(Acesta este un post personal. Dacă ai intrat aici pentru o sugestie de lectură, poți să mergi la arhiva de lecturi.)

Nu știu când mi-a venit prima dată ideea unui tatuaj. Cum tatuajele se află (încă) în categoria de subiecte care mai ridică suspiciuni și celor pe care îi considerai open-minded, doar ca să-ți verifice teoria că open-minded e o chestie circumstanțială, valabilă doar până la următoarea încrâncenare, n-am vorbit despre intenția mea de a-mi face un tatuaj decât unui număr redus de persoane în ultimii … 16 ani. Am avut timp suficient să mă gândesc dacă personalitatea mea îmi va spune după primul tatuaj că mai am suficientă piele pentru încă niște zeci de tatuaje (sigur nu) și am avut suficient timp să caut și să găsesc ceva ce vreau să am pe piele de acum până când … well, până când nu o să mă mai întrebe nimeni ce-a fost în capul meu pentru că nu o să mai pot să răspund.

Primul tatuaj pe care mi l-am dorit vreodată a fost un pinguin. Care alunecă. Nu știu cum se desenează un pinguin care alunecă, dar sunt la fel de convins cum sunt că nu trebuie să mă auto-tatuez că există persoane care știu să deseneze pinguini care alunecă. În fine. Visul tatuajului cu pinguin e mai complex (și care a făcut persoanele cărora le-am povestit asta să chicotească) pentru că e vorba nu de un pinguin, ci de doi, în fine, nu ambii pe pielea mea, ci unul pe mâna mea și celălalt pe mâna persoanei cu care o să-mi petrec toată viața, așa, doi pinguini, pe braț, care alunecă amândoi, unul către celălalt. Când m-am trezit dintr-o reverie suficient de lungă să-mi dau seama că numărul de dimineți în care eu & iubitul meu ne vom trezi cu pinguinii side by side  alunecând unul către celălalt se reduce pe zi ce trece, mi-am zis că a sosit momentul să-mi păstrez un braț în acest scop, dar să nu renunț nici la visul meu de tatuaj personal (celălalt, cu pinguinul, este tatuajul meu interpersonal). Pentru că sunt o persoană practică, m-am gândit că mie îmi place să dorm la margine, în situația în care vorbim de un pat la perete, drept care am păstrat brațul drept pentru tatuajul cu pinguin și sunt gata să-mi brand-uiesc brațul stâng cu un tatuaj. Păstrez deci un braț și pentru tatuajul pe care sper să am ocazia să-l fac împreună cu o persoană care nu are nimic împotriva tatuajelor, are brațul stâng disponibil și mă va iubi pe termen lung.

Așadar azi mă tatuez! Mesajul pe care îl vreau pe mine nu e schimbător, e valabil întotdeauna, cel puțin în mintea mea, și unde mai pui că la sugestia unui artist va conține și ceva drăguț pe lângă text, un licurici! Asta face tatuajul absolut adorabil și chiar fără licurici, doar cu textul pe care l-am ales, “There Is a Light that Never Goes Out” tot adorabil e. Mesajul provine desigur din melodia omonimă de la the Smiths, cea care-mi oferă și food for thought pentru alegerea co-tatuatului cu pinguini cu versurile triste, dar frumoase, cum numai the Smith știu să-mi cânte, care spun: “And if a double-decker bus/Crashes into us/To die by your side/Is such a heavenly way to die/And if a ten ton truck/Kills the both of us/To die by your side/Well the pleasure, the privilege is mine“.  Tatuajul sper să fie prezentabil până la ziua mea (pentru că așa mi-l doresc, birthday tattoo, să pot să-i pun o fundă roșie și mare și perfectă și să-l desfac de ziua mea. Poate chiar în fiecare an.)

L.E. Iată-l!

]]> http://blog.joacadeamine.ro/2012/01/16/povestea-unui-tatuaj/feed/ 9 http://blog.joacadeamine.ro/2011/06/02/metafore-pentru-iubire-razboiul/ http://blog.joacadeamine.ro/2011/06/02/metafore-pentru-iubire-razboiul/#comments Thu, 02 Jun 2011 18:38:28 +0000 Octavian http://blog.joacadeamine.ro/?p=9712

O carte nouă de la John Boyne este întotdeauna o veste bună, dar “The Absolutist” (mai-11, Transworld Publishers Ltd.) mi-a depășit așteptările. Familiar cu ficțiunea lui Boyne pentru tineri (“The Boy in the Striped Pyjamas” și “Noah Barleywater Runs Away“), m-am apropiat cu o doza suficient de motivantă de “The Absolutist“, cartea fiind ofertantă chiar din blurb: un tânăr soldat pe nume Tristan Sadler îi face o vizită lui Marian Bancroft, sora colegului său de arme, Will Bancroft, mort în primul război mondial, pentru a-i returna acesteia scrisori ale fratelui ei care se aflau în posesia lui. WWI, scrisori, vizită, secret – pentru mine e suficient să merg mai departe cu lectura.

