Când vine vorba de scriitori preferați – Miranda July fiind unul dintre ei – niciodată nu știu cine alege pe cine. Uneori îmi dau seama că procesul prin care aleg o carte de pe vreun raft are în egală măsură legătură cu capacitatea mea de a alege și cu mecanisme cărora nu le acordăm atenție foarte mare și totuși ne guvernează viața de cititori: că e vorba de distribuție, de marketing sau de o oportunitate, când am găsit în urmă cu cinci ani “No One Belongs Here More than You” și apoi “Learning to Love You More“, am crezut că legătura mea cu Miranda July e una în care fără să ne cunoaștem (încă) ne-am ales reciproc.

Așadar, atunci când, după frumosul film din 2011 “The Future” (trailer) pe care l-a scris și regizat și în care a și jucat, mă întrebam cum a decurs scrierea scenariului, am primit și vestea că până la sfârșitul anului 2011, Miranda July avea să publice și o carte nouă, pe care a scris-o în lunga perioadă în care s-a luptat cu scenariul pentru “The Future“, mai degrabă, o carte by-product al procesului de procrastinare a scenariului. M-a amuzat la început ideea, iar când, după postal madness de Sărbători am ajuns cu cartea în brațe, am avut răspunsul la întrebarea din titlu, cine alege pe cine, chiar pe copertă: “It Chooses You” (nov-11, McSweeney’s).

Încercând să finalizeze scenariul, Miranda July trece printr-o perioadă personală mult prea calmă și diferită de felul în care se încăpățânase să vadă lumea înainte. Nu, lumea nu este guvernată de oameni care ratează comunicarea unul cu celălalt, există și locuri privilegiate în care comunicarea, oricât de reticenți ar fi interlocutorii, este calmă, benignă, cu premise foarte bune pentru viitor. Este asta ce-și dorește un scriitor care a scris până acum despre incapacitatea oamenilor de a se înfrăți altfel decât pasager și pe criterii aleatorii? Încercând să-și răspundă la întrebare, și evitând să termine un scenariu în care ajunge pe parcurs să nu mai creadă, Miranda July are nevoie de inspirație. E convinsă că inspirația nu o să vină nici din căminul pe care l-a format recent, nici din lucrurile cu iz de vechi din apartamentul ei de burlăciță, la care mai plătește chiria pentru că nu are la îndemână exemple de căsătorii care durează, nici de la prieteni, nici de la studiourile de film. Și atunci pornește, așa cum îmi place mie de ea, să exploreze lumea. Și nu oricum. Cu Penny Saver, revista locală de anunțuri de vânzare și cumpărare în mână, sună la numerele celor care vând items și le cere nu să cumpere obiectele, ci să afle povești. De ce se vinde o jachetă de piele XXL la $10? Cine are în casă zeci de sari-uri? Cum au intrat în posesia lor? Care este valoarea lor emoțională? La final, Miranda July nu mai poate trece prin cartierul său fără să se gândească că la ultimul etaj al unui bloc locuiește un bărbat care își face gender transition sau că într-o casă în care regulile societății sunt acceptate à la carte prind miros sari-uri pe care le aduce soțul doamnei pe care o intervievează și prin vânzarea cărora se strâng bani pentru un sistem de irigații nou într-un sat din India. Ne obișnuim să vedem spațiile ca fiind opace, construite în spatele unor bariere la a căror siguranță și rezistență lucrăm și noi zi de zi, iar poveștile din spatele lor sunt vibrante, uneori dureroase, alteori pline de speranță, dar în orice caz povești sunt peste tot și mesajul lor ne poate salva de focusul exclusiv pe viața noastră. Sau cel puțin așa s-a întâmplat cu Miranda July în călătoria ei urbană, la capătul căreia a găsit sensul pe care voia să-l surprindă în “The Future“, și a mai scris și o carte.

Cartea este bogat ilustrată, cu fotografiile făcute de Brigitte Sire în timpul interviurilor. Enjoy! 

