(audiții bune din 2008 și din 2009)

2010 mi-a provocat multe audiții pe repeat. Parte din ele au fost new releases, dar am avut și multe revelații din trecut. N-am renunțat nicio clipă la fad-urile personale, așa că am avut parte numai de soundtrackul propriu și personal oriunde am fost.

Albumele mele preferate din 2010 sunt după cum urmează: ‘We are Born‘ (Sia); ‘Swanlights‘ (Antony and the Johnsons); ‘Mirror Mirror‘ (The Irrepressibles); ‘The American Jewels‘ (Marina and the Diamonds); ‘Wonderlustre‘ (Skunk Anansie); ‘Flamingo‘ (Brandon Flowers); ‘Night Work‘ (Scissor Sisters); ‘How to Destroy Angels‘ (How to Destroy Angels); ‘Infinite Arms‘ (Band of Horses).

Albumul live al anului este pentru mine ‘The We Meaning You Tour: London 27.05‘ (Sia) pe care sper s-o prind live în viitorul foarte apropiat.

Soundtrackul anului a fost fără doar și poate ‘A Single Man OST‘ (Abel Korzeniowski).

Melodiile care mi-au decis ritmul în 2010 au fost: ‘Never Gonna Leave Me‘ (Sia); ‘Mowgli’s Road‘ (Marina and the Diamonds); ‘Heavy in Your Arms‘ (Florence and the Machine); ‘God Loves Only You‘ (Skunk Anansie); ‘Ghost‘ (Antony and the Johnsons); ‘In This Shirt‘ (The Irrepressibles); ‘Love Lost‘ (The Temper Trap); ‘All the Lovers‘ (Kylie Minogue) și mă opresc aici înainte să încep să țopăi pe canapea.

Experiența mea multimedia preferată a fost site-ul thewildernessdowntown.com.

Concertele care mi-au schimbat viața în 2010 au fost Florence and the Machine @Bataclan, Paris și In Strict Confidence @Abaton, Praga. M-am mai bucurat de concertul Covenant @Club Control, București, pentru că de când i-am văzut în 2009 la Madrid așteptam un shot nou de adrenalină poetică suedeză. Concertul pe care îl aștept cu sufletul la gură în 2011 este Combichrist @Silver Church, București.

2009 parcă a început în martie! Asta, bineînțeles, dacă mă gândesc la ziua ploioasă din martie în care am ajuns cu o oră mai târziu la ședința de autografe Fangoria din Fnac-ul din Madrid. Cred că ăsta e primul album pe care mi-l amintesc când mă gândesc la muzica din 2009, ‘Absolutamente‘. La câteva zile urma să o cunosc pe solista de la Fangoria, Alaska, și să mă bucur de povești madrilene cu un trecut la fel de ploios și în mare parte auster: nimic din beatul flamboiant din cel al nouălea album de studio al formației. ‘Las Walpurgis te van a llamar‘ și ‘Ensayo para una despedida‘ dar și ‘Más es más‘ sunt preferatele mele pentru fredonatul sub duș. (ascultat: martie, live: -)

Tot în 2009 mi-m testat acut limitele cu ‘Music for Men‘ de la Gossip. E foarte tare albumul ăsta, și cred că după ce dai sonorul mai încet (măcar mental când nu se poate fizic) și asculți ce spune Beth Ditto pe acolo nu e rău deloc. Unde mai pui că avem pe albumul ăsta ‘Love Long Distance‘ și ‘Heavy Cross‘. Cu astea s-a scris istorie în 2009! (ascultat: iunie, live: -)

‘Sounds of the Universe‘ de la Depeche Mode nu e numai albumul la care speram cel mai puțin și aveam cele mai mici așteptări, dar și albumul care mi-a călăuzit pașii prin lume. ‘Fragile Tension‘ este clar melodia mea preferată, asta după ce a detronat melodia pe care Dave Gahan nu s-a hotărât cum s-o cânte live (fix până n-a mai cântat-o deloc), și anume ‘Peace‘ (funny e că și în videoclip începutul e diferit de cel de pe album). E un album nu de nota 10, dar pe acolo pe undeva, are toate ingredientele pentru a nu mă supăra foarte tare dacă ăsta e ultimul album ever Depeche Mode. (ascultat: mai, live: Tel Aviv, Budapesta, Barcelona, Barcelona)