Secretul lui Tristan Sadler nu este unul pe care să-l deconspir aici: este rezervat, ca de obicei, cititorilor cărții. Aș vrea doar să spun că deși ficțiunile realiste despre război nu s-au aflat niciodată în topul listelor mele de lectură, John Boyne a reușit cu succes să mă țină captivat chiar și atunci când era vorba de noroi, tranșee, strategii de câmp deschis, baionete, cazemate, și câte și mai câte din arsenalul războiului. Și asta pentru că în felul său igienic, dar deloc neputincios, John Boyne folosește războiul ca metaforă pentru iubire. Fie că este vorba de iubirea ascunsă a unui băiat care e exmatriculat din școală pentru că a sărutat un alt băiat, fie că e vorba de dragostea din sânul unei familii care încearcă să echilibreze dragostea părintească cu rușinea pe care un fiu dezertor și ajuns în fața Curții Marțiale o aduce asupra sa, fie că este vorba de iubiri imaginare sau de camaraderii cu un borderline erotic bine ținut în frâu de condeiul lui Boyne – în toate aceste cazuri John Boyne reușește să fie seducător, să spună o poveste incredibil de realistă și care nu în puține locuri mi-a amintit de unul din filmele mele preferate, să reia un fir epistolar mimând cu grație vocabularul și exprimarea epocii și nu în ultimul rând să urzească o poveste credibilă și inspirațională despre dragoste și trădare, responsabilitate și alegeri personale, sexualitate bifată de societate și nu în ultimul rând, puterea cuvintelor.

Aș mai vrea să adaug că ideea romanului i-a venit lui Boyne în momentul în care ziarele britanice raportau că în locurile în care s-a decis ridicarea de memoriale pentru soldații căzuți în primul război mondial s-a născut întrebarea dacă numele dezertorilor și celor care prin exersarea liberului arbitru au fost executați de curți marțiale ar trebui să se găsească pe memoriale. Răspunsul lui Boyne este evident în roman, vă invit să-l găsiți citindu-l.

Portia de Rossi n-a fost niciodată interesantă pentru mine, nu, bineînțeles, înainte să își facă publică orientarea sexuală (vanity tip: pentru că brusc persoanele care își fac comingout-ul devin mai interesante – și nu numai pentru mine). Experiența mea Portia de Rossi era oricum redusă la Nelle Porter, personajul pe care l-a jucat în Ally McBeal și cu care nu am avut trăiri intense, mi s-a părut un rol foarte oportun în structura serialului și cam acolo se oprea contemplarea mea, de obicei deturnată de alt personaj. Nell Porter, sau ar trebui să spun, Portia de Rossi avea ceva îngrijorător, ceva care mă punea pe gânduri de fiecare dată când aterizam pe canapea în așteptarea serialului, dar nu suficient de captivant. Mi se părea că e prea conștientă de faptul că joacă un rol, că pare înfiptă în hainele ei drăguțe semi-businesswoman semi-butch fix numărul de minute al episodului și că fiecare replică o ia prin surprindere.

Citind ‘Unbearable Lightness: A Story of Loss and Gain‘ (Atria, nov-10) am înțeles, în parte, de ce Portia de Rossi mă neliniștea. Probabil, dacă i-aș fi acordat mai multă atenție, i-aș fi dat și eu, scurt și la obiect, diagnosticul de anorexie, cu toate că nu am avut ocazia să o văd în nicio ipostază în care să nu-mi zic ce corp super are! Puțin străvezie, fie, și cu pleoapele ca înainte de un OD epocal, dar ce corp super. În fine – am fost, în cuvintele Portiei de Rossi, unul din milioanele de nerespectuoși telespectatori care judecă actorii după cum arată și îi împing într-un colț auto-canibalic în care să-și pregătească non-stop corpul să fie văzut de ceilalți.

