Am comentat la postul ăsta, apoi mi-a fost șters comentariul. Îl redau aici, pentru că nu cred că totul poate fi univoc.

Asa ca daca nu vrei sa citesti despre cat de mult urasc eu tiganii si de ce ei trebuiesa moara, nu citi asta.

De ce ? Pentru ca tot ce s-a adunat pana acum intr-un fel sau altul, direct sau indirect, vrea sa iasa afara acum. Ca sa il parafrazez pe Badea, daca as avea un buton pe care daca as apasa ar muri toti tiganii, nici nu m-as gandi de doua ori. (continuarea aici)

joacadeamine:

Pe mine unul m-a consternat postul asta. Intr-un scenariu light sper ca ai vrut doar controversa, in limitele pe care ti le ofera cadrul asta. Nu vreau sa cred ca ai avut si alte motive.

Eu nu pot sa inteleg ura. Pot sa inteleg sila, sentiment pe care acest post mi l-a starnit. Sila e naturala si anatomica, nu neaparat controlabila, pe cand ura nu. Sunt convins ca are cine sa te invete ura si cine sa-ti cante in struna pentru ura. Dar, in acelasi timp, mi se pare subuman sa urasti.

In privinta micii frustrari re: 16 ani de educatie vs. vila+masina, iti dau un 10% de dreptate pentru ca da, exista variante in care 5 minute de smecherie iti asigura asta, iar 16 ani de educatie nu. Ca e un mecanism tot al rasei albe (ca sa vorbesc pe intelesul tau), e partea a doua. Cunosc multi parveniti, si nici macar unul nu e tigan. Dar evident, asta e problema mea personala, si o sa mi-o rezolv singur, nu o sa te bat pe tine la cap cu ea. Cu ce imi permit totusi sa-ti atrag atentia, este ca imi pare rau ca esti victima sistemului care-ti spune ca dedicandu-te studiilor (si numai lor) la final vei avea un job de 8 ore care sa-ti permita mai mult decat hrana zilnica si un acoperis deasupra capului. Daca vrei mai mult, altfel trebuie sa muncesti, alte aptitudini decat cele zgandarite in precrarul sistem de educatie trebuie sa ai si sa dezvolti, alta atitudine trebuie sa ai. Sindromul am-platit-bilet-de-tren-dar-n-ajung-la-destinatie este soooo last century. Imi pare rau. Nu, nu esti angajabil si eligibil pentru un job care sa-ti permita mai mult decat basics bifand cerintele sistemului de educatie. Si mi se pare mai mult decat fair.

In ceea ce priveste fobia cutitului de tigan pe gat, pe care o citesc ca o forma de autocastrare, cred ca mai ai timp sa faci niste terapie si sa n-o rasfrangi si asupra celorlalti.

Mai ai timp sa devii si om, uitand de ura si necautand in afara ta motivele pentru care acum vezi un esec social. Nu alta rasa si nu alt mecanism economic, al parvenitilor, te va tine in loc. Tu insuti, da.

Asta e ultima mea vizita pe acest blog. Stiu ca nu te incalzeste sau raceste forma asta de sabotare, dar imi amintesc ce mi-a spus tatal meu cand incerca sa-mi insufle taina cititului. Mi-a spus ca exista oameni care citesc ca sa-si ascunda marsavia, si oameni care vor sa se imbogateasca interior. Acum ca stiu in ce categorie intri, nu mai am nevoie de acces la blogul tau.

Elements.de.Vie a comentat și el incidentul.

L.L.E. Frica produce efecte diverse. Aici e unul dintre ele, de o artă rară. Se pare că am fost testați de un fin psiholog și desăvârșit strateg online.

