(*) repost de pe 09-nov 2009.

Se întâmplă când te aștepți mai puțin și n-ai cuvintele potrivite în buzunar și pentru prima dată n-ai scrupule să le folosești pe ale altuia, de parcă tot ce-ai făcut până atunci în viață a fost să aștepți momentul ăsta, ăla despre care toți prietenii cinici vorbesc când se întâlnesc, încercând să te convingă că dragostea exactă nu mai există, că dragostea, în fine, este un prezervativ care face contact cu podeaua odată cu ultimul icnet, și că uneori, doar uneori poți citi semnale de pe dealul pieptului cuiva înainte de țigara de după. Se întâmplă, uneori, să vină cineva furiș să te bată pe umăr și să fugă ca-ntr-un joc și tu să vrei să-l urmezi, pentru că nu știi dacă este un mesager al vieții sau morții și vrei să afli cu orice preț: vrei, mai mult decât oricând să vezi ce se ascunde în spatele jocului, și hainelor. Și vrei să fii parfumier și somelier și creator și distrugător în același timp.

‘De exemplu, aș putea să-mi țin respirația și să-nchid ochii și să sar orbește în apele lăuntrice ale unui bărbat, scufundându-mă până țelul lui devine țelul meu, viața lui devine viața mea și așa mai departe’. (*)

Și apoi sunt toate semnalele luminoase pe care pielea ta le emite, poți oare să le ignori? Și câtă lumină poate să emită corpul ăsta pe care l-ai împrumutat întru cunoaștere, ai fost Lecția de Anatomie pentru unii și Grădina Deliciilor Terestre pentru alții, ai fost pictură și pictor și vopsea și șevalet și pânză, și uite, acum parcă toate rolurile cad în loc și se așează de parcă le-ai fi știut dintotdeauna. Și fără prea multe buze vine promisiunea făcută ție, de data asta,…

‘Într-o zi îmi voi tatua gura ta pe buzele mele’, îi spunea Best Sailor.

‘Iar eu îmi voitatua ochii cu privirea ta’ îi răspundea Moira. ‘Sigur, aș putea orbi, dar voi fi o oarbă care va înfrunta lumea cu privirea ta’ (**)

(*) Sylvia Plath, Journals, p. 38; (**) Iulian Tănase, Best Sailor, cu mulțumiri pentru amiciția și răbdarea care încap într-un deceniu

Nu știu dacă ți se pare ceva schimbat doar pentru că port haine necunoscute ție, sau pentru că au trecut suficienți ani de când nu ne-am mai văzut și undeva imaginea mea s-a despicat în două, imaginea mea pe care o văd zi de zi măcar cu colțul ochiului în oglindă sau vreo vitrină și imaginea mea așa cum a continuat să existe în mintea ta. ‘Ai crescut’, îmi spui, și eu sunt mândru de cei 4 centimetri neașteptați care fac diferența de înălțime dintre noi mai mică. Nu îți spun că mai degrabă ai scăzut tu în înălțime, pentru că sigur pari mai scund decât în mintea mea. Te așezi pe fotoliul nou din colț și te rotești cu el, de parcă urmează să-l cumperi și vrei să vezi cât de trainic este. Lumina cade în același unghi nepriceput ca ultima dată când ai stat acolo, pe un alt fotoliu, deja în altă viață. Îți fac cafea cu lapte într-o cană unic supraviețuitor al unui set la care te uiți de parcă ai vedea-o prima dată. Brusc ești nedrept cu câteva sute de dimineți.