Povestea Portiei Rossi – împărțită în etapele din subtitlu – pierdere și câștig (nu numai în greutate) începe cu o înfrângere. Tânăra australiancă Amanda Rogers află din clasa întâi că este average și provine dintr-o familie average – condiție pe care își pune în minte s-o depășească a.s.a.p., dar este dată peste cap de un eveniment crucial pentru copiii din ciclul primar: la cursele școlare, contra-candidata ei, și o alergătoare la fel de bună, era o altă average Amanda Rogers. Cum va ști lumeacare nu a participat la cursă care e Amanda Rogers care a câștigat? Cum va putea ea explica mai târziu că ea e Amanda Rogers care s-a clasat prima și nu a doua? Așadar Amanda pornește în căutarea unei identități noi, care implică și schimbarea numelui, o carieră în modeling și film, o căsătorie de conveniență pentru green card și printre toate aceste câștiguri de imagine intervin și pierderile: de stimă de sine și de lipsă de încredere că poate să mențină un corp de invidiat. Procesul care părea plin de succes la suprafață și care a culminat cu confirmarea rolului în serialul Ally McBeal, a însemnat de fapt o Portia de Rossi cu părul nespălat și haine largi, dependentă de chain smoking și anorexică. Iar undeva în lupta asta între ce trebuie să pară și ce este ea de fapt, a fost singură. Practic, autobiografia Portiei de Rossi seamănă foarte mult cu un jurnal de fugitiv – felul în care se ascundea de paparazzi, felul în care savurează înainte de viața în Ally McBeal o ultimă cafea într-o cafenea gay și felul în care alerga pe bandă în pauza de masă din studio, cu un ventilator deasupra capului ca să nu-și strice machiajul și să fie certată de make-up artist. Apoi felul în care își măsura gram cu gram porțiile de mâncare și procesele de conștiință pe care și le făcea atunci când în câteva minute de orbire consuma toate cele 300 grame pe care și le propusese pentru o săptămână.

Comportamentul autodesctructiv este poate componenta cea mai bine descrisă din autobiografie, dar Portia de Rossi se ferește să se judece sau să justifice. Firul roșu lesbian al autobiografiei, deși cât se poate de vizibil, stă într-un con de umbră și într-un fel se vede că este scris cu siguranța pe care ți-o dă statutul de femeie out și soție de Ellen deGeneres – nu e retrăit cu aceeași pasiune cu care povestește trecerea de la anorexie la alimentație normală și un ritm emoțional și social potrivit cu așteptările ei.

Cartea este scrisă captivant și procesul de tranziție de la pierdere la câștig sună cât se poate de natural și motivațional. Mă bucur că am citit-o și că Portia de Rossi m-a sensibilizat referitor la anorexie, dar mă așteptam la un conținut LGBT mai puțin arid.

Alte autobiografii gay pe joacadeamine.ro: Ricky Martin, ‘Me‘ | Johnny Weir, ‘Welcome to My World‘

Așa cum speram și cum era absolut normal, autobiografia lui Ricky Martin, fără să fie în totalitate responsabilă pentru asta, a deschis calea pentru o serie de autobiografii gay. În doar câteva luni, Portia de Rossi a lansat ‘Unbearable Lightness‘, iar Johnny Weir ‘Welcome to My World‘ și deși sunt două personalități pe care le admir și de la care recunosc că am multe lucruri de învățat, mi-aș dori să fie doar începutul unui curent al sincerității de icon și al experiențelor personale ale acestora căpătând pentru un public divers exemplaritate și naturalețe.

Este și motivul pentru care am ales titlul postării, conștient de faptul că expresia ‘apa este udă și X e gay‘ aparține de fapt discursului homofob, lucru pe care mi-l asum. Ca să fie clar de la bun început: să fii gay nu e ieșit din comun (dar este extraordinar), să-ți faci comingoutul este o alegere personală (pe care, exceptând cazul în care o investești militant, caz în care lucrurile se complică, o faci din respect de sine și pentru calitatea relațiilor umane din jurul tău) și nimeni nu te obligă nici să fii gay și nici să-ți faci comingout-ul (m-am simțit dator să adaug asta pentru că în dimineața asta mi se pare funny).