Fără nicio legătură cu titlul sau conținutul postului, săptămâna trecută mă invita o domnișoară pe Twitter la un eveniment (mă invita miercuri la un eveniment care avea loc miercuri) folosind expresia ‘ești în target’. Io nu sunt în target pentru nimic, mă aștept să fie campaniile personalizate pentru mine. Ca să-mi susciți un minim interes trebuie să-mi cunoști IQ-ul, educația, statutul profesional și finanțele și timpul și să-ți dai seama dacă ai sau nu despre ce să-mi vorbești. După ce am răsfoit (sau cum se spune browse în română) proiectul respectiv, mi-am dat seama clar că nu aveam ce căuta acolo, și asta i-am și spus domnișoarei. Eu apreciez entuziasmul, dar PR-ul unui eveniment nu înseamnă numai entuziasm. Nu dau numele evenimentului, pentru că e intro și oricum nu cred în el nici cât să-i fac reclamă negativă și nici nu sunt sigur de pe ce poziție îmi scria domnișoara respectivă.

Evenimentul-campanie despre care vreau să scriu este unul la care am fost invitat de trei ori în ultimele 24 ore. Conținutul minimal (altul nu există) îl puteți găsi aici și sincer mi-e puțin jenă de cititorii mei de ce vor citi acolo. Dar până la urmă ultimul lucru virgin pe care ni-l mai putem apăra nu sunt urechile sau ochii, așa că trec peste pudoarea voită a blogului cu amendamentul că sper să nu mai am ocazia să atentez la ea în viitor.

Pe scurt: am fost invitat pe Facebook, am refuzat, am motivat refuzul (pe undeva trăiam halucinația că feedbackul inclusiv negativ este constructiv), mi-a fost șters mesajul.

Motivația a fost într-un mesaj personal, al cărui conținut nu-l voi reda (pentru că am un cititor care are păreri foarte clare despre asta). Ceea ce am de gând să fac totuși, o să analizez comunicarea spre mine a evenimentului și felul în care m-a scârbit (nu găsesc alt cuvânt în dicționarul propriu care să exprime ce-am simțit în scurta desfășurare a faptelor). Sunt convins, de altfel, că evenimentul-campanie a fost comunicat perfect către ceilalți recipienți și numai în cazul meu s-a greșit. Fără să schimb subiectul, iată cinci reguli de ratare a unei campanii:

1. Nu monitoriza lista de recipienți ai mesajului epocal pe care-l porți. În momentul în care oricum oamenii pe care îi ai tu în target brut sunt puțini, asigură-te că primesc cât mai multe invitații în aceeași zi. Motivează asta ca și caracter viral. Eu credeam că viralul de succes este cel studiat, care ține cont de sursă și țintă, fără să producă suprapuneri inutile și supărătoare. Asigură-te totodată că faci asta fix în ziua în care recipientul tău se plânge de nenumăratele invitații la alte evenimente.

2. Jignește inteligența recipienților tăi. Asigură-te că îi expui la un limbaj vulgar și neavenit. Mai mult, asigură-te că-i expui la o traducere proastă (engleză>română și română>engleză, sau sunt singurul care găsește că ‘homophobia sucks and not in a good way‘ este un act demn de Google Translate).

3. Bazează-te pe faptul că n-am purtat degeaba uniformă la școală: suntem toți la fel. În consecință: suntem toți gay și trebuie să îmbrățișăm toate lucrurile gay (pentru că nu, suntem gay!). Ei bine, nu. Îmi iau dreptul de a fi gay așa cum înțeleg eu și cum pot eu, și dacă asta înseamnă vreodată intersectarea cu vreo asociație sau vreun eveniment, bine, dacă nu, nu. Primul semn de normalitate pe care îl poate da cineva este să nu fie un yes man astral. Să-mi ceri să fiu ca toată lumea este același lucru cu a-mi cere să nu spun că nu ai bilet RATB sau că ai luat un snack în supermarket (apropo, știți ce mulți oameni fac asta? n-o să credeți).