Săptămâna trecută am terminat de citit “1Q84” și deja mi se pare că a trecut suficient timp de când s-a întâmplat asta și că a lua cartea să o recitesc nu ar fi un gest foarte riscant. Experiențele mele anterioare cu Murakami nu au fost cele mai fericite, chiar și în cazurile extreme în care puteam să îi recunosc rigoarea stilistică și bogăția imaginilor, nu era unul din scriitorii despre care să vorbesc cu drag, dar unul despre care să vorbesc avizat, pentru că i-am citit cărțile, da. “1Q84” mi s-a părut diferit de tot ce a scris până acum, iar cartea aceasta de 1000 pagini format mare mi-a fost alături într-o perioadă în care nevoia de a evada în lectură ar fi înghițit cu ușurință și 2000 de pagini, dacă asta era lungimea romanului.

Recomandarea de lectură pentru “1Q84” (Harvill Press, oct-11), apărută într-un final în versiune completa la finele lunii octombrie, este implicită. Haruki Murakami m-a surprins la fiecare pagină și meritul nu este numai al său, ci și al traducătorilor Philip Gabriel și Jay Rubin care mi-au oferit, mai întâi în varianta lansată la mijlocul lunii trecute (care cuprindea Book 1 și Book 2), și apoi în cea completa, experiența unei cărți care nu lasă nicăieri sentimentul că ar fi fost tradusă. Sună exemplar în limba engleză. Cartea, pe care o consider una din bijuteriile literare cu care mi-a fost dat să mă întâlnesc în 2011, nu este, desigur, una pe care o poți repovesti fără a dăuna iremediabil sentimentelor pe care lectura le-a creat cu grijă, propoziție cu propoziție. Și asta pentru că romanul are rigoarea caligrafiei japoneze: cu trăsături de penel neașteptate, dar care niciodată nu sunt în plus și care completează o ideogramă perfectă și plină de sens.

Dacă povestea pe care simplist aș putea să o descriu ca povestea lui Aomame și Tengo nu se pretează ușor repovestirii, atunci sigur am nevoie de altceva ca să conving pe altcineva să o citească. Altceva decât faptul că va fi hip să citim Murakami cel puțin 50 de ani de acum încolo! Și asta vine natural dacă mă gândesc la cele câteva romane pe care de fapt le-am citit în “1Q84” fără să clipesc măcar, acceptându-le naturalețea și vigoarea aproape fără nicio obiecție.

“1Q84” este unul din cele mai frumoase romane de dragoste pe care le-am citit. O poveste de dragoste care are ceva din savoarea iubirilor medievale, dar care se poate termina modern la un etaj superior al unui hotel dintr-o aglomerație urbană, un fel de ultim minut de “Fight Club” în care dezastrul invizibil celorlalți se propagă în fibra personajelor. Cu personaje descrise cu compasiune și tandrețe, Haruki Murakami reușește să creeze o pereche de îndrăgostiți care străbat timpul, pentru care un gest care pentru mulți ar intra implicit la capitolul amintiri de acum 20 de ani, reprezintă lumina care îi ghidează, îi ajută să-și păstreze conturul emoțional și îi poate, într-un final reuni.

“1Q84″ este un roman polițist inteligent și acaparant. Nu mi s-a mai întâmplat demult ca o carte să-mi dea frisoane din cauza puterii logice care, infailibilă, dă sens întregului aparat al romanului. Nu am reușit să găsesc părerea lui Murakami despre trilogia “Millennium“, dar punți de legătură se găsesc atât în alegerea personajelor cât și în tema dominantă a violenței și a celor care se aliază împotriva violenței. Cu un investigator deloc carismatic, dar a cărui logică te hrănește și te învață în același timp să vezi invizibilul, Haruki Murakami creează un suspans și o rigoare logică pe care nici măcar dovezile nu au nevoie să o hrănească, se naște din sine.

“1Q84“* este un “1984” în care controlul funcționează. Societatea japoneză poate părea, uneori, din exterior, o formă absolută de control, e drept, una care creează confort și armonie înainte de a semăna haos și fobii. Cu elemente precise presărate peste tot în roman, Murakami reușește să arate că formele de control moderne nu lucrează întotdeauna în detrimentul individului, dar nici nu-l vor ajuta pe acesta când iese din rațional, plauzibil, sau general acceptat.

“1Q84” poartă amprenta lui Kafka până la exhibiționism. Mi-a plăcut romanul din roman, “Air Chrysalis” și tema transformărilor care vorbesc în egală măsură despre magie și traumă. Mi-a plăcut felul în care Murakami găsește oportun să împletească în țesătura romanului și un fir roșu de magie, care, departe de a bruia sănătatea romanului, dă profunzime momentelor cărora realismul mai mult le-ar fi dăunat. Și o face cu o naturalețe admirabilă.