Cam astea sunt premisele cu care am plecat la drum cu autobiografia ‘Welcome to My World‘ (Simon & Schuster, ian-11). Cu o săptămână înainte de lansare, presa gay, ca să-și dovedească apartenența la presă, vuia la vestea că Johnny Weir își face, după multiple speculații tematice, comingout-ul. Ca să revin la unul din caveat-urile anterioare, comingout-ul e o alegere personală, care îmbunătățește calitatea de om și sporește șansele la o viață adaptată realist la nevoile emoționale ale individului. Iar speculațiile este/nu este gay dinaintea oricărui comingout nu fac decât să perpetueze stereotipuri: până la urmă și cei care cred că ești gay, și cei care încearcă să gândească contrariul nu se vor baza pe viața ta emoțională și pe nevoile tale, ci pe stereotipuri. Cam asta e și povestea lui Johnny Weir: patinator (adică îmbrăcat în spandex), fan glitter, Lady Gaga follower și cu un fizic androgin – d’oh, cât de simplu este să pretinzi că este gay (dacă ești, evident, deficitar emoțional).

Autobiografia lui Weir este exact opusul acestui curent de gândire. Johnny Weir, la cei 26 de ani ai săi, nu a simțit nevoia să clarifice viața sa personală până la momentul în care și-a lansat autobiografia. Poate din punctul lui de vedere, cele 3 titluri naționale la patinaj și bronzul mondial erau un statement mai puternic, iar faptul că nu și-a împrumutat identitatea diverselor campanii militante ca fiind openly gay nu l-a scutit de muncă umanitară de calitate, fiind și premiat pentru asta. Johnny Weir, dacă a corespuns unui stereotip, a corespuns individualismului comod, pentru care cred că foarte puțină lume îl poate blama: și-a închipuit, în propriile cuvinte, că poate trăi așa cum își dorește, fără să treacă pe la punctul vamal al declarațiilor identitare. Și să fie el însuși în toate ocaziile, orice ar însemna asta: atlet dedicat și extrem de muncitor, dansator flamboyant și colecționar de Ceburașka. Iar cartea sa, pe lângă un stil plăcut și atractiv, promite experiențe naturale, comode și veritabile, fără să bifeze o agendă politică și fără să dea însemnătate vieții sale personale într-un cadru extins de comunitate gay sau societate în general – fix tipul de normalitate la care tânjește miltantismul, cel al vieții într-un curs natural și personal, împlinit și motivat.

Backgroundul normalității de a fi Johnny Weir este cuceritor, și chiar dacă numărul de unghiuri din care comunitatea gay poate ataca atât poziția lui Weir cât și afirmațiile sale este mare, consider că autobiografia ‘Welcome to My World‘ aduce beneficii ascunse comunității gay la care e reticentă să se afilieze. Evident, e o carte pe care comunitatea gay o poate îmbrățișa, dar nu îi este adresată expres. Sper că într-o bună zi cartea lui Weir va fi un landmark, în momentul în care mult mai multe persoane, publice sau nu, își vor trăi pur și simplu fațeta gay fără să îi aloce valoare adăugată de statut (și evident, societatea va stingheri mai puțin acest aspect). Normalitatea cu care Weir simte gay e cea pe care le-o doresc tuturor persoanelor LGBT de pe mapamond.

Vă las în compania unei prestații Johnny Weir și a unui comentariu sportiv de calitate în video-ul de mai jos:

Ricky Martin nu e un nume care să zboare liber în conversațiile la care particip, poate pentru că oamenii cu care vorbesc nu au timp să shake their bon bon sau consideră asta ridicol, ceea ce nu e deloc blamabil. Blamabil ar fi să nu ofere respectul cuvenit onestității – pentru că în lumea asta în care poți fi fix cine vrei, rentează încă psihic să fii tu însuți și să ceri respectul pe care îl meriți. Așa și cu povestea lui Ricky Martin, ‘Me‘ (nov-10, Penguin Group), pe care o așteptam cu mare nerăbdare: nu ai în fiecare zi ocazia să citești o lecție gay de optimism și nici nu poți să spui că lumea gay are deja toate modelele de care are nevoie.

Îmi amintesc că în ziua lansării cărții, pe 2-nov, am citit un comentariu la o recenzie a cărții la care până și eu am zâmbit: “oh, so there’s a real need for ghostwriting on the market” sau ceva asemănător. Nu știu cât știrbește ghostwritingul din calitățile literare ale unui text, în cazul acesta specific pot să spun cu toată sinceritatea că sigur nu știrbește nimic din experiența umană din carte – și până la urmă asta este tot ce contează. Apoi, sunt convins că autenticitatea experienței din carte poate atinge pe oricine, gay, straight, fan/nefan Ricky Martin pentru simplul fapt că e unitară și onestă. Un bărbat de 38 ani hotărăște să își facă publică orientarea sexuală și să vorbească despre parcursul lui de auto-acceptare și de acceptare de către ceilalți – e genul de poveste inspirațională care ar trebui să îi facă pe cei care mai trăiesc temperatura și gradul de umiditate dintr-un closet să își reevalueze opțiunile și să sorteze fobii autoimpuse, ipocrizii și pericole reale și să-și dea seama că personalitățile ciuntite din dulap nu prea își oferă sieși șansa să fie indivizi deplini.

