trăiam halucinația că feedbackul inclusiv negativ este constructiv), mi-a fost șters mesajul.

Motivația a fost într-un mesaj personal, al cărui conținut nu-l voi reda (pentru că am un cititor care are păreri foarte clare despre asta). Ceea ce am de gând să fac totuși, o să analizez comunicarea spre mine a evenimentului și felul în care m-a scârbit (nu găsesc alt cuvânt în dicționarul propriu care să exprime ce-am simțit în scurta desfășurare a faptelor). Sunt convins, de altfel, că evenimentul-campanie a fost comunicat perfect către ceilalți recipienți și numai în cazul meu s-a greșit. Fără să schimb subiectul, iată cinci reguli de ratare a unei campanii:

1. Nu monitoriza lista de recipienți ai mesajului epocal pe care-l porți. În momentul în care oricum oamenii pe care îi ai tu în target brut sunt puțini, asigură-te că primesc cât mai multe invitații în aceeași zi. Motivează asta ca și caracter viral. Eu credeam că viralul de succes este cel studiat, care ține cont de sursă și țintă, fără să producă suprapuneri inutile și supărătoare. Asigură-te totodată că faci asta fix în ziua în care recipientul tău se plânge de nenumăratele invitații la alte evenimente.

2. Jignește inteligența recipienților tăi. Asigură-te că îi expui la un limbaj vulgar și neavenit. Mai mult, asigură-te că-i expui la o traducere proastă (engleză>română și română>engleză, sau sunt singurul care găsește că ‘homophobia sucks and not in a good way‘ este un act demn de Google Translate).

3. Bazează-te pe faptul că n-am purtat degeaba uniformă la școală: suntem toți la fel. În consecință: suntem toți gay și trebuie să îmbrățișăm toate lucrurile gay (pentru că nu, suntem gay!). Ei bine, nu. Îmi iau dreptul de a fi gay așa cum înțeleg eu și cum pot eu, și dacă asta înseamnă vreodată intersectarea cu vreo asociație sau vreun eveniment, bine, dacă nu, nu. Primul semn de normalitate pe care îl poate da cineva este să nu fie un yes man astral. Să-mi ceri să fiu ca toată lumea este același lucru cu a-mi cere să nu spun că nu ai bilet RATB sau că ai luat un snack în supermarket (apropo, știți ce mulți oameni fac asta? n-o să credeți).

4. Asigură-te că disprețuiești disprețul altora. Sunt convins că există un hate speech puternic și chiar mai viral decât propunerea asta de campanie, dar e ceva în politica mea care-mi spune că ura nu se tratează cu ură. Că n-avem nevoie de măscărici (îmi cer scuze față de video aficionados, dar pentru homofobi n-o să fiți mai mult decât niște măscărici) pentru a contracara homofobia, ci de destule exemple pozitive și de bun simț care să se integreze în loc să se ascundă. Dacă nu e penru homofobi și e pentru mine, știu și singur să-mi selectez entertainmentul, mulțumesc. Evident, există și guerilla gay politics care spune să-i dăm cu dinții de bordură pe homofobi, dar revin, ura tratată cu ură este pe termen lung o investiție proastă.

5. Într-un final, arată-mi cât de important eram pentru campania ta. Dacă-ți atrag atenția că are un conținut dubios și că strategia de promovare șchioapătă, șterge-mi feedbackul și spune-mi că există cauze mărețe la care trebuie să te supui. Sunt convins că există, dar asta nu e una dintre ele.

M-am uitat din nou la unul din videourile făcute în străinătate. Pentru mulți asta e un atu și un antecendent atotjustficator, pentru mine n-o să fie niciodată. Și am văzut 150+ persoane într-un video. Eu nu cunosc atâtea persoane out dispuse să-și împrumute imaginea unei cauze. Dacă totuși există, aș vrea să le văd și fiind mândre în fiecare zi și schimbând limitele de înțelegere ale minim unei persoane fără să-i spună ‘hai sictir!’.