4. Asigură-te că disprețuiești disprețul altora. Sunt convins că există un hate speech puternic și chiar mai viral decât propunerea asta de campanie, dar e ceva în politica mea care-mi spune că ura nu se tratează cu ură. Că n-avem nevoie de măscărici (îmi cer scuze față de video aficionados, dar pentru homofobi n-o să fiți mai mult decât niște măscărici) pentru a contracara homofobia, ci de destule exemple pozitive și de bun simț care să se integreze în loc să se ascundă. Dacă nu e penru homofobi și e pentru mine, știu și singur să-mi selectez entertainmentul, mulțumesc. Evident, există și guerilla gay politics care spune să-i dăm cu dinții de bordură pe homofobi, dar revin, ura tratată cu ură este pe termen lung o investiție proastă.

5. Într-un final, arată-mi cât de important eram pentru campania ta. Dacă-ți atrag atenția că are un conținut dubios și că strategia de promovare șchioapătă, șterge-mi feedbackul și spune-mi că există cauze mărețe la care trebuie să te supui. Sunt convins că există, dar asta nu e una dintre ele.

M-am uitat din nou la unul din videourile făcute în străinătate. Pentru mulți asta e un atu și un antecendent atotjustficator, pentru mine n-o să fie niciodată. Și am văzut 150+ persoane într-un video. Eu nu cunosc atâtea persoane out dispuse să-și împrumute imaginea unei cauze. Dacă totuși există, aș vrea să le văd și fiind mândre în fiecare zi și schimbând limitele de înțelegere ale minim unei persoane fără să-i spună ‘hai sictir!’.

Via gramo.ro. Răspunsuri care mi-au plăcut găsiți la Oanamarrria și la Adrian Ciubotaru.

Dragă Octavian:

În primul rând, sper c-ai continuat să te joci (cu tine, de-a tine, pe tine) și n-ai uitat că la început a fost joaca.

Dacă ești încă în România, ceea ce-ți doresc din tot sufletul, înseamnă că s-au întâmplat o groază de lucruri minunate în țara noastră, ceea ce, deși acum nu pare verosimil, oricum urmează să se întâmple. Există prea mulți oameni minunați în țara asta ca să nu se întâmple și asta. Uite, eu mă uit la 2019 și văd oameni care fac eat-ins pe iarbă, muzica sună mult mai bine decât acum, toată lumea este implicată în diverse proiecte, măcar la nivel de inscripții pe tricouri. Și deși muncim în continuare mult și cu spor, sunt convins că o facem cu mai mare responsabilitate și cu o direcție mult mai clară. În fine, în 2019 se vor fi rezolvat o serie de probleme legate de orfani, BTS, animale fără stăpâni, căsătorii și adopții gay și educație, așa că încet-încet motivele pe care acum le ai să îți dorești să părăsești România vor fi dispărut.

Știu că de multe ori spui că formele de reprezentare politică sunt întotdeauna binevenite, dar că uităm prea des că nu facem altceva decât să ne trăim propriile timpuri, și că orice am face, tot la checkpointul anumitor vârste o să ne uităm la ce este posibil și la ce nu, dar sper că la 40+ ani nu o să te uiți înapoi și n-o să zici ‘n-a fost să fie’ sau ‘nu s-a putut’. Limitele astea sunt făcute ca să ne depășim geografia, inclusiv cea umană. Și dacă ți-ai dorit ceva, sper că ai făcut.

Dacă nu ți-ai dus deja copilul de mână la școală (o să fiu cu ochii pe albumele tale de fotografii de pe Facebook), sper că măcar știi la ce școală va merge. Și că ai în minte un parcurs educațional cu suficiente variabile încât să-l lași să respire fix pânâ în momentul când va fi numai alegerea lui. Ah și să-i faci cont de Twitter. Și să-l pregătești din timp pentru un gap year. Și să nu-l tâmpești cu meditații, sporturi și arte de când e în ciclul primar. Parcă tu credeai în liberul arbitru, nu?