Ricky Martin vorbește despre comingout-ul său în termeni simpli și cât se poate de pragmatici. Fiecare individ are un parcurs și nu există vârste-limită pentru nicio etapă a vieții, spune el, iar parcursul lui nu e exemplar, nu e un how-to și nici măcar o pledoarie pentru ca alții să-i urmeze exemplul: e doar un studiu de caz sugestiv, sincer și intim despre lucrurile care ne opresc să fim sinceri cu persoanele care contează pentru fiecare dintre noi și o impresionantă pledoarie pentru respectul față de sine. Ricky Martin vorbește despre scenă și fantezia de a fi altfel și altcineva sub lumina reflectoarelor – pe alte scene, cu altfel de reflectoare, fiecare dintre noi suntem în poziția de a trăi fantezia de moment de a fi altcineva și la fel ca și Ricky Martin după trebuie să ne întoarcem la noi înșine și poate chiar ar trebui să ne placă ce găsim. “Viața noastră își începe sfârșitul în ziua în care ne hotărâm să tăcem despre lucrurile care contează“, cuvintele lui Martin Luther King pe care le citează Ricky Martin în autobiografia sa sunt ceva la care trebuie să ne gândim serios dacă vrem să ne facem viețile semnificative măcar pentru noi.

Cartea e o autobiografie cronologică – de la cântatul la petrecerile de familie cu o lingură-microfon, la perioada Menudo, la primele succese ca artist solo și până la munca umanitară exemplară desfășurată de the Ricky Martin Foundation și ziua de 29-mar-10 când Ricky Martin a anunțat că, așa cum multă lume sugera și/sau suspecta, este gay. Mi-a plăcut deosebit de mult pentru că este o carte cât se poate de personală, descrie un parcurs spiritual și se bazează pe lucruri în care ar trebui să credem cu toții: sinceritate, dedicație și efort.

(*) repost de pe 09-nov 2009.

Se întâmplă când te aștepți mai puțin și n-ai cuvintele potrivite în buzunar și pentru prima dată n-ai scrupule să le folosești pe ale altuia, de parcă tot ce-ai făcut până atunci în viață a fost să aștepți momentul ăsta, ăla despre care toți prietenii cinici vorbesc când se întâlnesc, încercând să te convingă că dragostea exactă nu mai există, că dragostea, în fine, este un prezervativ care face contact cu podeaua odată cu ultimul icnet, și că uneori, doar uneori poți citi semnale de pe dealul pieptului cuiva înainte de țigara de după. Se întâmplă, uneori, să vină cineva furiș să te bată pe umăr și să fugă ca-ntr-un joc și tu să vrei să-l urmezi, pentru că nu știi dacă este un mesager al vieții sau morții și vrei să afli cu orice preț: vrei, mai mult decât oricând să vezi ce se ascunde în spatele jocului, și hainelor. Și vrei să fii parfumier și somelier și creator și distrugător în același timp.

‘De exemplu, aș putea să-mi țin respirația și să-nchid ochii și să sar orbește în apele lăuntrice ale unui bărbat, scufundându-mă până țelul lui devine țelul meu, viața lui devine viața mea și așa mai departe’. (*)

Și apoi sunt toate semnalele luminoase pe care pielea ta le emite, poți oare să le ignori? Și câtă lumină poate să emită corpul ăsta pe care l-ai împrumutat întru cunoaștere, ai fost Lecția de Anatomie pentru unii și Grădina Deliciilor Terestre pentru alții, ai fost pictură și pictor și vopsea și șevalet și pânză, și uite, acum parcă toate rolurile cad în loc și se așează de parcă le-ai fi știut dintotdeauna. Și fără prea multe buze vine promisiunea făcută ție, de data asta,…

‘Într-o zi îmi voi tatua gura ta pe buzele mele’, îi spunea Best Sailor.