Dacă ăsta este efectul memoriei, eu cred că toată lumea ar trebui să se despartă câțiva ani. Mi se pare că abia acum te uiți la mine. Doar că acum nu mai este important. Folosim aceleași cuvinte ca acum câțiva ani când aveam vocabularul nostru de siguranță. Al tău e format din verbe la imperativ, jumătate din ele abia șoptite. Încerci să fii amabil cu neadecvarea mea necalculată în singurul spațiu în care mă simt bine. ‘Dacă pleci din nou, iar va trebui să redecorez’, îmi spun și zâmbesc. Din motive total diferite, îmi zâmbești și tu. Nu știu dacă ar trebui să mă bucur că ideea de a redecora o cameră și tot drumul tău urban până la ea este o perspectivă îmbucurătoare, dar zâmbesc. Tu te ridici, și ridici una câte una toate lumânările de pe poliță. Nu mi-ai urmărit mâinile făcând aceleași mișcări în niciun magazin din care le-am cumpărat, așa cum făceai când ajungeam împreună la cumpărături. Lumânările astea nu sunt ale noastre, sunt ale mele, la fel cam tot ce împărțim acum. Dacă-ți povestesc puțin despre fiecare în parte, pot deveni și ale tale. Dar nu știu încă pentru ce avem timp.

Acum le punem la loc. Asta-mi place la tine, știi, cum distanța dintre noi și obiecte este minimă. Fiecare lumânare în parte. O iei, mi-o înmânezi, eu o pun la loc. Am ochii un pic încețoșați și mi-e frică să nu le scap. Când ajunge și ultima la destinație, întreagă, chicotești, mândru de ce am reușit să facem noi. Alți oameni construiesc case, le populează, îmbătrânesc la umbra copacilor pe care îi plantează. Noi așezăm lumânări. E cam tot ce putem să facem împreună fără să ne rănim. Scotocesc într-un sertar, scot niște chibrituri lungi, aprind la întâmplare lumânări. Ne așezăm amândoi cu fața la geam, ne uităm la două peisaje diferite și probabil că viața ar putea continua așa dacă n-am avea din când în când decăderi existențiale în care să ne spunem că viața se întâmplă în altă parte și că noi stăm aici la o pândă inutilă.

Așa le-aș povesti nepoților, dacă mi-ai lăsa suficient timp să-mi amintesc.

Dorm cu lumina aprinsă, dar dacă dorm târziu sigur o să mă plâng că e prea multă lumină afară. Nu pun niciodată zahăr în cafea, dar nu spun nu la dulciuri. Ador să dorm dezbrăcat, dar chiar și în cea mai toridă vară sunt învelit. Nu mă spăl niciodată pe cap sub duș, mi-e frică să nu mă înec. Mă înec și de la cartofii prăjiți fără maioneză. Niciodată nu știu în ce parte trebuie învârtită o cheie și nici în ce direcție se deschide o ușă. Pot să stau nemâncat 72 ore, dar nu pot să stau nedormit 48 ore. Nu pot să mângâi animale cu blana mare. Nu-mi place să spun ‘bună’, dar voi spune ‘bună’ și de trei ori pe zi aceleiași persoane pentru că nu îmi propun să țin minte dacă ne-am mai văzut în ziua respectivă. Se presupune că nu trebuie să fumez, dar uneori mă trezesc noaptea cu singurul gând să fumez o țigară și asta și fac. Nu am scris nicio postare pe blog la prânz. Majoritatea oamenilor mă plac, iar cei care nu mă plac simt nevoia să vorbească despre asta. Nu-mi amintesc de gust au tomatele. Dacă părăsești camera există două variante: mă găsești în același loc sau e complet redecorată. N-am avut niciodată o relație cordială cu bărbații peste 40 de ani. Dacă ai melodia potrivită, orice altceva despre tine e lipsit de importanță. E singura variantă în care pot să valorizez relațiile cu idioți care dețin melodia potrivită. Nu pot să-mi imaginez lumea asta fără mine, oricât de mult aș încerca. Dacă vrei să îmi spui că am făcut ceva greșit, fii pregătit să te întreb ce ai făcut tu corect. Nu obișnuiesc să pun capacul la loc la borcane. Ultima oară am băut ceai în 1997. Primul lucru pe care îl fac când mă trezesc este să mă uit la mâinile mele. Dacă uit un lucru, oricât de mărunt, fac o criză. Când citesc sar în mod programatic peste descrierile care depășesc o pagină. Părțile narative le citesc și de trei ori. Singurul moment al zilei când am chef să vorbesc cu cineva la telefon este încă necunoscut.