“1Q84” este un roman noir cu edge japonez de nota 10. Pentru fanii noir-ului japonez, Murakami reușește să introducă elemente noi, depline și remarcabile, de suspans și straniu. Nu o să pot să uit niciodată personajul pe care îl creează în prezența spectrală a agentului care strânge taxa TV din ușă în ușă, care îi intimidează pe cei care se ascund, pătrunde în conștiința lor și le dezvăluie cele mai intime frici, pe care nu îl vede nimeni pe vizor, dar care, va plana mereu suspiciunea, are ceva de-a face cu coma prelungită a unui alt agent NHK din alt colț al Japoniei.

“1Q84” este, nu în ultimul rând, un roman proustian. În joaca sa fair cu cititorul, Haruki Murakami găsește de cuviință să introducă viniete literare din Orwell, Kafka sau Proust. Și o face curat și neașteptat de curgător; iar momentele proustiene ale romanului sunt pur și simplu cuceritoare.

Ar fi greu să găsesc ceva care lasă de dorit în “1Q84“. Mi-ar plăcea să am același sentiment și la relectura cărții, care, simt, se cere foarte curând.

* “1Q84” substituie 9-le din “1984”  cu litera Q, care e homofonă cu numărul 9 din japoneză (九、kyuu).

“Mygale” (titlul franțuzesc al cărții “Tarantula/The Skin I Live In“) a apărut în 1995, într-o colecție de polars, cu un oarecare succes pentru iubitorii genului polițist. Thierry Jonquet, autorul scurtei cărți de 120+ pagini a murit în 2009, înainte ca planurile lui Almodóvar de a prelucra “Mygale” pentru ecran să se fi concretizat și să redea astfel interesul stins în ultimii 15 ani față de cartea lui Jonquet. Anul acesta, L’Express făcea o listă de patru motive pentru care n-ar trebui să citim cartea lui Jonquet (+) într-un act de jurnalism cel puțin îndoielnic. Bucuros că am ocazia să citesc cartea înainte de a vedea filmul lui Almodóvar, “La Piel que habito” săptămâna viitoare, m-am apucat să citesc cartea lui Jonquet, în ciuda caveat-urilor puerile ale celor de la L’Express.

Și nu pot să spun că am greșit citind-o, cel puțin nu din perspectiva tradiției mele de a citi cărți înainte de a vedea filme și desigur nu din cauza calității scrierii lui Jonquet. Nu sunt convins că “Tarantula/The Skin I Live In” (Serpent’s Tail, iul-11) îmi va periclita ‘lectura’ filmului, doar m-a făcut încă și mai curios de felul în care Almodóvar a ales deja să redea povestea foarte întortocheată și deformată de o exprimare foarte laconică de Jonquet. După lectură, desigur, concluzia pe care o trag, este că e un roman foarte greu de dramatizat pentru ecran, și că deși subiectul se înscrie într-o linie clară care să aibă de-a face cu Almodóvar, sunt curios cum se poartă cu textul altcuiva. Am citit scenariile filmelor sale de la “Todo sobre mi madre” încoace și m-am ciocnit deseori de vanitatea simpatică cu care Almodóvar alege mărcile vocale ale personajelor sale și le face almodovariene; astfel, pe lângă curiozitatea mea față de cât de literal sau original a reușit să fie cu povestea chirurgului Richard Lafargue și a soției sale Eve și pe lângă curiozitatea deja naturala față de orice face Almodóvar, vreau să văd cum dă viață personajelor deja dotate cu cuvinte și expresii faciale destul de clare pentru mine după lectura cărții. Carte care, desigur, poate fi citită și fără experiența filmului, până la urmă a existat deja 15 ani fără el; iar lectura unui roman polițist în care pânza de păianjen a furiei, nebuniei și răzbunării țesute de personaje pendulează între psihiatrie și chirurgie nu e chiar pentru toată lumea plăcută, dar interesantă nu are cum să nu fie.