‘Iar eu îmi voitatua ochii cu privirea ta’ îi răspundea Moira. ‘Sigur, aș putea orbi, dar voi fi o oarbă care va înfrunta lumea cu privirea ta’ (**)

(*) Sylvia Plath, Journals, p. 38; (**) Iulian Tănase, Best Sailor, cu mulțumiri pentru amiciția și răbdarea care încap într-un deceniu

Zilele trecute ziceam că a sosit momentul să mă las de slacktivism, nu de alta, dar există prea mulți slacktiviști care se cred activiști și prea mulți activiști care se rezumă la a fi slacktiviști, așa că nu e nevoie de mine în zonă să complic lucrurile. Cred că există câteva excepții, foarte mici, de zile internaționale de care mă simt prea atașat și în care cred prea mult ca să le dau uitării. Una din ele este ziua internațională de luptă împotriva homofobiei. Nu mă simt dator în niciun fel să justific de ce mă simt atașat de ziua asta, dar m-am gândit că rândurile de mai jos nu sunt lipsite de aplicabilitate și poate vor fi utile cuiva, cândva. E vorba de mici sfaturi neinteresante ale unui bărbat gay despre mediul în care trăiește.

1. Încearcă să renunți la a mai numi orice persoană care nu-ți place gay, poponar, bulangiu, (+/- împuțit, nenorocit) etc. Și spune-le asta și celor din jur în momentul în care îi auzi că vorbesc așa. Sau sugerează-le să folosească și heterosexualitatea cu aceeași frecvență și în aceleași contexte, nu de alta, dar să nu se plângă heterosexualii de discriminare.

2. Cam același lucru trebuie încercat cu lucrurile despre care spui/se spune ‘ce gay este …’. Nu știu care e experiența ta despre lumea gay, dar te asigur că aceeași diversitate pe care o observi/apreciezi la vasta lume albă și heterosexuală există și în lumea gay și că nu poți să tragi concluzii de genul ăsta decât dacă ești ok să-ți pun și eu eticheta de nazist (+/- împuțit), așa, la schimb, chiar echitabil. Dacă eu nu sunt convingător, poate te convinge video-ul ăsta.

3. Nu mai pune viața altora pe hold. Nu mai știu unde am citit asta de curând prin rss reader că cineva nu considera drepturile gay o prioritate în momentul actual. Mi se pare genul de gândire care e ok cu absența unei legi clare a adopțiilor (hetero, nu gay) și cu faptul că între timp se fură copilăria a mii de copii. Dacă tu ai dreptul ca persoană hetero să te căsătorești, nu cred că e la latitudinea ta să spui când am voie să mă căsătoresc eu. Nu în condițiile în care concediul tău de maternitate și prima de tineri părinți sunt plătite și din taxele mele. Ok, nu o fi o prioritate, dar între timp persoane de aceeași vârstă cu tine nu beneficiază de aceleași drepturi ca tine, și chiar dacă vor beneficia la un moment dat, rămâne un fapt strict uman: viața unor oameni este altfel din cauză că tu și alții ca tine nu credeți că viața altora este egală acum.

4. Încearcă să vezi diversitatea din diversitate. Diversitatea o să devină un cuvânt gol și găunos curând la cât e rodat în activism, dar adevărul ăsta este: poate că din mediul tău protejat nu ai cunocut decât gay artiști, glamorous, intelectuali, nume răsunătoare în domeniile A, B și C cu viața personală sub un spotlight cu gaydar care dau imaginea foarte fericită a unei elite (?) care  se poate bucura de orice departe de lumea dezlănțuită. Nu e chiar așa. Există gay orice, de la măturători la prim miniștri, și probabil că numai scrutând spectrul ăsta profesional complet o să-ți dai seama că orice este drept gay este un drept pentru toată lumea, nu pentru o elită de chosen ones care oricum lasă impresia că nu le lipsește nimic.

5. După caz: Vorbește-le copiilor și părinților despre homosexualitate/Fă-ți comingoutul/Scoate un prieten gay la un suc.

Eu am o pereche de pantaloni pe care nu-i port decât când știu că urmează să nu întreprind acțiuni stând jos. Sunt my stand-up pants și îi ador. Nu o să am niciodată dimensiunile necesare să stau jos în ei, după fiecare cură de slăbire îmi dau seama că nu pot să umblu și la oase. Dar pantalonii ăștia sunt ideali, au cea mai faină croială, cel mai bun material și cele mai inteligente dungi posibile. Doar că nu a existat măsura mea niciodată. Din când în când îi port pantaloni-ciliciu să-mi amintesc și să fiu mai conștient cine sunt.