Acest post este programat şi este posibil ca în ritmul alert de schimbare al lumii în care trăim să nu mai corespundă realităţii în care a fost scris. Pe mine mă găsiţi diseară aici.

Se întâmplă când te aștepți mai puțin și n-ai cuvintele potrivite în buzunar și pentru prima dată n-ai scrupule să le folosești pe ale altuia, de parcă tot ce-ai făcut până atunci în viață a fost să aștepți momentul ăsta, ăla despre care toți prietenii cinici vorbesc când se întâlnesc, încercând să te convingă că dragostea exactă nu mai există, că dragostea, în fine, este un prezervativ care face contact cu podeaua odată cu ultimul icnet, și că uneori, doar uneori poți citi semnale de pe dealul pieptului cuiva înainte de țigara de după. Se întâmplă, uneori, să vină cineva furiș să te bată pe umăr și să fugă ca-ntr-un joc și tu să vrei să-l urmezi, pentru că nu știi dacă este un mesager al vieții sau morții și vrei să afli cu orice preț: vrei, mai mult decât oricând să vezi ce se ascunde în spatele jocului, și hainelor. Și vrei să fii parfumier și somelier și creator și distrugător în același timp.

‘De exemplu, aș putea să-mi țin respirația și să-nchid ochii și să sar orbește în apele lăuntrice ale unui bărbat, scufundându-mă până țelul lui devine țelul meu, viața lui devine viața mea și așa mai departe’. (*)

Și apoi sunt toate semnalele luminoase pe care pielea ta le emite, poți oare să le ignori? Și câtă lumină poate să emită corpul ăsta pe care l-ai împrumutat întru cunoaștere, ai fost Lecția de Anatomie pentru unii și Grădina Deliciilor Terestre pentru alții, ai fost pictură și pictor și vopsea și șevalet și pânză, și uite, acum parcă toate rolurile cad în loc și se așează de parcă le-ai fi știut dintotdeauna. Și fără prea multe buze vine promisiunea făcută ție, de data asta,…

‘Într-o zi îmi voi tatua gura ta pe buzele mele’, îi spunea Best Sailor.

‘Iar eu îmi voitatua ochii cu privirea ta’ îi răspundea Moira. ‘Sigur, aș putea orbi, dar voi fi o oarbă care va înfrunta lumea cu privirea ta’ (**)

(*) Sylvia Plath, Journals, p. 38; (**) Iulian Tănase, Best Sailor, cu mulțumiri pentru amiciția și răbdarea care încap într-un deceniu

Încep cu un mesaj cititorului care m-a dojenit că nu am mai scris de o săptămână, răspunzându-i că am fost foarte ocupat cu lectura pixel cu pixel a ‘The Sartorialist‘ (Bespoke Edition, Penguin Group USA, august 2009). Io n-am un crez fashionist și în general cred că oamenii care se uită prea mult la ambalaj uită că într-o femeie grasă și îmbrăcată urâțel se află un suflet minunat, iar într-un bărbat skinny cu haine atât de largi că seamănă cu  Micul Prinț de la depărtare se află un băiat de zahăr, dar trebuie să recunosc că mă uit cu coada ochiului când nu mă vede nimeni la thesartorialist.com ca să văd oameni frumoși.
Așa se face că am citit într-o săptămână toată cartea, de fapt am mâncat-o. Îmi pare rău că e grea și nu-ncape în orice geantă, intenția mea este să port în continuare în ce geantă am chef dimineața și să nu fac mușchi cărând cărți, pentru că undeva mai nutresc speranța (și țineam neapărat să folosesc cuvântul ‘nutresc’) că există cineva acolo care mă dorește mușchi-less, sau are el mușchi și pentru mine, ceea ce e deja mult prea tare.