Eu n-am multe politici bine înfipte în cap, dar cred că oamenii trebuie să se manifeste şi reprezinte singuri. Şi că şansele să schimbi ceva au legătură şi cu vizibilitatea individului, cel puţin până o să intrăm în normalitatea peisajului urban. Chiar dacă bestiarul social mai conţine sechele de gospogay (hibrid jurnalistic deloc plăcut auzului), eu tot cred că e loc şi de homosexuali cumsecade.

Nu că aş fi eu unul dintre ei, pentru că oricum aş pune problema, eu sunt încă deranjat de diverse comportamente de dulap şi de suporterii de diaspora care-şi frâng mâinile în diferenţe de fus orar mai mici sau mai mari. Orice mână de ajutor e salutară atâta vreme cât ambivalenţele de genul ‘of, of’ şi ‘ce fac gayii din România?’ nu coexistă cu lobbyul de la distanţă. Aş răspunde că gayii din Bucureşti sunt ocupaţi cu definirea unui lifestyle şi nu cred că sunt foarte departe de adevăr, orice înseamnă asta, chiar dacă se reduce la a testa următorul eşec de club gay din Bucureşti. Sau la a muta agăţatul de pe gayromeo.com pe Twitter. Unii dintre ei mai şi merg la marşul gay sau se implică în activităţi comunitare, dar după experienţa marşului de anul acesta nu-mi mai fac iluzii, o mână de oameni va fi întotdeauna o mână de oameni. Optimist cum sunt, îmi spun că la anul o să fim mai mulţi.

Mare parte din cunoscuţii mei gay au participat la paradă în faţa televizoarelor, şi asta numai dacă le-a permis programul, lucru cu care sunt 100% de acord, pentru că este mult mai igienic şi nici nu rişti mare lucru. Şi nici n-aveţi idee câte lucruri se pot întâmpla acasă! Ştiţi, probabil la fel de bine ca şi mine, că vizibilitatea şi revendicările de drepturi nu acolo încep. Dar şi asta este perfect ok, pentru că la un moment dat drepturile o să fie atât de tangibile încât o să poată fi trimise prin DHL acasă. Civismul gay este extraordinar de dezvoltat, dar se manifestă prin vicariatul hetero de participare la marş. Mie mi-a plăcut maxim, dar era mai cool dacă erau şi mai mulţi oameni.

Eu rămân la părerea mea că trebuie să fii acolo. Şi poate mai important, că acelaşi marş gay, la fel de zâmbitor, la fel de deschis şi sincer, trebuie să îl faci în fiecare zi. Cu mândria de a fi tu însuţi şi nu o creaţie media în buzunar şi mişcându-te pe aceleaşi ritmuri dansabile, fix până în clipa în care riscul să fii luat drept ce nu eşti dispare. Şi până când ai lăsat şi tu acasă ultimele sechele hetero şi te-ai instalat gay în viaţa celor dragi.

Despre marş au scris sau pozat drăguţ Gramo, Monsoux, Ariel, Oanamarrria, Nadaella, Femeia simplă şi Gargarita. Eu am încercat să scriu despre asta din mai multe perspective tabu.ro, moxow.es, botesteanu.nu şi gaypride.ro împreună cu Robert. Linkurile o să le adaug când devin disponibile.

HARPER: Homosexualii fac multe plimbări lungi? 
PRIOR: Da, facem, îmbrăcați în streci și cu coifuri mov.(*) 

Eu când simt că gândurile mele nu încap între patru pereți, ies pe stradă să gândesc în aer liber. În orice altă zi dacă m-ai întreba cum a apărut viața pe pământ, o să îți confirm că după părerea mea omul a apărut în confortul a patru pereți și viața socială a fost un extra, din cauză că erau mai mulți sau prea mulți. Că nevoia de a ieși la plimbare nu e o cauză naturală înfiptă în genele noastre, ci că a apărut din plictiseală. Sau un alt motiv la care n-am avut timp sau chef să mă gândesc. 