La fel și cu declarația lui Ricky Martin de ieri. Se făcea că era 12 noaptea și îmi curățam rss readerul când am citit postarea de pe Advocate (*) și cea de pe blogul lui RM. Domnul Ricky s-a hotărât să poarte pantalonii de stat în picioare și să-și amintească cine e (**). Eu mă bucur tare, fiecare cu ritmul lui și cu renegocierea obligațiilor lui sociale. Sau mai mult comerciale în cazul lui. Eu nu mă întreb de ce a așteptat atât, doar mă bucur. Fiecare ne maturizăm când și cum putem. Și suntem gata să acceptăm ce, cine, cum, cât, unde, când suntem fix când putem. Să te întrebi de ce Ricky Martin n-a făcut asta mai devreme este ca și cum te-ai întreba de ce tu nu ai făcut asta mai devreme sau mai grav, de ce nu ai făcut-o încă. Și vorbim din dulapuri convenționale și încăpătoare. Sau cum zicea un personaj de serial american, ‘nu aștepta de la modelele tale să facă ceva înaintea ta‘ (***).

Mai bine să ascultăm Volverás.

(*) We are currently upgrading Advocate.com to provide you with a richer fuller user experience. We will be back online shortly.

(**) în ianuarie 2010 vorbeam de Ricky Martin la categoria ‘cel mai așteptat comingout din 2010′.

(***) nu-mi amintesc serialul și personajul, dar era sezonul 3.

Știți scena aia din ‘Practical Magic‘ în care Sally începe să audă concertul greierilor și știe că urmează să se întâmple ceva? Well, cam așa sună și ceasul meu biologic tunat de câteva restricții sociale, dar nu mai puțin biologic. Ca un concert de greieri. Și e funny într-un fel că dintre nopțile cu greieri și nopțile fără greieri eu le prefer pe primele. Mă fac să mă simt mai … viu, cred.

Postul ăsta nu este unul militant, deși ar putea să fie. E începutul anului și n-am chef de dispute la care oricum părerile negative n-aduc nimic bun. Copiii cuplurilor de gay devin la rândul lor gay. Da, și cei ai cuplurilor heterosexuale. Copiii nu ar alege părinți gay. Mulți n-ar alege și părinți hetero sau părinți punct. Dumnezeu nu ne-a lăsat așa pe pământ. Eh, ba da, altfel s-a schimbat planeta și n-am citit nimic despre asta. Etcetera.

Postul ăsta nu e nici despre nesăbuință, destrăbălare și alte keywords bine SEO-izate în mentalul colectiv. Este despre o poveste drăguță. Roy și Silo sunt doi pinguini masculi care se iubesc tare. Îngrijitorul de la zoo îi observă cum încearcă să-și construiască un cuib și să clocească o piatră, huh. Și de acolo povestea se schimbă în ceva ce n-o să vedeți prea des în viața reală.

‘And Tango Makes Three‘ (Justin Richardson, Peter Parnell și Herny Cole, ed. Simon & Schuster, 2007) e o poveste a cărei faimă s-a construit în primul rând pe ban-ul pe care l-a primit din partea părinților indignați din bibliotecile școlare. Una din cele mai interzise cărți ale ultimilor 3 ani, cartea se bazează pe o poveste reală (n-aș fi crezut dacă nu vedeam numele îngrijitorului de la zoo în secțiunea de mulțumiri și dacă pe urmă nu l-aș fi googled) și încearcă să prezinte un fapt evident: calitatea de părinte și parenthood-ul sunt condiționate de un singur lucru, și anume, iubirea. Lame, știu, când putea să fie vorba de niște teorii mai ample și mai filozofice, dar deh, dacă n-am complica noi viața, probabil că ne-am plictisi foarte repede unii de alții. Nu?

Mie cel mai tare din poveste mi-a plăcut de îngrijitor. Într-o primă apariție, stă în habitatul pinguinilor și le dă mâncare, a doua oară este la birou în timp ce îi vede pe cei doi pinguini-porumbei pe geam, iar a treia și ultima oară mâinile lui depun un ou adevărat în cuibul lui Roy & Silo. Mi-a plăcut fantastic de mult de el. Mă declar fan îngrijitori de zoo și oameni buni care fac gesturi mari și mici, dar frumoase pentru căsătoriile & adopțiile gay. Știu că spațiul dintre astea două categorii este enorm, dar aș vrea să fie și mai mare. Și plin de oameni.