Foarte rar mi se întâmplă să mă apropii de o carte despre care nu știu nimic și pur și simplu să simt că o să fie o carte fantastic de bună. Nici măcar partea mea debutofobă nu m-a reținut; “The Night Circus” (sep-15, Harvill Secker) este romanul de debut al lui Erin Morgenstern și nici faptul că nu citisem la data achiziției multele recenzii pozitive care au încăput în prima săptămână de la lansarea cărții. Am deschis-o, m-am bucurat de grafica îngrijită și cu iz vintage a cărții, am citit pe diagonală cuprinsul, care anunța un itinerariu picaresc, desigur, al trupei de circ, între New York în 1873 și Paris în 1903, și mi-am zis, asta este! O lectură interesantă.

Cât de interesantă este “The Night Circus” n-aș putea să spun fără să dezvălui parte din plot-ul cărții, ori asta încerc să nu fac. Pot să spun că aproape 12 ore nu am lăsat cartea din mână deși aveam alte lucruri mai bune de făcut, dar nu știu nici asta cât de convingător este. Aș putea s-o compar cu alte cărți (și desigur, pot să o compar cu ușurință cu Angela Carter - “Nights at the Circus” are multe lucruri în comun cu “The Night Circus“, sau Jeanette Winterson, sau chiar și J.K. Rowling). Dar poate așa aș răpi din substanța cărții pentru cei care nu au citit-o încă. Așadar tot la opțiunea de a povesti puțin din carte rămân, fără ca prin asta să vreau să periclitez lectura fresh a cărții pentru nimeni.

Le Cirque des Rêves este un circ itinerant, ale cărui reprezentații nu sunt anunțate nici de afișe și nici de parade la sosirea sa în oraș. Reprezentațiile au loc doar noaptea, iar chiar dacă tuturor acest lucru li se pare bizar, se regăsesc destui în fața cortului decorat numai cu alb și negru când se lasă noaptea. Motivul circului itinerant este foarte prielnic pentru dezvoltarea acțiunii și foarte prietenos la nivel descriptiv. Și numai faptul că locuri și ani vă deschid apetitul pentru lectură, “The Night Circus” rezolvă cu ușurință și barierele de timp și spațiu: Londra, 1884; Massachussets, 1897; Paris, 1891; Viena, 1894; Constantinopole, 1900 – locurile pe unde umblă circul de noapte sunt locurile prin care se plimbă și cititorul, iar Erin Morgenstern s-a documentat suficient de plauzibil astfel încât locurile cu pricina să aibă foarte mult șarm și, peste geografia turneului Le Cirque des Rêves, acțiunea în sine, cu fast-forward-urile și rewind-urile ei să fie  chiar magică.

În “The Night Circus” nu numai planul itinerant al circului ajută la narațiune, ci și istoriile diverse care împreună redau și lumina și întunericul acelor ani. Personajele sunt top-class, discordia dintre așa-ziși magicieni este plauzibilă, povestea dublă de dragoste și ură dintre cei doi copii deveniți magicieni și instrumentali patronilor lor, Celia și Marco, ar trebui să se regăsească într-un film (care, sper, va fi scenarizat curând). Cu elemente realiste și magice petrecute unele prin celelalte, dar și cu un proces narativ în care dezvăluirile și ocultările joacă roluri aproape egale, “The Night Circus” este o carte pe care nu pot să nu o recomand. Și dacă universul cărții așa cum îl descriu eu voit pare plăpând, luați-vă câteva minute să intrați în jocul “The Night Circus” pe care l-au pregătit editorii.

“The Inevitable: Contemporary Writers Confront Death” (mar-11, WW Norton Co.) este a doua mea întâlnire pe acest an cu David Shields; de data aceasta în calitate de editor; după ce am citit “Reality Hunger: A Manifesto” și trebuie să recunosc că aveam nevoie de recomandarea unui nume de editor ca să bifez pe lista de lectură un titlu care nu se anunța deloc fericit. Și nici nu a fost. “The Inevitable” aduce în prim plan nu una, nu două, ci douăzeci de nuvele care discută tema morții. Dacă propoziția anterioară lasă impresia că vorbim de o tratare ‘la comandă’ a unui subiect până la urmă facil, îmi cer scuze! Nu este cazul. Fiecare dintre autorii struniți de Shields atacă subiectul dintr-o perspectivă diferită: avem așteptarea morții, morți anonime în cadru urban, morți programate, moarte în urma bolii, doliu, frică de moarte – și cum în mod clar nu diversitatea hainelor pe care le îmbracă moartea pooate să atragă pe cineva, era nevoie de scriitori care să creeze împreună un ansamblu memorial pentru ce înseamnă moartea și ce loc ocupă în viețile noastre. Asumându-și roluri de naratori-supraviețuitori (fie și temporari) ai morții, atât a celor dragi cât și a necunoscuților, scriitorii care au fost selectați pentru “The Inevitable” au reușit, fiecare în felul lor, să atragă atenția, să tragă un semnal de alarmă, să chestioneze pragmatic sau mai filozofic ceea ce, titlul nu e doar o figură de stil, inevitabil.