Tori Amos ne-a propus anul ăsta deja două albume, ‘Abnormally Attracted to Sin‘ și ‘Midwinter Graces‘, despre primul nu am decât cuvinte de laudă, tare frumos s-a descurcat Tori cu el, avem un ‘Welcome to England‘ bun cam pentru orice dimineață urbană și un ‘Curtain Call’ care îți cam schimbă viața, avem și un ‘Strong Black Vine‘ care sună infernal de bine live. (ascultat: iunie, live: Viena)

Deși după primele audiții Placebo cu ‘Battle for the Sun‘ am fost deprimat câteva zile, mi-am revenit repede. Albumul nu e rău deloc, poate diferit de ce eram obișnuiți să auzim când tema era Placebo, dar are suficiente puncte de sprijin să fie un album despre care să se scrie mai mult decât câteva rânduri. ‘Devil in the Details’, ‘Speak in Tongues‘ și ‘The Neverending Why‘ sună perfect, adică nici eu n-aș putea să le fredonez mai bine. Și cred că ăsta, cel puțin pentru mine, e un criteriu suficient de bun. Și concertul și interviul cu Placebo rămân pentru mine un moment foarte special din 2009. (ascultat: iunie, live: București)

‘Lungs‘ de la Florence+the Machine este albumul de care îmi pare cel mai rău că l-am descoperit târziu, întrucât turneul lor era deja în zone mai puțin accesibile (gen Australia). Dar cum m-am hotărât deja să-i văd în 2010 la Paris, și sper să nu mă rețină nimic s-o fac, pot să vorbesc despre ‘Lungs‘ ca albumul care m-a convins instant că asta e o formație pe care trebuie s-o urmăresc. De la ‘My Boy Builds Coffins‘ la ‘Girl with one Eye‘, cu temeinice opriri la ‘Drumming Song‘, ‘Rabbit Heart‘ și ‘You’ve Got the Love’, albumul a suferit în scurt timp câteva mii de audiții și acum nu pot decât să fiu nerăbdător să văd cum va fi live. (ascultat: octombrie, live: -)

Mă întreb ce înseamnă ‘Kingdom of Welcome Addiction’ pentru IAMX, că pentru mine știu sigur că înseamnă numai lucruri bune. Îmi pare rău că am ratat prestația lor live de la București, dar sper că vor suna la fel de bine și în 2010 la Madrid. Având în vedere că de ceva timp nu mai concep o zi fără ‘Tear Garden‘ (aka ‘Tiergarten’), ‘You Can Be Happy‘ sau ‘Think of England‘, am dovada clară că e vorba de welcome addiction. (ascultat: mai, live: -)

Și am mai avut Morrissey cu ‘Years of Refusal‘, Manic Street Preachers cu ‘Journal for Plague Lovers‘, Air cu ‘Love 2‘, Lily Allen cu ‘It’s not me, it’s you‘, Imogen Heap cu ‘Ellipse‘, Royksopp cu ‘Junior‘, Patrick Wolf cu ‘The Bachelor‘, The Raveonettes cu ‘In and Out of Control‘, Yeah Yeah Yeahs cu ‘It’s a Blitz‘, Soulsavers cu ‘Broken‘, Pet Shop Boys cu ‘Yes‘, Brett Anderson cu ‘Slow Attack’ și probabil încă alte câteva sute de albume care au făcut 2009 mult mai bogat decât 2008, iar mie mi-au făcut viața mai frumoasă.

Alte concerte din 2009 aici. Ce-am ascultat bun în 2008 aici.