Ah și sper că încă mai călătorești și mai mergi la concerte și încă mai ai plăceri minuscule și murdare cu ChupaChups. Și că nu treci pe lângă un șotron desenat cu creta ca și cum nu l-ai observat. Și că dacă nici la 40 de ani nu știi care-i stângul și care-i dreptul și ți-e greu să te legi la șireturi, măcar ești împăcat cu tine. Și în cazul foarte probabil în care ai chelit, îți porți chelia cu mândrie. Dacă te-ai lăsat de fumat, bine, dacă nu,  hmm … poate te gândești să faci ceva în privința asta.

Și dacă mai sper ceva, este că nu ai uitat nimic din ce visai când aveai 20 de ani. Eu n-am uitat nimic, nici poeziile, nici sărutul ăla infinit, nici revoluțiile fără victime, nici puterea cuvintelor. Ce și unde ai publicat? Sper să nu mai găsesc manuscrisul în același sertar. Nu știu de ce am sentimentul că pentru tine n-o să existe ‘n-a fost să fie’. Nu mă dezamăgi.

Cu drag,
Octavian

HARPER: Homosexualii fac multe plimbări lungi? 
PRIOR: Da, facem, îmbrăcați în streci și cu coifuri mov.(*) 

Eu când simt că gândurile mele nu încap între patru pereți, ies pe stradă să gândesc în aer liber. În orice altă zi dacă m-ai întreba cum a apărut viața pe pământ, o să îți confirm că după părerea mea omul a apărut în confortul a patru pereți și viața socială a fost un extra, din cauză că erau mai mulți sau prea mulți. Că nevoia de a ieși la plimbare nu e o cauză naturală înfiptă în genele noastre, ci că a apărut din plictiseală. Sau un alt motiv la care n-am avut timp sau chef să mă gândesc. 

Unul din aspectele vieții sociale este și parada gay de azi. Încerc să minimizez coeficientul politic și să o văd ca pe o formă de viață socială, în măsura în care probabil Rousseau ar fi spus că nu există viață socială anormală (în fine, n-a spus-o, nu în cuvintele astea, dar cam asta e concluzia mea). Azi am un motiv în plus să mă fac o plimbare lungă, este marșul gay de la care nu mă gândesc să lipsesc. Tocmai eu, care recunosc fără niciun stres că mi-e frică de câini, mașini și telefoane mobile, mă gândesc să ies pe stradă. 

Marșul gay este o plimbare fast-forward prin viața gay. Pe care nu sunt obligat să o fac în fiecare zi, cu toate că mândru nu ești doar o zi pe an. Marșul gay este stimulat și propulsat de chestiuni pe care le-am expus deja pe gaypride.ro, care m-au frământat, despre care am vorbit cu Robert la nesfârșit, hotărând de fiecare dată ce este bine și ce nu să scriem. 

Marșul gay, din punctul meu de vedere, este și o plimbare printr-un culoar antiseptic, o plimbare de fapt pe care o faci singur. N-avem pereți de sticlă pe culoarul ăsta, dar avem mulți jandarmi. În mod lamentabil, uneori, mai mulți decât participanții. Dacă eu fac plimbarea asta, o fac pentru mine, și ca să am răgazul să mă gândesc ce trebuie să scriu pentru tabu.ro, pentru moxow.es și pentru telsquels.be despre cum a fost la marș. Despre cum a fost, reducând prezentul marșului la un trecut jurnalistic. Aș vrea să am lucruri îmbucurătoare pe care să le scriu. Și aș vrea să fie mai mulți oameni ca mine, care nu se tem de reprezentativitatea celuilalt și se tem să fie puși în aceeași oală cu cine nu vor. 

Plimbarea asta se petrece deci într-un culoar. În două ceasuri în care o să văd mai multă ură pe margine decât văd pe parcursul unui an, o să aud mai multe cuvinte de ocară decăt cuprinde vocabularul meu foarte colorat, și dacă totul merge bine, nu o să trăiesc viața lui Matthew Shephard în două ore. 