Unul din aspectele vieții sociale este și parada gay de azi. Încerc să minimizez coeficientul politic și să o văd ca pe o formă de viață socială, în măsura în care probabil Rousseau ar fi spus că nu există viață socială anormală (în fine, n-a spus-o, nu în cuvintele astea, dar cam asta e concluzia mea). Azi am un motiv în plus să mă fac o plimbare lungă, este marșul gay de la care nu mă gândesc să lipsesc. Tocmai eu, care recunosc fără niciun stres că mi-e frică de câini, mașini și telefoane mobile, mă gândesc să ies pe stradă. 

Marșul gay este o plimbare fast-forward prin viața gay. Pe care nu sunt obligat să o fac în fiecare zi, cu toate că mândru nu ești doar o zi pe an. Marșul gay este stimulat și propulsat de chestiuni pe care le-am expus deja pe gaypride.ro, care m-au frământat, despre care am vorbit cu Robert la nesfârșit, hotărând de fiecare dată ce este bine și ce nu să scriem. 

Marșul gay, din punctul meu de vedere, este și o plimbare printr-un culoar antiseptic, o plimbare de fapt pe care o faci singur. N-avem pereți de sticlă pe culoarul ăsta, dar avem mulți jandarmi. În mod lamentabil, uneori, mai mulți decât participanții. Dacă eu fac plimbarea asta, o fac pentru mine, și ca să am răgazul să mă gândesc ce trebuie să scriu pentru tabu.ro, pentru moxow.es și pentru telsquels.be despre cum a fost la marș. Despre cum a fost, reducând prezentul marșului la un trecut jurnalistic. Aș vrea să am lucruri îmbucurătoare pe care să le scriu. Și aș vrea să fie mai mulți oameni ca mine, care nu se tem de reprezentativitatea celuilalt și se tem să fie puși în aceeași oală cu cine nu vor. 

Plimbarea asta se petrece deci într-un culoar. În două ceasuri în care o să văd mai multă ură pe margine decât văd pe parcursul unui an, o să aud mai multe cuvinte de ocară decăt cuprinde vocabularul meu foarte colorat, și dacă totul merge bine, nu o să trăiesc viața lui Matthew Shephard în două ore. 

Buldozerul politicilor despre noi ne lasă deseori fără suflare în fața generalizărilor care se aruncă de o parte și de alta despre ce suntem și ce nu suntem. Și foarte rar despre ce dorim sau ce merităm. ‘Eu nu sunt voi’ o să îmi sune în cap mereu, atâta vreme cât o să existe bărbați gay care ajung în pat mai ușor decât la job, care nu sunt gata de un commitment și care stau în casă și se plâng că n-au drepturi. Dar ‘Eu sunt eu’ nu este incompatibil cu ‘Eu nu sunt voi’. Fiecare are dreptul să tragă pe nas orice lifestyle dorește, și nu, nu mă (mai) simt lezat de oamenii care sper că vor mărșălui lângă mine. Prezența mea acolo este la fel de importantă ca a oricui altcuiva și nu o să mă abțin să spun asta de fiecare dată când am chef.

Când pui punct la o propoziție despre drepturile gay rămâi tot un individ și tot singur. Nu într-un sens ontologic, dar într-un sens care percolează și te atinge în cel mai intim mod. Atunci când îți dai seama că e nevoie și de tine la schimbarea socială și că una din puținele modalități pe care le ai la îndemână este acest marș. Desigur că aștept cu mai mare nerăbdare concertul lui Tori Amos de la Viena din toamnă decăt acest marș, dar cred că m-am făcut băiat mare și-mi dau seama că fericirea mea depinde mai mult de participarea la marș decât de concert. Și sunt fericit că o să le fac pe amândouă. 