Io aştept cuminte să se facă verde la trecerea de pietoni. Nu sunt genul care trage un sprint când e roşu aşa că de cele mai multe ori dacă vreţi să mă vedeţi, sigur mă găsiţi la vreo intersecţie. Cu lume fugind în jurul meu (cel puţin aşa se vede de unde stau eu). În fine, când daţi la o parte straturile astea de oameni care se grăbesc (la job/sub roata unei maşini) mă puteţi vedea pe mine, de obicei schimbându-mi greutatea de pe un picior pe altul şi privind oriunde altundeva, numai la trecerea de pietoni nu. Counterul de pe iPhone spune că am petrecut anul acesta deja 840 ore (sau 12% din viaţă) ascultând muzică, deci există şanse să am intrauricularele bine înfipte în urechi. Şi ochelarii de soare roşii la care nu renunţ nici când e de ploaie, pentru că lumina este incredibil de puternică pentru mine cam în orice moment al zilei. So, cam aşa eram eu în dimineaţa asta la o oră pe care n-am de gând s-o menţionez.

De obicei mă simt singur la trecerea de pietoni. Un fel de singurătate penibilă în felul ei, care-mi aminteşte invariabil de episodul din SATC în care Charlotte merge la un fel de vindecare de grup şi o însoţeşte şi Carrie şi moderatoarea este o evanghelizantă kamikaze care o face pe Charlotte să plângă, iar Carrie îi ia apărarea şi spune că de fapt Charlotte chiar a încercat, dacă n-a încercat ea n-a încercat nimeni. În fine, şi eu, tot aşa, am încercat. Nu ştiu dacă episodul ăsta din SATC există într-adevăr sau l-am inventat eu, dar ştiu sigur că un quiz mă asigură de fiecare dată că sunt tot Charlotte.

Azi nu m-am simţit singur, totuşi. A fost mai întâi un neaşteptat ‘să-mi spui când te culci să te pup alea alea’, neaşteptat nu pentru că nu mă aşteptam, ci pentru că nu mă aştetam atunci. A fost zâmbetul cu numărul 100 venit de la cineva drag (întâmplarea a făcut să aflu de la cine e) şi ‘cel mai drăgălaş proiect online‘ via newsletterul tabu.ro. A fost Beyoncé cu ‘Halo‘ care mi-a inundat căştile şi pe care l-am cântat şi eu. E ciudat că melodia asta mushy mă face s-o cânt, dar tot nu o să dezvolt un ceva cu Beyoncé pentru că mi se pare de o feminitate castrantă. Fie, încă mai am fantezii că o să învăţ să fac pole dancing cu ‘Lose My Breath’. Au mai fost cafeaua tare bună de la Costa, visul lui Cosmin şi visul Ionucăi (hihihi). Şi faptul că azi mi-am dat seama că este absolut ok să trăieşti în lumea ta imaginară. Şi că ar trebui să existe un fel de ghid despre cum să-ţi extinzi viaţa imaginară peste cea reală până când proporţia se schimbă. Şi le mulţumesc tuturor celor care-mi fac viaţa imaginară mai confortabilă.

Când cumpăr bilete la concert, întotdeauna cumpăr două. E o superstiție a mea, în-caz-că. Nu știu când a început, dar știu sigur că nu o să mă duc prea curând la un counter de bilete să cer un bilet. Este ca și cum m-ai pune să cer foc pe stradă cuiva. Destul despre asta :)

În fine, am două bilete la concertul Madonnei (*) din care doar unul e al meu. Al doilea îl ofer persoanei care căștigă concursul de mai jos. N-a zis nimeni că e ușor, dar fie:

Ce cuvânt mai lung de 4 litere (5+) folosește cel mai des Madonna în versurile cântecelor sale? Vreau cuvântul, numărul de ocurențe găsit, versurile și melodiile din care provin.

Evident, nu mă bazez pe cuvântul cu cele mai multe ocurențe, ci pe cuvântul menționat de voi cu cele mai multe ocurențe. Se acceptă și bonus tracks și bootlegs și coveruri. Eu n-am căutat răspunsul corect, dar îl aștept de la voi. Până pe 21-aug ora 12:00.

(*) Madonna, Sticky & Sweet Tour 2008-09, Parc Izvor, 26-aug 2009, bilet zona A.

Prima parte din J.O.A.C.A.D.E.A.M.I.N.E. aici.

Duminică seara m-am întâlnit la concertul Placebo cu @traiu. Marți dimineața îmi beam cafeaua undeva în centrul Budapestei și m-am întâlnit cu @traiu. Și nu, nu stabilisem ora și locul. L.E. Versiunea lui diferă puțin, dar totuși: iată.