Buldozerul politicilor despre noi ne lasă deseori fără suflare în fața generalizărilor care se aruncă de o parte și de alta despre ce suntem și ce nu suntem. Și foarte rar despre ce dorim sau ce merităm. ‘Eu nu sunt voi’ o să îmi sune în cap mereu, atâta vreme cât o să existe bărbați gay care ajung în pat mai ușor decât la job, care nu sunt gata de un commitment și care stau în casă și se plâng că n-au drepturi. Dar ‘Eu sunt eu’ nu este incompatibil cu ‘Eu nu sunt voi’. Fiecare are dreptul să tragă pe nas orice lifestyle dorește, și nu, nu mă (mai) simt lezat de oamenii care sper că vor mărșălui lângă mine. Prezența mea acolo este la fel de importantă ca a oricui altcuiva și nu o să mă abțin să spun asta de fiecare dată când am chef.

Când pui punct la o propoziție despre drepturile gay rămâi tot un individ și tot singur. Nu într-un sens ontologic, dar într-un sens care percolează și te atinge în cel mai intim mod. Atunci când îți dai seama că e nevoie și de tine la schimbarea socială și că una din puținele modalități pe care le ai la îndemână este acest marș. Desigur că aștept cu mai mare nerăbdare concertul lui Tori Amos de la Viena din toamnă decăt acest marș, dar cred că m-am făcut băiat mare și-mi dau seama că fericirea mea depinde mai mult de participarea la marș decât de concert. Și sunt fericit că o să le fac pe amândouă. 

Citeam zilele trecute pe net un text plin de entuziasm, cu confetti literar și cu drapele curcubeu fluturând în vânt. Textul aparținea unui exaltat de fotoliu ergonomic – care nu vine la marș – și asta mă supără puțin. Sunt conștient că îmi reduc șansele la fericire arătând cu degetul încă o formă de ipocrizie, dar chiar dacă pot să înghit multe, nu pot să înghit și militantul de canapea. Sunt conștient și de faptul că supăr lumea spunând asta, dar n-a spus nimeni că trebuie să aduc eu pace pe pământ. Eu știu că n-o să am confetti sub gulerul cămășii, că aerul o să fie irespirabil la marș și că singurul lucru care va crea falduri în vreun drapel va fi mișcarea. Dar știu și că vreau să fiu acolo. Pentru că mersul pe jos face bine la sănătate, și dacă duc un trai fizic sedentar mutându-mă de pe un fotoliu pe altul, nu trebuie să fiu sedentar și psihic. 

(*) Tony Kushner, Angels in America, Actul I, Scena 7 

P.S. Mi s-a spus de prea multe ori că parada este prea colorată. Anul ăsta o să încerc să țin culorile în dulap, dar nu și pe mine. 

P.P.S. Dacă intenționați să mergeți la marș, nu mă ocoliți, mi-ar face plăcere să ne strângem mâna și să ne zâmbim.

Şi atunci a trebuit să îţi explic de nu putem fi amici. Ideea de a mă întâlni cu tine în public, a fi despărţiţi de o masă şi neaduşi înapoi unul în braţele celuilalt, oarecum forţaţi de împrejurări să folosim cuvinte şi concepte simple; eu: sa nu îţi expun nicio filozofie, de frică să nu-mi citeşti viaţa psihică şi să nu tragi concluzia că sunt într-un travaliu de doliu prea lung, tu: să nu îmi spui propoziţii care conţin cuvântul ‘întotdeauna’. Nici unul din noi doi să nu se refere la trecut, gata, s-a şters şi nu ne putem referi la el din simplul motiv că întotdeauna ne-am gândit la el ca la un prezent continuu. Nici tu şi nici eu să nu vorbim despre viaţa noastră actuală ca fiind altfel decât perfectă. Tu să nu îmi spui, deci, despre cum este în pat cu el, şi eu să nu îţi spun cum este să fii singur. Nu m-ai cunoscut niciodată singur, şi nici nu ai dreptul să mă cunoşti. Să nu ne privim în ochi, de frică să nu simţim ceea ce social am ales să trăim separat, şi întâlnirea să nu fie cu totul mai lungă de două ore, pentru că ar fi ca şi cum ne-am declara făţiş absenţa unei vieţi complexe de când ne-am părăsit traiul comun, şi în niciun caz să nu stabilim când ne vedem data viitoare, pentru că viitorul este incert, şi oricum, amiciţia nu presupune mare randament la recurenţă.