Citeam zilele trecute pe net un text plin de entuziasm, cu confetti literar și cu drapele curcubeu fluturând în vânt. Textul aparținea unui exaltat de fotoliu ergonomic – care nu vine la marș – și asta mă supără puțin. Sunt conștient că îmi reduc șansele la fericire arătând cu degetul încă o formă de ipocrizie, dar chiar dacă pot să înghit multe, nu pot să înghit și militantul de canapea. Sunt conștient și de faptul că supăr lumea spunând asta, dar n-a spus nimeni că trebuie să aduc eu pace pe pământ. Eu știu că n-o să am confetti sub gulerul cămășii, că aerul o să fie irespirabil la marș și că singurul lucru care va crea falduri în vreun drapel va fi mișcarea. Dar știu și că vreau să fiu acolo. Pentru că mersul pe jos face bine la sănătate, și dacă duc un trai fizic sedentar mutându-mă de pe un fotoliu pe altul, nu trebuie să fiu sedentar și psihic. 

(*) Tony Kushner, Angels in America, Actul I, Scena 7 

P.S. Mi s-a spus de prea multe ori că parada este prea colorată. Anul ăsta o să încerc să țin culorile în dulap, dar nu și pe mine. 

P.P.S. Dacă intenționați să mergeți la marș, nu mă ocoliți, mi-ar face plăcere să ne strângem mâna și să ne zâmbim.

Din anul ăsta au trecut doar două luni și deja am senzația că a trecut tot anul, și e drept că numărul de proiecte pe care le-am avut, numărul de călătorii de planificat, și cantitatea de muncă au fost suficiente pentru un an. Asta nu o spun nici comparativ cu anii trecuți și nici cu o presupusă lene a mea, ci pur și simplu pentru că am trăit totul foarte intens și am învățat să mă bucur un pic mai mult de ceea ce am decât sunt obișnuit să o fac.

Unul din proiectele de suflet este și site-ul http://gaypride.ro. Reciteam acum câteva minute un manual de utilizare a site-ului scris de Robert și cred că singurul cuvânt care descrie optim ce simt este ‘înduioșat’. Acum o să o spun pe aia, ‘înduioșat de ce pot face doi băieți deștepți și frumoși’, pentru că doar întâmplător suntem noi!

‘Mândru nu ești doar o zi pe an’ a fost la plecare, cel puțin pentru mine, un slogan chestionabil. Știu că mândria nu este o virtute creștină și știu că atunci când ești mândru de ceva, există cel puțin o altă persoană care să te facă să-ți înghiți mândria. Nu este cazul și acum. Sunt convins că atunci când nu prea există aplauze și nici focuri de artificii pentru ceva bun, este mai bine să fii mândru de acel lucru bun și să-l trăiești fericit, mai degrabă decât să-l îmbraci în discursul tău sau al celorlalți și să-l îndepărtezi de tine exact atât cât să nu te mai poți bucura de el.

Persoanele care știu deja de acest proiect au fost și cei care l-au ținut viu în perioada astra intrauterină, cu niște cordoane hrănitoare de cuvinte, care ne-au dovedit că proiectul nu este o idee rea și că merită să continuăm. Persoane pe care le regăsiți deja, sau urmează să le descoperiți în secțiunea asta. Au fost multe aspecte care ne-au umplut zilele și mie și lui Robert, pe care sper că nu l-am stresat prea mult cu felul meu de a fi în toată perioada asta de sarcină ascunsă. Că la sfârșit am ales să nu fim afiliați politic și să arătăm omul și nu ONG-ul, și că am evitat discursurile care ne îndepărtează cu penseta din habitatul nostru natural au fost doar două alegeri importante. Restul, pornind de la prima virgulă la ultima culoare, chiar dacă nu e totul final-de-final, au fost tot atâtea discuții zâmbitoare și mereu un motiv de bucurie.

Gaypride.ro este un site cu un mesaj. Trebuie să mergi la marș ca să fii reprezentat și tu. Dacă ți se pare că spectacolul nu este destul de spectacol, sau că participanții n-au nimic în comun cu tine, atunci am vești proaste pentru tine: nici nu va fi până nu ești și tu acolo. Și asta nu are nicio legătură cu orientarea sexuală. Ca proiect civic nu ne dorim altceva decât să existe mai puțini oameni de partea cealaltă a baricadei, aia neapărată de jandarmi, astfel încât în curând să nu mai fie nevoie de jandarmi. Nici în ziua marșului și în nicio altă zi.