Mi-au plăcut toate nuvelele incluse în colecție, la unele am plâns, la altele am rămas cu sentimentul că pur și simplu nu poți adăuga nici măcar un cuvânt, la altele m-am revoltat, apoi au fost cele în care am sperat până la ultima propoziție că totuși nu se aliniază toate semnele clinic și barbar spre un sfârșit inevitabil.  Notabile mi s-au părut poveștile închipuite de Jonathan Safran Foer, “A Primer for the Punctuation of Heart Disease“, o excursie tipografică în conversații de familie în care spus sau nespus, subiectul morții este prezent; Melissa Pritchard, “A Solemn Pleasure“, despre doliu, despre pragmatismul supraviețuitorului morții unei persoane dragi și despre vindecare; Christopher Sorrentino, “Death in the Age of Digital Proliferation, and Other Considerations“; Joyce Carol Oates, “The Siege” – despre moartea soțului său, Ray, subiect și al autobiografiei pe care a publicat-o anul acesta, “A Widow’s Story” (și despre care am scris aici);  Kevin Baker, “Invitation to the Dance“, despre durerea pe care o boală rară, necunoscută și greu de înțeles afectează încrederea în longevitatea celor dragi, dar și a sa proprie; Margo Jefferson, “Death in Negroland“, despre ideea morții ca alegere și cutezanța supraviețuirii fetelor de culoare; Geoff Dyer, “What Will Survive of Us“, despre morțile anonime ale bicicliștilor din mediu urban. O notă specială merită textul lui Lance Olsen, “Lessness“, unul din cele mai frumoase eseuri despre moarte pe care le-am citit vreodată.

Nu pot să recomand nimănui cartea cu zâmbetul pe buze și nici cu inima altfel decât strânsă, dar de păstrat o voi păstra pe un raft puțin vizibil și o voi reciti atunci când întrebările despre moarte, sub orice formă s-ar manifesta, vor deveni inevitabile.

Penguin Books a trecut și de landmarkul celor 75 de ani a provocat anul acesta șase tattoo artists să deseneze copertele pentru șase titluri contemporane, lansând astfel colecția Penguin Ink. Titlurile sunt: Will Self, “The Book of Dave” (design: Duncan X); Jonathan Coe, “The Rotters’ Club” (design: Han van de Sluys); Ali Smith, “The Accidental” (design: Judd Ripley); Zadie Smith, “White Teeth” (design: Lynn Akura); Nick Hornby, “High Fidelity” (design: Russ Abbott); Zoe Heller, “Notes on a Scandal” (design: Valerie Vargas).

La doar jumătate de an după apariția volumului de proză “Pulse“, Julian Barnes revine, tot în 2011, cu un roman intitulat “The Sense of an Ending” (aug-11, Jonathan Cape). Deja pe 26-iul, înainte de lansarea oficială a cărții, titlul acesteia a fost anunțat pe longlist-ul pentru Man Booker Prize 2011. Julian Barnes a mai apărut pe listă în 1984 (“Flaubert’s Parrot“), în 1998 (“England, England“) și 2005 (“Arthur and George“).

Așa cum spuneam și mai devreme anul acesta, când am avut ocazia să citesc “Pulse“, m-am reîndrăgostit de Julian Barnes; iar “The Sense of an Ending” mi-a confirmat acest lucru. Este un roman scurt (150+ pagini) care se citește ușor, iar stilul lui Barnes, care înainte mi se părea supărător, este unul cu care m-am împăcat ușor. Nu la fel de ușor m-am împăcat cu tema centrală a cărții, care este sensul vieții dacă moartea nu are niciun sens?, dar nu pot să spun că Barnes nu face ușoară concilierea cititorului cu tema: avem parte de personaje carismatice prin felul lor de a nu ieși în evidență prin nicio trăsătură și prin sentimentul de neliniște mocnită pe care diferențele între generații și distanța în timp le țin ca pe o prezență fizică și constantă în viața lor.