Tot din seria coicindențe, un prieten mi-a indicat un site dedicat bărbaților cu un fetiș tech (bărbați & iPhones, ce combinație cool) și am descoperit acolo inclusiv poza unui ex. Trăim într-o lume infinit de mică.

Interviul cu Placebo (+/- Molko) a fost foarte fain. Am avut o serie de emoții nemotivate, dar cum interviul este pentru presa scrisă, nu o să apară acolo și tremurul din vocea mea. Stefan este exact așa cum mi l-am închipuit, Steve este foarte tare, Molko cerea distanță și toată lumea i-a acordat-o. Nu le-am spus că acum zece ani și mai bine caseta mea cu albumul ‘Without You I’m Nothing’ s-a demagnetizat de atâta ascultat. Este puțin ireală intruziunea reală a celor care au avut un rol formativ în viața ta. P.S. Mulțumiri lui Cristian că a fost alături de mine la interviu.

Dacă n-ați ascultat Žagar, poate e momentul. Eu recunosc că n-am auzit de ei (poate de fapt sunt celebri și recomandarea mea e nulă), dar live sună genial. Ăsta e un punct de plecare bun.

Concertul Depeche Mode de la Budapesta (23-iun) a fost mult mai bun decât cel din Tel Aviv (10-mai), dar îl aștept și pe cel din Porto (11-iul). ‘Peace’ a început să sune mai bine live, după ce pentru concertul de la Tel Aviv a trebuit să se schimbe linia melodică pentru a putea fi cântată pe scenă. Și vestea bună este că un turneu Depeche Mode nu mai este despre ‘pain and suffering in various countries‘. Dacă ar trebui să definesc turneul ăsta cu un tagline, aș spune că este vorba de ‘chanting peace in various countries’. În orice caz: mi-a părut extraordinar de bine să fiu acolo. Nu o să neg niciodată sentimentul de apartenență pe care ți-l dă un concert uriaș. Mai ales în ploaie.

Am trimis cărțile câștigătorilor concursului J.O.A.C.A.D.E.A.M.I.N.E. Doi dintre ei au confirmat primirea cărților (și s-au și bucurat), aștept și a treia confirmare. P.S. Știați că Poșta Română S.A., cu excepția front-deskului, funcționează foarte bine și are servicii incredibil de ieftine? Mai au mult de lucrat la capitolul amabilitate și ajutor la ghișeuri, dar în rest totul e în regulă. Da, e greu să trimiți o carte poștală sau să-ți ridici un colet de la amazon.com, dar în rest jos pălăria pentru serviciile lor.

Mi s-a sugerat să mai organizez concursuri; dacă o să o mai fac, o să o fac tot așa necomercial și necomandat de vreo entitate care știe ce e internetul. Mă mai gândesc.

Am început să încap într-un singur bagaj de 5kg pentru o săptămână.

V 3.0 la iPhone este scary și cu excepția funcției shake-to-shuffle nu găsesc nimic interesant la ea.

M-am uitat la toate videos cu Capucha. Puteți să începeți de-aici dacă nu știți cine e. Aproape am terminat design-ul de tshirt cu ‘And the hippo was allergic to magic‘.

Am terminat de citit selecția de poezii a lui Adrienne Rich ‘The Fact of a Doorframe‘ și în continuare cred că Adrienne este una din vocile cu care rezonez cel mai bine când vine vorba de poezie. Și am recitit ritual Jurnalul lui Mihail Sebastian. Și am uitat ‘The Complete Plays‘ ale lui Sarah Kane într-o cafenea. Găsitorului recompensă.

Pearl de la Zeigeist a revenit cu un proiect nou (Pearl Fiction) care mă dezamăgește. Să vedem ce urmează.

Mâine se împlinesc șapte ani de când beau cafea fără zahăr.

Îmi caut ochelari și nu găsesc niciun model care să mi se potrivească sau să-mi placă. Aș vrea să scap din paradigma lookului geek pe care mi-l dau ochelarii.