Așadar, n-am putut să nu observ c-am făcut șanț la pagina 434 și acum dacă trântesc cartea pe birou se deschide automat acolo. Inițial am zis că mi se pare, dar după am zis să mă confrunt cu adevărul și iată cum am ajuns să am dialoguri imaginare cu bărbatul de la pagina 434. Suntem împreună de o săptămână și totul merge epocal, și eu mă întreb ‘is he for real?’, iar răspunsul vine via Wikipedia,

‘Scott Schuman este creatorul popularului site de modă ‘The Sartorialist’. După ce a renunțat la poziția de director al colecțiilor pentru bărbați de la atelierul său pentru a avea grijă de fiica sa în septembrie 2005, a început să poarte cu el o cameră digitală și să fotografieze oamenii pe care îi vedea pe stradă și al căror stil îl găsea ieșit din comun. Apoi posta aceste fotografii la el pe blog, uneori însoțite de scurte comentarii, întotdeauna ori favorabile, ori deschise la minte. Este foarte cunoscut pentru fotografierea a ceea ce se descrie ca ‘oameni reali’.

Cartea nu m-a ajutat să-i găsesc vreun nume, dar știu foarte bine că de-acum, cel puțin una din viețile mele o să o trăiesc alături de el. Are ochi calzi și pare blând, are un gust dubios la îmbrăcăminte, dar poate să intre la fel de bine la bancă, în restaurant și sub pătură cu mine îmbrăcat așa. Deci nu găsesc inconveniente majore până acum. În viața asta pe care o să o petrecem împreună e suficient timp să ajungem la o vârstă venerabilă împreună, fix până atunci când frumusețea tinerilor devine dureroasă. La o aniversare o să-mi facă un colier cadou și pe el o să fie inscripționat ‘the snow of the Tyrol, the clear beer of Vienna/are not very pure or true’ în amintirea unor momente impure trăite de noi ici și colo. Și la un moment dat, ori el, ori eu o să dăm shut down primul (*) și o să pot să zic când ajung în rai că l-am iubit până la moarte pe bărbatul de la pagina 434 din ‘The Sartorialist’.

(*) În ultimele zile m-am gândit mult la moarte, deloc morbid și mi-am dat seama că eu mă gândesc la moarte ca la o călătorie cu taxiul. Șoferul o să arate ciudat, dar cum trebuie să ajung la o destinație precisă, voi lua totuși taxiul cu sentimentul de ceva-ciudat-pare-să-se-ntâmple-dar-nu-mi-s-o-ntâmpla-tocmai-mie. Și atunci o să plecăm în noapte, nu o să ajung la destinație, dar nici n-o să mai ajung să scriu pe blog unde am ajuns. The end.

vendrá el frío y volveré a sacar tu piel, que guardo en el fondo del armario, año tras año. cada vez me abriga menos sin querer, se la comen las polillas y aún así sigue oliendo a ti. vendrá el frío y aunque ya no estés aquí, sigo remendando mis recuerdos, daño tras daño. (Nosotrash/’Polilla’)

O să vină frigul, și iar o să scot pielea ta, pe care o păstrez în fundul dulapului, an după an. De fiecare dată mă îmbracă mai puțin fără dragoste, o mănâncă moliile și chiar și așa tot miroase a tine. O să vină frigul și deși încă nu ești aici, îmi tot repar amintirile, pierdere după pierdere.

Ieri m-a întrebat cineva despre o persoană un autor un blog din blogrollul meu și m-am aricit și în răspuns am folosit expresia familia mea virtuală. Spre deosebire de familia mea reală (și ăsta nu e un comentariu negativ referitor la ea), familia virtuală ți-o alegi. Unde mai pui că gradele de rudenie sunt exact cum le vrei tu. Și dacă vrei, cunoști persoanele din spatele blogului și în viața reală. Știu că e posibil să ai prieteni cunoscuți exclusiv pe internet prin intermediul familiei virtuale cunoscute și sub numele de blogroll, dar nu mi se pare o opțiune pentru mine. Am încercat un mediu din acesta și îmi părea rău când eram întrebat ‘are blog?’ despre o persoană dragă mie. În fine, ce voiam să vă întreb este:

Voi cunoașteți în viața reală persoanele din familia voastră virtuală?