Personajul principal, Tony Webster, a cărui narațiune la persoana întâi se împarte în două planuri temporare diferite: viața de liceu din anii 1960 și viața de istoric pensionar din anii 2000, se hotărăște, atunci când își dă seama că moartea sa deloc previzibilă, dar nu mai puțin logică lasă în urmă relații de familie politicoase și fără traume de nicio parte, să găsească explicația pentru inexplicabil – parte dintr-un sentiment de vină cu care totuși a putut să trăiască patruzeci de ani și parte din sentimentul că atât timp cât nu se poate declara fericit, poate că va reuși să găsească ‘logica’ care îi lipsește unui sfârșit. Foarte convenabil din punct de vedere narativ, motivul literar al cercetării unor evenimente din care deja lipsesc personaje și relatări este pentru Julian Barnes un loc de joacă foarte plăcut și povestea, care include sinuciderea unui tânăr filozof, un triunghi amoros, un copil din flori, un jurnal ars și disprețul amuzat al celor care observă procesul detectivesc al lui Tony, este una tocmai bună pentru vacanță. Adrian, Veronica, Margaret și Tony  sunt personaje incredibil de atrăgătoare și povestea lor este una care merită citită, iar eu o recomand cu căldură.

“All love is self-love. All interpretation is self-interpretation. The value of “interpretation” is that through it, one might expose reality, or explain oneself. But interpretation is also a reality, and its practice is likewise an event. Reinterpreting a very common truth is one of the pleasures of our game. It is necessary to spare no pains in interpreting, for no matter how we change, we are all forever expounding on a basic truth. No matter whether or not we are willing, repetition is unavoidable.” (Ai Weiwei, “With Regard to Architecture“, 22..01.2006)

Deși nu e prima dată când citesc între două coperte ceva ce era destinat internetului, bucuria de a citi blogul lui Ai Weiwei își găsește cu greu termen de comparație. Mai întâi pentru că numărul de ocazii în care părerile lui sunt altfel decât într-o traducere circumstanțială și între ghilimele este mic, apoi pentru că vorbim de un blog care a fost restricționat de statul chinez în urmă cu doi ani – astfel, un text care a dispărut din peisajul nostru internautic. Unde mai pui că Google Translate n-ar fi făcut o treabă excelentă cu postările de pe blogul lui Ai Weiwei. De personalitatea lui Ai Weiwei se leagă multe dintre întrebările pe care și azi în 2011 ne simțim nevoiți să le formulăm referitor la libertatea de exprimare artistică, la drepturile omului sau la noțiuni de bun simț cum ar fi dreptatea, egalitatea de șanse, dar și despre urbanism, drepturile animalelor și răspunsurile la situații de criză.

De aceea, blogul lui Ai Weiwei, pentru prima oară reunit într-o excelentă traducere în engleză în “Ai Weiwei’s Blog: Writings, Interviews, and Digital Rants, 2006-2009” (feb-11, MIT Press) este o bucurie. Deși de la început Ai Weiwei se declară șiret necunoscător în ale internetului, textele sale sunt foarte reușite, temele sunt variate și foarte pedant ilustrate, iar sentimentul de confort și familar pe care îl degajă este din nou  foarte convingător.

Textele din blogul său, care a fost activ între 2006-09 discută despre orice. Asta înseamnă că printre texte-manifest găsești și viniete incredibil de bine scrise despre viața chineză contemporană, dar și discuții de interes civic (despre biciclete, despre pisicile abandonate sau despre urșii panda). Printre ele, textele considerate subversive (care vorbesc despre țara C, provincia N sau orașul S) despre educație, despre victimele cutremurelor din Sichuan, despre tofu-dreg projects și despre responsabilitățile deseori conflictuale ale artistului și cetățeanului chinez. Tonul deseori militant și încă și mai des dizident nu scutește niciun aspect care erodează marginile integrității lui Ai Weiwei și spunând lucrurilor pe nume, discursul său capătă coloraturi politice diverse (de la o extremă stângă la o extremă dreaptă) care nu convin neapărat idelogic nimănui, dar care dau gura de aer necesară exprimării artistice.