Sunt convins că se putea și fără heterosexism monolitic și fără aportul celorlalte specii ale regnului la această familie gay de pinguini, dar sunt mulțumit de ea așa cum e. Prefer modele heterosexuale în lumea gay decât căutări stupefiante (în sensul ăla) de libertăți absolut frustrante. Așa sunt eu. Cu ceas biologic de pinguin. Oricum, e o carte pe care aș vrea s-o citească cât mai mulți copii, și asta implică și părinți cu mintea deschisă.

L.E. Eu am început anul cu asta în căști:  I pulled back the hood/and I was talking to you/and I knew then it would be/a Life Long thing (…), voi? :-)

Eu așa sunt. O colecție de uppercuturi care se petrec într-un loc fizic prea mic. 2009 e doar un an și limitele lui nu-mi spun nimic special, oricât aș încerca să cred în lucruri care s-au terminat și lucruri care nu au început încă. Dar a fost frumos, și așa cum mi-am promis când am scris despre TPOIIMĂUOD, am fost un pic mai fericit.

Lucruri pe care le-am făcut împreună. Am stabilit că ura nu are nicio justificare. Am lucrat la gaypride.ro și am luat premiul pentru activism gay 2009. Übermulțumirile merg la Robert, dar și la toți cei care au pus umărul chiar dacă era o cauză care nu le aparține. Mulțumiri speciale merg la Andrei, care a venit cu mine la marșul gay. Am zâmbit. Chiar dacă acum proiectul e într-un hiatus, sper să îl putem revigora curând (#1, #2, #3). Pașii spre viață ne-au trecut printr-o expoziție. Mi-ați scris povești și vă mulțumesc!

Joaca de-a noi. În plus, ne-am jucat de-a noi scriind pe tricouri, vorbind despre ce ne facem când o să fim mari, dar și despre superputeri, am continuat o propoziție și am botezat un ursuleț de pluș. Am atins (sau nu) ecranul, ceea ce m-a făcut să mă simt mai Octavian decât de obicei, ne-am întrebat dacă există metode infailibile să ne asigurăm că primul date e și ultimul, ne-am hlizit despre cum (nu) o să devenim proprii fani (niciodată), și am vorbit despre cărți scrise și nescrise.

A fost vorba și de premii și cadouri: cărți, iar cărți, dar și bilete la concerte #1 și #2.

V-am povestit cum a fost la concertul lui Tori Amos de la Viena și cum mă simt după patru concerte Depeche Mode.

Oameni și locuri. Evident, au fost și lucruri pe care le-am făcut singur: am scris stângaci un ghid practic de îndrăgostire, și v-am povestit despre cum stau eu singur la trecerea de pietoni. Am încercat să-mi găsesc locul pe un atlas al lumii dificile, am povestit cum arată sfârșitul unei relații 1360 zile mai târziu, și, în mare parte, m-am prefăcut că n-a durut. Am așteptat sfârșitul verii ca să pot spune că vara s-a terminat și noi nu suntem mântuiți, am cugetat despre viața de raft a jucăriilor sexuale, v-am scris din tabăra de vară, și am scris despre cum pot fi soluționate problemele sufletești în condiții atmosferice adverse.

Am intervievat mulți oameni care au avut sau au un cuvânt de spus pentru comunitatea gay, dar și pe Isabel Allende și parțial pe Placebo. Am citit iar prea mult (*), deși îmi promisesem că anul ăsta voi citi mai puțin. Am (re)văzut: Bruxelles, Madrid, Vinaros, Tel Aviv, Budapesta, Porto, Viena, Barcelona, Barcelona, Barcelona. Și am avut sentimentul că distanțele care creează apropieri nu sunt o iluzie.

Postul ăsta n-ar fi niciodată complet fără o enumerare de suflet, cu sau fără linkuri, a oamenilor care mi-au umplut anul 2009 și care mi-au oferit mai mult decât își pot imagina vreodată: Ana, Robert, Andrei, Răzvan, Bogdana & Bogdan, Daniel, Ionuca, Viviana, Cristian, Ruxandra, Alex, Cristina, Adi, Emil, Iany, Ștefan, Alex, nada, Ovidiu, Ileana, Paco, Traian, Oana Maria, Gabi, Flavia, Miruna, Manu, Mimo, Cosmin, Florin, Andreea, Gabi și Sergio. Ei și ceilalți 484 oameni din viața mea s-au asigurat că 2009 este un an bun pentru joaca de-a mine.