N.B. Acesta este un repost. Dacă tot se repetă și lucrurile, de ce nu s-ar repeta și posturile?

So are you gay
Are you blue
Thought we both could use a friend
To run to

(Tori Amos: Hey Jupiter)

Întotdeauna m-am întrebat de ce ‘are you blue’ şi într-un final am aflat răspunsul. E o referinţă la o poveste a lui Bruce Coville pe care o puteţi citi aici. Dacă timp de 24 ore toţi homosexualii ar fi albaştri, homofobia ar înceta, este concluzia poveştii: şi tind să-i dau dreptate, pentru că homofobia nu este altceva decât o frică şi ca orice frică, are legătură cu ceea ce nu cunoaştem îndeajuns.

De multe ori mă întreb cum ar reacţiona persoane a căror homofobie, la cote ridicate, ar fi bulversată de vestea că persoane în a căror heterosexualitate (sau minim, anonimat sexual) se simte confortabil nu sunt hetereosexuali. În acelaşi timp, din aceeaşi vizibilitate redusă reiese şi imposibilitatea multor homosexuali de a crede în homosexualitatea lor, de a o vedea ca pe o creatură de bestiar pe care trebuie să o controleze şi ascundă.

***

Limba română nu are o expresie echivalentă pentru out of the closet. Toate celelalte limbi pe care le cunosc au, numai româna nu. Educaţia mea lingvistică îmi spune că pe undeva absenţa cuvintelor pentru a descrie o stare înseamnă că starea respectivă nu există în comunitatea care o vorbeşte. Şi totuşi, în ultimii ani, cunosc din ce în ce mai multe persoane (puţin este doar numărul lor!) care nu au nicio problemă să trăiască aşa cum sunt, când trag linie pentru ei şi pentru ceilalţi, să fie gay.

Ieri discutam cu un prieten şi îi spuneam că homosexualii care locuiesc în dulap sunt ei înşişi homofobi. Că sunt mai închipuiţi decât heterosexualii din afara dulapului. Că mi-e greu să cred că o democraţie poate împinge pe cineva la un trai duplicitar. Ok, democraţie nu e poate cuvântul potrivit, deşi în puţinele mele vederi politice, democraţia este sistemul care se construieşte prin intermediul opţiunilor celor care participă la ea. Deci, traiul duplicitar al celor din dulap nu e altceva decât o lipsă de exercitare a dreptului la democraţie. Înţelegerile tacite dintre locuitorii dulapului şi cei din afara dulapului (eu stau cuminte în dulap şi nu-ţi destabilizez sistemul de valori sau modelele de gândire, iar eu stau afară şi pun egal între anonimatul tău sexual şi heterosexualitate) este încă o dovadă că gay-ii din dulap sunt homofobi. Punctul de plecare, şi anume că o persoană nu poate să îşi asume ceea ce este sau reprezintă pentru ceilalţi, în condiţiile în care (garantez eu) nimeni nu îţi dă în cap, nimeni nu te goneşte de nicăieri, pur şi simplu, dacă trebuie să dai dovadă de ceva, trebuie să ai mai multă tărie de caracter şi să fii dintr-o bucată, nici nu îl mai pun în discuţie. Să nu te accepţi pe tine însuţi este cea mai clară dovadă de homofobie.

Aş mai adăuga un singur lucru, şi anume că recunoaşterea identităţii sexuale e cea mai bună sită socială: da, vor fi persoane care îţi vor evita compania. Dar, când tragi linie, ce ai avea de împărţit cu cineva care te evită pentru că eşti homosexual?