Două din textele care m-au frapat prin franchețea și liberalismul cu care descrie Ai Weiwei societatea chineză contemporană se numesc “Familiar Curse Words” (20.08.2006) și “Despicable Things” (21.08.2006). În ele, Weiwei vorbește despre sensul pe care îl asumă cuvinte cu conotații pozitive în lumea noastră, dar care în China devin, așa cum spun titlurile articolelor, cuvinte de ocară. Unul dintre acestea este ‘rights‘:

“Of all the words in the dictionary, this word is the most disgraceful, and the word with the most unpleasant connotations. This word is always involved in tales about tragic figures, unfortunate events, gloomy places, and cruel history. It is a filthy word that should never be mentioned again. No matter when or where, the cry for human rights is humiliating. The unfortunate thing is, for a very long time in the future, we will continue to hear this most familiar or dirty words coming from completely unfamiliar places.”

Lectura blogului lui Ai Weiwei nu este, sper, singura ocazie pe care o avem de a citi cuvintele lui. Cartea o recomand cu căldură oricui dorește să citească despre perspective inedite despre artă, despre viața din China sau despre ce înseamnă să te angajezi la o luptă cu forțe inegale, dar cu tot entuziasmul și toată bunăvoința din lume.

S-ar putea să vrei să citești și: Ai WeiWei, mai mic ca trei (via gingergroup.ro) 

Anul trecut, când citeam pe blogul Nerdy Apple Bottom o postare emoționantă despre fiul autoarei, Boo, căruia îi place să se îmbrace în personaje feminine (povestea din perspectiva mamei o găsiți aici) nu știam nimic despre Cheryl Kilodavis și fiul ei, Dyson (dar aveam să aflu de la Anaïs). Dyson are patru ani și îi plac: lucrurile drăguțe, culoarea roz, hainele fetelor și baletul. S-a auto-intitulat Princess Boy și familia sa îl acceptă exact așa cum este. Povestea lor se regăsește în cartea pentru copii “My Princess Boy” (ian-11, Aladdin Books), scrisă chiar de mama lui Dyson.

“My Princess Boy” are probabil un vocabular restrâns la 100 de cuvinte – dovadă că atunci când vorbim de acceptare și de dragoste, nu cuvintele sunt cele care ne sunt insuficiente. Povestea lui Dyson și a felului în care familia sa reușește să treacă de obstacolele pe care prejudecățile altora le-ar pune în armonia familiei este una cât se poate de simplă: din punctul de vedere ideologic ne putem opune și celui mai acceptabil comportament și celei mai bune firi, dar asta nu înseamnă că ne exersăm iubirea de semeni, și poate la capitolul ăsta cartea “My Princess Boy” câștigă teren, atunci când primele impulsuri sunt să ne gândim la opinii general acceptate, la stereotipuri, la psihologizări care scot umanul din om și-l pun la o parte și așa mai departe.

Nu am multe cuvinte de spus despre “My Princess Boy“; nu mai mult decât: citiți-o! Vă ia jumătate de oră,  și cel mai bine citiți-o împreună cu cineva. E o lectură pentru copii, și scriitoarea remarca într-un interviu că în general copiii nu au avut obiecții la lectura cărții, nu atât de frecvent ca în cazul părinților.

Iată ce are de spus Cheryl Kilodavis despre carte: “My Princess Boy” is a nonfiction picture book about acceptance. I wrote the story to give children and adults a tool to talk about unconditional friendship. When I feared my son would be teased or bullied for wearing a dress to school, I spoke with his pre-school teacher. She shared my fears with others, and a plan was put in place to support him and others who express themselves differently. In the light of many unthinkable outcomes of bullying, discussions about acceptance can help get our world back to the basics – compassion. How can we be compassionate with one another? Compassion takes effort. It takes focus. We need practice. And more practice. And practice again. We are an ecosystem. Our compassion for one another and the broader world is dependent upon one another. And when we interconnect, we celebrate this unique person within us all.

“Trust me, the being-dead part is much easier than the dying part. If you can watch much television, then being dead will be a cinch. Actually, watching television and surfing the Internet are really excellent practice for being dead.”