Mi-am dat seama că nu mai pot să scriu de mână pentru că mă doare fiecare rotocol și fiecare codiță. Și tind să scriu fără diacritice inclusiv când scriu de mână. Asta e grav.

I’m leaving bitterness behind

Nu ştiu când a început viaţa mea secretă cu Depeche Mode. Îmi amintesc o vreme în care muzica lor îmi era vag cunoscută. Îmi amintesc o tabără de vară într-un oraş care nu mai e pe harta mea şi un băiat care a scrijelit pe interiorul uşii dulapului ‘Depeche Mode’ şi toată grupa de vârstă 11 ani se întreba ce înseamnă. Îmi amintesc şi că mă simţeam uluitor de singur, poate pentru prima dată, iar muzica nu era o opţiune.

Look at the frequencies of which I vibrate

Prima dată când mi-am dat voie să am o viaţă secretă cu Depeche Mode a fost acum zece ani. O fugă autistă înspre un mine pe care mi-era greu să-l accept. Nu a fost muzica mea preferată, aşa cum muzica pe care ştii că poţi plânge nu poate fi muzica ta preferată niciodată. Dar, în întuneric, mici explozii de lumină care încep în umeri şi se termină în sex, îţi spun că s-a întâmplat ceva. Că ai auzit ceva, chiar dacă ai părut insensibil. Şi că lucrurile n-au mai fost la fel de atunci.

There is no space for the regrets I will remember to forget

Şi atunci mi-am dat seama că n-are rost să mă mint. Că dacă eu aleg să trăiesc muzica în felul ăsta, nimeni nu o să-şi dea seama şi chiar nimeni nu o să mă judece. Nici prietenul de care m-am despărţit într-o conversaţie monosilabică, cu mici icnete de neputinţă: eram pe canapea, dar eu stăteam de fapt cu Dave şi ne uitam la nişte home videos şi trăgeam nişte concluzii mai puternice decât noi. Nici prietenul căruia îi mărturisisem că Dave is someone, un alt fel de a spune, Dave is the one (deşi el se pare că nu ştie încă asta), eram cu el în maşină şi aveam vagi resentimente de behind the wheel, o luptă cu odgonul la care din nou nu voiam să particip.

There is radar in my heart I should have trusted from the start

Povestea devine prea lungă. Şi încă nu mă hotărăsc să o închei. La un moment dat Viviana mi-a dovedit că are sens să crezi în Dave şi după pe mulţi alţi oameni care nu m-au făcut să mă simt mai puţin singur, doar mai puţin insolit. Încă mai cred că Dave mi-a pus o cărămidă pe piept şi că respir cu greu clipă de clipă şi că e vina lui. Că la un moment dat am fost slab şi am ales să văd lucrurile prin prisma a altceva şi a altcuiva pentru că a fost mai uşor. Dar nu mă judec cu atâta asprime. Îmi plac momentele din viaţa mea secretă cu Depeche Mode.

Later edit: De trei zile ascult pe repeat, după bunul meu obicei, ‘Peace’. Un Kyrie Eleison care, în măsura lucrurilor mele, mă mântuie într-o religie personală. O melodie care îmi termină istorii începute şi avortate în anii ’80. În care mă aflu şi eu şi încet încet sunt din ce în ce mai puţin captiv în istorie.

Vara asta am planuri mari. Este vara mea cu Depeche Mode. O viaţă care devine brusc mai puţin secretă. Tel Aviv, Bucureşti, Budapesta şi Porto. Peace will come to me.

Asta e o leapşă de la botesteanu.nu. Titlul tot de acolo vine (şi poate dintr-un sentiment similar, dezvoltat în lungi călătorii prea matinale cu metroul în care îmi doresc ca lumea să fredoneze ceea ce ascult eu: la o adică nici nu ar fi foarte dificil, având în vedere volumul muzicii şi pofta de viaţă pe care o inspiră. Într-o dimineaţă, un individ a fost foarte aproape de a fredona Charity: se citea în ochii lui asta, dar i-a sunat telefonul). Dar să nu divaghez. Avem zece săruturi cu soundtrack:

1. primul sărut, pacifist şi cât se poate de neaşteptat a fost validat de The Tide Is High