și

Familia voastră virtuală include și persoane pe care le cunoșteați înainte să aveți blog?

Răspunsurile mele sunt da și da, iar proporțiile undeva peste 50% în primul caz și poate 10% în al doilea.  Nu vreau să sublniez potențialul de networking social al unui blog spunând asta, e doar o constatare. De care, evident, mă bucur. Și sunt convins că întrebările astea le-aș trata cu mai multă seriozitate dacă aș face vreo diferență între viața reală și viața virtuală, dar nu sunt dispus s-o fac.

(* din ‘Lighthousekeeping‘)

Și nicio poveste nu se sfârșește. E ultima dată, cel puțin pentru o perioadă, în care o să scriu despre Jeanette Winterson, din seria de amintiri pe care mi-am promis mult timp că o să le pun pe hârtie și tot nu reușeam să o fac. Nu e deloc bizar că viața mea de până acum pot să o scriu în citate din Jeanette Winterson, poate mai ciudat este că avem nevoie de confirmări pentru ceea ce trăim. Și e optim când le găsim. Și poate nu e bizar să-mi amintesc atâtea momente în care am deschis geanta și primul lucru pe care-l vedeam era cotorul unei cărți de-ale lui Jeanette. Uite, de exemplu:

Stăteam la Cosmos cu o cafea în față, cum fac practic în fiecare dimineață care implică și las Ramblas. Și citeam. ‘Spune-mi o poveste, Pew’. ‘Ce fel de poveste, copile?’ ‘O poveste cu sfârșit fericit.’ ‘Nu există așa ceva.’ ‘Sfârșit fericit?’ ‘Nu, sfârșit.‘ (‘Lighthousekeeping‘) Tu apari, îmi explici cum stau lucrurile (iar eu nu știu dacă e o idee bună să-ți spun că ‘Am o teorie care spune că de fiecare dată când iei o hotărâre importantă, partea din tine care rămâne în urmă continuă viața pe care-ai fi putut s-o ai‘. ‘Oranges Are not the Only Fruit’) și după pleci. Pleci fără să fi înțeles de ce zâmbeam, de ce vestea unei despărțiri, proprii, nu este un icnet de mușchi prea întins și rupt și de ce ți-am spus că prefer să rămân acolo să termin de citit cartea. A fost nevoie de un an să ne dăm seama că nu există sfârșit, dar că nici începutul nu mai are drepturi depline. Că am conservat mult timp ficțiunea că putem începe ceva, dar totul fusese început deja și noi, în mijlocul lucrurilor, nu am fost decât niște guri flămânde care nu ordonau sunetele A, E și R în căutarea lor. Și-apoi au mai fost clipe în care eu am ținut vreo carte de Jeanette Winterson în geantă fără știrea ta, bucurându-mă într-un fel că într-o zi un prieten o să te întrebe dacă ai auzit de ea și probabil răspunsul o să fie nu, deși a fost intrusă la tine în casă și la tine în pat și tu n-ai știut-o.

***

Poate că amintirile mele cu Jeanette Winterson lasă impresia unei zbateri sau unui reflex masochist de a citi despre suferință. Nimic mai puțin adevărat. Amintirile mele, desigur, nu au fost niciodată cele mai fericite. Am învățat să mă joc cu amintirile exact cât să păstrez loc pentru mine și asta a însemnat la un moment dat să renunț la amintirile fericite. Dar asta este altă poveste, tot fără început și tot fără sfârșit. Dar am femei-gigant, pastori autoflagelatori, marinari, orfani, femei nebune care fură canari, paznici orbi de faruri, Napoleoni și mame habotnice cu care nu știu ce să fac. Și atunci recitesc. Nu e vina mea. Uite:

‘Am încercat să construiesc un iglu din coajă de portocală, dar se tot dărâma și chiar și atunci când am reușit să-l fac să stea în picioare, n-am avut vreun eschimos care să locuiască în el, așa că a trebuit să inventez o poveste despre cum a fost mâncat eschimosul, ceea ce m-a întristat și mai mult. Asta se întâmplă cel mai des cu diversiunile, te implici.‘ (‘Oranges Are not the Only Fruit‘)

Și chiar și așa, lumea încă mi se pare luminoasă și uimitoare. În zilele noastre tragediile provin din orice altceva, numai din dragoste nu. Și undeva, într-un buzunar secret țin citatul ăsta: ‘Cele mai mărunte accidente produc lumi noi‘ (‘The Powerbook‘). Așa pot să continui să sper în lucruri despre care Jeanette Winterson n-a vorbit încă. Și totuși, poate că lumea este așa cum spune ea și nimic mai mult: ‘Se spune că fiecare fulg de zăpadă este diferit. Dacă era adevărat, cum ar fi mers lumea mai departe? Cum de ne-am mai ridicat din genunchi? Cum ne-am mai revenit din minunea asta?‘ (‘The Passion‘)

(partea a treia și ultima a amintirilor cu Jeanette Winterson)

(prima parte aici)

Cuvintele astea nu-mi aparțin, dar mirarea da. Suntem în 2009, stau la biroul meu alb, pe fotoliul meu alb, uitându-mă la laptopul meu alb și mă întreb cât de mult vrem să mimăm puritatea. ‘Îmi amintesc o vreme în care aerul era curat și sexul murdar‘, am scris într-o zi, convins că nu sunt singurul care se gândește la asta, adică, până la urmă și pe Jeanette Winterson o preocupă asta, mai ales când e în format finit și legat și frumos aranjat la mine pe raftul bibliotecii (și nu găsesc criteriu superior lui Jeanette Winterson zilele astea). Cred că atunci când începi să construiești colțuri albe pentru ceea ce nu mai e demult alb, încerci din răsputeri să dai un răspuns. Care în cuvinte ar suna cam așa, ‘în spațiul dintre haos și formă a mai existat o posibilitate‘ (‘The World and Other Places‘), posibilitate prea puțin sensibilă la déjà-vu-uri cu corpuri și la margini tăioase de pat care-ți înjumătățesc experiența și spun, într-un fel, de partea asta a patului ne iubim, iar dincolo facem sex.

Suntem în 2009 (mirare) și nu-mi dau seama când a trecut tot timpul ăsta în care cărțile lui Jeanette Winterson s-au adunat la mine pe raft, n-am înțeles niciodată de ce am vrut să le țin împreună sau de ce când trec pe lângă ele parcă îmi sar mai mult în ochi decât restul cărților. Asta înseamnă că am trăit cu Jeanette Winterson mai mult decât cu oricare tine mi-a trecut prin viață, deși și ție ți-am fost fidel, nu numai ei. ‘De ce măsura dragostei e pierderea ei?‘ (‘Written on the Body‘) e o întrebare la care poți răspunde simplu cu ‘Timpul e un amortizor uriaș‘ (‘Oranges Are not the Only Fruit‘, ‘The Passion’) pentru că acolo se situează standardul de social acceptabil și e mai bine într-un fel să fie așa, iar eu n-am nicio problemă să-mi culeg standardele din cărți, prefer cărțile oamenilor (chiar și atunci când, după, tot eu mă plâng cât de complicat este să conciliezi oameni și cărți).

‘Undeva între frică și sex se naște pasiunea‘, îmi spune Jeanette. Eu am crezut-o și încă o mai cred, poate doar în dialectica sex-date-urilor mai găsesc loc să pun sub semnul întrebării ce zice ea. Alt standard, din altă carte, aplicat la alți oameni. Și pe undeva îmi pare rău că nu le-am spus. Acum suntem în 2009 și trăiesc ce numeam cândva viitor. Și  spamul sentimental e deja o amintire, de actualitate a rămas doar sexul, pe care-l facem mult și temeinic, acea parte din noi care nu mă implică și pe mine.

[partea a doua, alte amintiri cu Jeanette Winterson în curând]