Acestea sunt cuvintele lui Madison Spencer, 13 ani, care a ajuns în iad după ce a murit în urma unei supradoze de droguri. Madison, ale cărei păreri radicale despre viață și moarte, distracție și plictiseală, dar mai ales cool și uncool nu au fost cele mai populare pe durata scurtei ei vieți găsește noi supape sociale pentru dezvoltarea ei personală, în iad, în noua carte a lui Chuck Palahniuk, “Damned” (Doubleday, oct-11), care apare la un an după recenta “Tell-All“. Despre originea cărții, Palahniuk a declarat că a scris-o în 2009, când mama sa se lupta cu cancerul, ca o modalitate personală de a negocia cu sine ce simte și crede despre moarte. Povestea lui Madison la persoana întâi este un exercițiu fantastic în tanatologie, provoacă umoristic tot ce a gândit vreodată umanitatea despre viața de apoi și parodiază cu suficient sarcasm destinul lucrurilor și persoanelor față de care ne atașăm în viața terestră în iad.

Iadul lui Madison nu este cel al lui Dante Aligheri și nici nu se apropie de vreo teologie precisă. Înspăimântător doar din cauza credințelor populare care trebuie să cultive frică, iadul în care ajunge Madison (așteptată de o limuzină cu un șofer care are o pancartă cu numele ei) este plin de referințe lumești: iadul miroase, desigur, dar nu mai mult decât Napoli vara în timpul grevei gunoierilor, se aud țipete disperate, dar nu mai supărătoare decât cele ale unui copil plictisit pe ruta de avion Londra-Sydney, în fine, filme precum “The English Patient” și “The Piano” rulează non-stop, ceea ce, pentru Madison este intolerabil. Cu atât mai mult cu cât Madison nu crede în iad, părinții ei explicându-i în copilărie că nu există păcate, ci doar alegeri proaste. Dacă există iadul, îi spune mama sa, este locul în care mergi dacă porți haine de blană  sau folosești creme de corp testate pe animale de către oameni de știință naziști care se ascund și azi în Franța.

Descrierile luxuriante ale topografiei iadului se întretaie cu episoade din viața pe pământ și viața de apoi a lui Madison, care, obișnuită cu acțiunea zeloasă, traiul în ochiul public și cu luxul, are nevoie de ceva care s-o preocupe suficient timp în condițiile în care știe că are tot timpul din lume. Alături de Babette, Leonard, Patterson și Archer, Madison pleacă în căutarea diavolului, pentru a-i pune o serie de întrebări și a obține privilegii. Aventurile care urmează nu sunt scutite de confuzie, lipsă de discernământ sau lejeritate în a respinge o idee sau alta, nu mai puțin decât ar face-o un adolescent în viața sa pe pământ. Acesta este și punctul în care “Damned” propune tacit o teză cititorului: iadul nu e diferit de pământ, problemele adolescenților rămân aceleași, întrebările care îi macină nu se schimbă, iar confuzia pe care o creează referințele culturale, curentele de gândire și religia nu dispar. “Damned” poate fi într-o lectură deloc riscantă o poveste reală despre iadul în care mulți tineri trăiesc sau aleg să trăiască.

Chuck Palahniuk scrie la fel de bine cum îmi aminteam că o face și la fel de surprinzător, cu un vocabular bogat, cu structuri sinuoase de fraze și surprinzând cu fiecare propoziție. Cartea reciclează motive cunoscute deja, călătoria ei spre sălașul diavolului fiind un “The Wizard of Oz” contemporan iar rugăciunile ei ad-hoc către diavol începând cu “Are you there Satan? It’s me, Madison” ca o parodie deloc deplasată la cartea lui Judy Blume “Are You There God? It’s me, Margaret“. Palahniuk însuși a descris cartea recurgând la referințe culturale cunoscute “if “The Shawshank Redemption” had a baby by “The Lovely Bones” and it was raised by Judy Blume (…) it’s kind of like “The Breakfast Club” set in Hell”. “Damned” e ușor de citit, te ține cu sufletul la gură și nu în ultimul rând, are umor.

]]> http://blog.joacadeamine.ro/2011/08/04/iadul-miroase-ca-napoli-vara-in-timpul-grevei-gunoierilor/feed/ 1