Ce poți face pentru acest lucru? În primul rând să ne vizitezi și să ne împărtășești gândurile și ideile tale. Mai poți să preiei și bannerul site-ului, astfel încât ideea că existăm și că vrem să transformăm marșul jandarmilor într-o paradă cu flori, muzică și la care toată lumea să vrea să participe să devină o prezență bine conturată în viața zilnică a tuturor.

So are you gay
Are you blue
Thought we both could use a friend
To run to

(Tori Amos: Hey Jupiter)

Întotdeauna m-am întrebat de ce ‘are you blue’ şi într-un final am aflat răspunsul. E o referinţă la o poveste a lui Bruce Coville pe care o puteţi citi aici. Dacă timp de 24 ore toţi homosexualii ar fi albaştri, homofobia ar înceta, este concluzia poveştii: şi tind să-i dau dreptate, pentru că homofobia nu este altceva decât o frică şi ca orice frică, are legătură cu ceea ce nu cunoaştem îndeajuns.

De multe ori mă întreb cum ar reacţiona persoane a căror homofobie, la cote ridicate, ar fi bulversată de vestea că persoane în a căror heterosexualitate (sau minim, anonimat sexual) se simte confortabil nu sunt hetereosexuali. În acelaşi timp, din aceeaşi vizibilitate redusă reiese şi imposibilitatea multor homosexuali de a crede în homosexualitatea lor, de a o vedea ca pe o creatură de bestiar pe care trebuie să o controleze şi ascundă.

***

Limba română nu are o expresie echivalentă pentru out of the closet. Toate celelalte limbi pe care le cunosc au, numai româna nu. Educaţia mea lingvistică îmi spune că pe undeva absenţa cuvintelor pentru a descrie o stare înseamnă că starea respectivă nu există în comunitatea care o vorbeşte. Şi totuşi, în ultimii ani, cunosc din ce în ce mai multe persoane (puţin este doar numărul lor!) care nu au nicio problemă să trăiască aşa cum sunt, când trag linie pentru ei şi pentru ceilalţi, să fie gay.

Ieri discutam cu un prieten şi îi spuneam că homosexualii care locuiesc în dulap sunt ei înşişi homofobi. Că sunt mai închipuiţi decât heterosexualii din afara dulapului. Că mi-e greu să cred că o democraţie poate împinge pe cineva la un trai duplicitar. Ok, democraţie nu e poate cuvântul potrivit, deşi în puţinele mele vederi politice, democraţia este sistemul care se construieşte prin intermediul opţiunilor celor care participă la ea. Deci, traiul duplicitar al celor din dulap nu e altceva decât o lipsă de exercitare a dreptului la democraţie. Înţelegerile tacite dintre locuitorii dulapului şi cei din afara dulapului (eu stau cuminte în dulap şi nu-ţi destabilizez sistemul de valori sau modelele de gândire, iar eu stau afară şi pun egal între anonimatul tău sexual şi heterosexualitate) este încă o dovadă că gay-ii din dulap sunt homofobi. Punctul de plecare, şi anume că o persoană nu poate să îşi asume ceea ce este sau reprezintă pentru ceilalţi, în condiţiile în care (garantez eu) nimeni nu îţi dă în cap, nimeni nu te goneşte de nicăieri, pur şi simplu, dacă trebuie să dai dovadă de ceva, trebuie să ai mai multă tărie de caracter şi să fii dintr-o bucată, nici nu îl mai pun în discuţie. Să nu te accepţi pe tine însuţi este cea mai clară dovadă de homofobie.

Aş mai adăuga un singur lucru, şi anume că recunoaşterea identităţii sexuale e cea mai bună sită socială: da, vor fi persoane care îţi vor evita compania. Dar, când tragi linie, ce ai avea de împărţit cu cineva care te evită pentru că eşti homosexual?