2. sărutul în ploaia caldă de vară, cu dinţii, a fost adus de Stay Together

3. sărutul din club, total lipsit de intenţii şi consecinţe a fost împuternicit de If You Hold My Hand

4. sărutul din Pans i Company din aeroport a fost zguduit de Stop and Stare

5. primul sărut de după despărţire a fost impus de Holocaust

6. sărutul leneş de duminică dimineaţa s-a întâmplat pe finalul de la Heavy on My Heart

7. sărutul care a declanşat mai mult decât puteam duce a avut în el ceva din Softroom

8. sărutul urmat de hai-să-ne-oprim-aici a venit după Crash Boom Bang

9. sărutul nevinovat care a durat ceva ani nevinovaţi a început cu Can’t Get You out of My Head

10. sărutul OMG-vreau-să-mă-sărute-acum a fost cu Electricistas

Încă aştept: * The Infinite Kiss.

(Dez)avantajul este că au fost foarte multe săruturi. Şi că mi le amintesc pe toate. Şi pe cele cu soundtrack, şi pe cele fără. Şi că din toate săruturile, tot cele viitoare au gustul cel mai bun.

Leapşa merge mai departe la sertarul cu fluturi (se cheamă retaliere :D), la omuleti si la June 1st.

Pentru că asta e cea mai bună traducere pe care am găsit-o (eu) pentru asta. Şi ceva îmi spune că nu va fi prea târziu. Că zilele petrecute singuri vor părea chiar puţine şi că sub magmatica singurătăţii, pe care o revitalizăm cu încă o pagină întoarsă, mereu din altă carte, şi cu haine prea scumpe plătite cu overtime, emitem semnale luminoase (de afară pare un haos, dar ce ordine e de fapt în interior: fascicole puternice, care se ramifică într-un mod primordial, arborii pe care îi cunoaştem de veacuri doar le-au luat forma). Nu ştiu cine le poate citi, dar nu pot să cred că sunt unic în nimic. Uite, la mine în privire, sunt sarea apei mării, soarele de Barcelona, şi ultimele cinci secunde din fiecare melodie a lui Kate Bush. Şi asta nu e lucru puţin, dar mă îndoiesc că ştie cineva asta.

***

Astă seară, în pat, păreai atât de fragil. Şi nu erai genul meu de fragilitate. Era cea mai mare distanţă care putea să ne despartă şi totuşi să ne ţină între patru pereţi. M-am îmbrăcat cu aceeaşi simetrie cu care mă dezbrăcasei cu cinci minute înainte şi m-am asigurat că în privirea ta e neîncredere şi nedumerire: am refuzat să citesc luminile care nu se organizau aşa cum mă aşteptam şi am plecat. Pentru că era târziu şi curând cineva o să ne găsească.

Shut your eyes, there are no lies
In this world we call sleep
Let’s desert this day of hurt
Tomorrow we’ll be free

1.Gavin Rossdale – WANDERlust (03.06)

2. Zeigeist – The Jade Motel (30.05)

3. Mylène Farmer – Point de Suture (25.09)

4. Brett Anderson – Wilderness (01.09)

5. Travis – Ode to J. Smith (29.09)

6. Scarlett Johansson – Anywhere I Lay My Head (20.05)

7. Tracy Chapman – Our Bright Future (11.11)

8. Alanis Morissette – Flavors of Entanglement (10.06)

9. Leona Lewis -  Spirit (23.01)

10. Santogold – Santogold (29.04)

Şi au mai fost albume de la Jack Jackson, Smashing Pumpkins, Madonna, Carla Bruni, Fallout Boy, Moby, Muse, the Kooks, Nine Inch Nails, Coldplay, Keane, the Dresden Dolls şi probabil încă sute.

Şi evident că lista de mai sus este subiectivă, şi există portiţe de scăpare incluse în fiecare criteriu (de exemplu, cât de bine arată Gavin Rossdale e un criteriu în sine. Şi fidelitatea mea pentru Brett Anderson e un criteriu. Am inclus, evident, şi extazul ultimului album al lui Tracy Chapman, indiferent că e prea recent să pot spune ăsta este un album bun, dar prea l-am aşteptat mult).